Unirea Principatelor române la 24 ianuarie 1859 şi formarea statului naţional modern moment hotărâtor în lupta românilor pentru independenţă şi unitate, pentru progres economic, social-politic şi cultural

În urmă cu 162 de ani, în circumstanțe internaționale complexe în care consecințele Războiului Crimeei (1853-1856)între cele mai puternice state ale Europei au modificat sensibil echilibrul geopolitic al regiunii, afectând direct şi evoluţia Principatelor dunărene autonome Moldova şi Muntenia (Valahia) - aflate încă sub suzeranitatea Imperiului otoman, românii au înscris definitiv în conștiința contemporanilor, ca şi a generațiilor care s-au perindat de atunci şi până în prezent, ziua de 24 ianuarie 1859 ca expresie a voinței lor politice de libertate şi unitate. O voință pe care nici ocupațiile străine, nici ingerințele frecvente ale Marilor Puteri în afacerile interne ale principatelor, ca şi înăsprirea opresiunii sociale şi naționale în provinciile ce continuau să fie sub stăpânirea directă a Imperiilor vecine (Habsburgic - Transilvania, Banatul, Bihorul, Maramureșul, Bucovina, Rus - Basarabia şi Otoman - Dobrogea), precum şi acțiunile forţelor conservatoare interne de a abate cursul înnoitor al istoriei, nu a putut fi oprită. Sintetizând gândirea politică din acea epocă, Nicolae Bălcescu subliniase încă în 1850, într-o misivă către Alexandru G. Golescu, camaradul său de idealuri şi de luptă, că poporul român trebuia să realizeze „o revoluție pentru unitate naţională şi, mai târziu, pentru independență naţională, pentru ca în acest fel să facem ca națiunea să reintre în posesia tuturor drepturilor sale legitime”.

Idealul Unirii Românilor, propulsat pe primul plan luptei revoluționarilor de la 1848, ca o condiție de bază a rezolvării celorlalte probleme fundamentale ale propășirii lor, a fost forjat pe măsura trecerii anilor, iar în deceniul care a urmat s-a transformat într-un veritabil program politic, clar şi curajos exprimat, prin toate mijloacele şi formele posibile, atât în țară, cât şi în străinătate. Unirea, arăta un alt fruntaş al mișcării naționale, Ion Ghica, reprezenta „simbolul dorinței de a fi, garanția cea mai puternică şi mai temeinică în contra tendințelorşi ambițiunilor din afară”.

Din exil, C.A. Rosetti, membru marcant al emigrației româneşti ce continua în Occident lupta pentru emanciparea politică, mărturisea, într-o scrisoare adresată domnitorului muntean Barbu Dimitrie Știrbei (1849-1856), crezul revoluționarilor români: „Noi vrem să nu mai fie moldoveni, munteni, transilvăneni, basarabeni [...] ci numi o singură națiune de români, liberi şi egali, fără protectori şi suzerani”. Această aspirație fusese exprimată fără echivoc în fața opiniei publice europene de patrioții grupați în jurul revistei „Republica română”, editatăla Paris, în toamna anului 1851: „Vrem ca ei, românii, să aibă o patrie independentă şi liberă, patria a zece milioane de români”.

Revoluționarii români aveau să demonstreze, cu argumente convingătoare, că Unirea cerută cu ardoare era o necesitate obiectivă, izvorând din îndelungatul proces istoric care a condus la formarea şi consolidarea poporului român în spațiul lui de trăire dintotdeauna, carpato-danubiano-pontic, proces caracterizat nu numai de unitatea etno-lingvistică a locuitorilor săi, ci şi prin legăturile politice, economice, spirituale-culturale şi militare, care, în pofida unor împrejurări vitrege care au impus divizarea lor politică, s-au manifestat necontenit. „Unirea României într-un singur stat  nu este o idee numai în capetele a câtorva români prea înaintați, nu este o idee ieșitădin desbaterile de la ‘48 încoace; ea a fost sentimentul naţional în toate părțileRomâniei de când istoria a început a ne spune câte ceva despre Dacia” - afirma cu deplină îndreptăţire în 1853 Cezar Bolliac, poet, arheolog şi publicist radical.

Așa cum am evidențiat, acțiunile întreprinse în favoarea înfăptuirii statului naţional unitar s-au desfășurat în țară, dar şi la Paris, Londra, Viena, Frankfurt sau Constantinopol. Scrieri şi memorii au contribuit substanțial la mai buna cunoașterea cauzei naționale româneşti, la clarificarea opiniei publice europene. Numele de Român şi de România au apărut tot mai frecvent în cabinetele şi parlamentele occidentale, în care şi-a făcut loc ideea unui Stat românesc ca factor de echilibru şi stabilitate în centrul şi estul Europei.

Eforturile din afară au fost conjugate cu fortificarea nucleului mișcării naționale în interiorul spațiului românesc. Prin diverse căi şi mijloace au pătruns în principatele române extracarpatice, ca şi dincolo de munții Carpați, în Transilvania mai ales, numeroase apeluri şi manifeste chemând la luptă pentru „O Românie, una şi nedespărțită, liberă şi independentă, democratică şi socială”. Relevând starea de spirit şi legăturile de solidaritate existente între fiii neamului românesc, aceste acțiuni aveau să fie privite cu o tot mai vădită îngrijorare şi ostilitate de autoritățile imperiilor vecine; în capitalele respective seconsidera că realizarea unui puternic stat al românilor constituia un pericol pentru interesele lor de dominație şi control în regiune.

În planurile vizând făurirea statului român modern nu a fost omisă nici Dobrogea, străvechiul pământ românesc dintre Dunăre şi Marea Neagră. „Ambiția românilor de aici de a-şi susține naționalitatealor este fără margini” - nota în acea vreme economistul Ion Ionescu de la Brad, trimis în misiune în ținuturile dobrogene. „Animați de idealul înfăptuirii României întregite, libere şi neatârnate, patrioții români au privit, în același timp, acţiunea lor în contextul mai larg al luptei popoarelor din regiune pentru existențalor statală naţională, ca o condiție determinantă pentru dezvoltarea acestora. Strădaniile şi sacrificiile lor entuziaste au fost prețuite şi tot mai mult sprijinite de numeroase personalități progresiste din toate regiunile continentului european. Semnificativ în acest sens este Apelul Comitetului Democratic European adresat poporului român şi difuzat, în 1851, aproape în toate ziarele franceze, precum şi în alte țări. Împrejurările istorice obiective din acei ani de la jumătatea veacului al XIX-lea , în primul rând politica Marilor Puteri, fiecare cu interese proprii care se ciocneau puternic în spațiul central-sud-est european, nu au îngăduit făurirea statului român în hotarele sale firești. Din această cauză, mișcarea naţională de emancipare a românilor a schimbat strategia luptei sale: revoluționarii români au militat şi au activat tot mai energic, pe de o parte, pentru unirea principatelor dunărene Moldova şi Muntenia, considerată drept o primă etapă a acestui proces, „cheia boltei edificiului naţional” (Mihail Kogălniceanu), iar pe de altă parte au intensificat acțiunileîn Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş şi Bucovina pentru recunoașterea naţiunii române ca națiune egală în drepturi cu celelalte națiuni din Imperiul Habsburgic, câștigarea autonomiei acestor provincii fiind apreciată ca un pas serios spre realizarea unirii celei mari. Mişcarea naţională, în pofida presiunilor exercitate de forțele de ocupație străine pe timpul Războiului Crimeei şi al negocierilor de pace, ocupație prelungită până în 1857, şi-a diversificat continuu mijloacele şi formele de organizare şi promovare a idealului naţional, un rol activ în pregătirea Unirii jucându-l presa: „Timpul” - 1854,„Patria” - 1855, „România literară” - 1855, „Steaua Dunării” - 1855), condusă de personalități remarcabile şi având colaborări din toate provinciile româneşti.

Mişcarea avea să cuprindă, în scurt timp, practic, toate straturile societății româneşti, care - de la boierimea conservatoare până la masele țărănești - resimțeau nevoia unor prefaceri structurale în organizarea unui stat capabil să ridice forţa şi tăria românilor, îndeosebi în fața amenințărilor externe şi pentru stimularea participării la circuitul economic european. Referindu-se la amplul efort desfășurat pentru Unire, istoricul şi profesorul nord-american T.W. Riker avea să scrie cu îndreptăţire, aproape un veac mai târziu: „Niciun popor, însă, nu a luptat mai mult ca românii pentru susținerea țelurilorlor naționale” (Cum s-a înfăptuit România. Studiul unei probleme internaționale 1856-1866, Londra, 1931). În contextul preliminariilor păcii de la Viena şi Constantinopol (1855-1856) şi apoi al încheierii Tratatului dePace de la Paris (18/30 martie 1856), problema românească a dobândit caracteristici şi dimensiuni europene. Karl Marx, care a apreciat tenacitatea luptei poporului român, a evidențiat această trăsătură: „Ciocnirea de interese dintre Marile Puteri în această parte a Europei a făcut ca niciuna dintre ele să nu fie indiferentă față de problema unirii țărilor române”[1].

Într-adevăr, chestiunea românească avea să constituie una din problemele principale dezbătute de Congresul de la Paris, grupând, practic Marile Puteri în două tabere opuse: Franţa, susţinută de Rusia, Prusia şi Sardinia, inițial şi de Marea Britanie, s- au pronunțat pentru unirea Moldovei şi Munteniei într-un singur stat, în timp ce Poarta Otomană şi Imperiul Habsburgic au fost împotrivă, declarând că nu e dorită de populația principatelor. În consecință, s-a decis ca statutul definitival Principatelor Române să fie stabilit după consultarea locuitorilor acestora prin intermediul unor adunări alese, care să exprime dezideratele românilor.

Cu toate că, prin procedeul admis, era amânată rezolvarea problemei unirii celor două țăriromâne, Tratatul de Pace de la Paris a confirmat şi a întărit autonomia deplină a Munteniei şi a Moldovei, sub garanția colectivă a puterilor semnatare. Înlăturarea protectoratului rus instituit prin pacea de la Adrianopol era însoţită de o altă măsură menită a bara expansiunea țarismului în Balcani: înfiinţarea unei Comisii europene a Dunării maritime, cu sediul la Galaţi; în plus, Rusia retroceda județele Cahul, Bolgrad şi Ismail din sudul Basarabiei, ce fuseseră anexate în 1812 împreună cu întregul teritoriu dintre Prut şi Nistru.

În perioadacare a urmat Congresului de Pace de la Paris, centrul de greutate al luptei pentru unitatea naţională a fost definitiv transferat în țară. Aici, până la jumătatea anului 1857, s-au întors toți fruntașii revoluționari exilați şi emigrați peste hotare: frații Golescuşi Brătianu, I. Maiorescu, C.A. Rosetti, I.I. Filipescu, C. Bolliac, Gh. Magheru, A. Florian ş.a. Convinsă că „niciodată o națiune nu se poate mântui decât prin sine însăși”, partida naţională din ambele principate, „în strânsă înțelegere”, a dat dimensiuni ample mișcării unioniste: în februarie şi martie 1857, la Iaşi şi la Bucureşti, s-au creat Comitete centrale ale Unirii, care au îndrumat comitetele şi cluburile unioniste înființate în județe; prin presă, broșuri şi foi volante, prin întruniri şi manifestații publice s-a întreprins o largă acțiunede mobilizare a populației de la orașe şi sate.

Programele elaborate şi puse în circulație în primăvara anului 1857 aveau drept coordonată fundamentală Unirea. „Numai prin unire putem ajunge la stabilitate, putere şi tărie, şi astfel vom putea face a se respecta drepturile din afară şi din întru ale ţării” - se arăta, de exemplu, în Programul Unirii din Bucureşti. Încercările Marilor Puteri ostile Unirii (Imperiul Otoman şi Imperiul Habsburgic) de a combate şi deturna acest curs ascendent al voinței naționale prin diverse manevre şi presiuni, recurgând chiar la falsificarea alegeri lor pentru Adunarea ad-hoc de la Iaşi, au eșuat, însă au provocat o tensiune ridicată în relaţiile internaționale. Pentru a se evita alte complicații de ordin extern, Puterile garante au ajuns la un compromis având la bază înțelegerea anglo-franceză de la Osborne (august 1857), şi anume: se accepta ținerea de noi alegeri, în schimbul renunțării de către Franţa la principiul deplinei uniri a celor două principate româneşti sub un prinţ străin. Alegerile organizate în toamna aceluiași an au înregistrat o largă participare a locuitorilor, în ambele țări victoria mișcării unioniste fiind completă: „un mare şi măreț triumf cu atât mai strălucit cu cât totul s-a petrecut în cea mai perfectă legalitate” - așa cum se aprecia în rapoartele diplomatice ale vremii.

Dezbaterile Adunărilor ad-hoc, deschise la sfârşitul lunii septembrie 1857, deopotrivă la Iaşi şi Bucureşti - organisme larg reprezentative pentru acele timpuri, reunind deputați din toate stările sociale - au fost o expresie concludentă a voințeide unitate naţională. „Unirea Principatelor - declara la 7/19 octombrie Constantin Hurmuzaki în adunarea moldoveană - este dorința tuturor claselor [...] Unirea este înscrisă în inimile tuturor românilor”. Cele două adunări, ale căror lucrări au avut un larg ecou internaţional, aveau să rostească „cu vrednicie voința naţiunii române” la 7/19 octombrie la Iaşi şi respectiv la 9/21 octombrie 1857 la Bucureşti, voință care dădea expresie „celor dintâi, celor mai mari, mai generale şi mai naționale dorințe ale ţării”, în primul rând Unirea „firească, legitimă şi neapărată” într-un singur stat sub numele de România.

Convenția de la Paris din 7/19 august 1858, aprobată de reprezentanțiicelor 7 Puteri garante, după examinarea raportului informativ al Comisiei europene înaintat în aprilie acela și an, precum şi a cererilor formulate de români, a fixat un nou statut internaţional al Principatelor Române, ca şi principii de organizare internă a lor. Soluţia de compromis adoptată pe fondul continuării divergențelor acute dintre Marile Puteri, deși nu a admis ideea unei uniri depline, ci numai a unei uniuni sub denumirea de „Principatele Unite ale Moldovei şi Munteniei”, fiecare cu un domnitor, cu guverne şi adunări separate, dar cu forțe armate cu o organizare asemănătoare, cu o Comisie centrală la Focşani pentru elaborarea proiectelor de legi comune, ca şi o Înaltă Curte de Justiție şi Casație, a constituit, totuși, un important pas înainte spre consolidarea autonomiei lor în conformitate cu vechile tratate încheiate cu Poarta Otomană; singura obligație față de aceasta rămânea plata unei sume fixe ca tribut.

Armata otomană nu mai era autorizată să intervină în principate decât cu acordul colectiv al celorlalte Puteri, şi doar în cazuri socotite de extremă gravitate. Convenția a proclamat ca principii de bază egalitatea în fața legilor a tuturor locuitorilor Principatelor Unite, admisibilitatea lor la funcțiile publice, desființarea privilegiilor feudale; în plus, se mai preconiza luarea în dezbatere a raporturilor între marii proprietari de pământ şi țărani, clasa cea mai numeroasă, în vederea îmbunătățirii situației acestora. Prevederile electorale anexate documentului de la Paris, alcătuite în baza sistemului modern al censului, datorită nivelului ridicat, restrângeau însă considerabil participareamaselor populare la viațapublică, favorizând clasele şi păturile sociale avute. „Puterile europene ne-au dat garanția lor, certitudinea că noi vom exista în viitor, restul nu depinde decât de noi [...] dacă vom ști să înfăptuim Unirea” [2].

Într-adevăr, așa cum faptele din perioada imediat următoare au dovedit, partida naţională, poporul român, într-o solidaritate impresionantă, folosindu-se cu inteligență de contradicțiile dintre Marile Puteri şi acționând cu perseverență, dinamism şi mult curaj, aveau să impună Europei, în ianuarie 1859, un fapt împlinit cu valoare de simbol: făurirea Statului naţional român modern. Ultima parte a anului 1858 s-a caracterizat, atât în timpul pregătirilor, cât şi al alegerilor pentru Adunările elective, printr-o luptă acerbă pentru concretizarea efectivă a Unirii. Soluţia îndrăzneațăşi originală adoptată in final, cea a dublei alegeri, în unanimitate, a Colonelului Alexandru Ioan Cuza ca Domn al Moldovei (5/17 ianuarie) şi al Munteniei (24 ianuarie/5 februarie 1859), întemeiată pe aspirația profundă spre deplina unitate a poporului român, a demonstrat convingător în fața unei Europe uimite de capacitatea revoluționară şi maturitatea sa politică, voința dârză a românilor, ferm hotărâți să-şi croiască propriul lor viitor.

„Dubla alegere echivalează cu Unirea Principatelor, Unirea Principatelor este Independența lor” - transmiteau agenții diplomatici străini, consemnând pe lângă uimitorul entuziasm popular diversele consecinţe ale istoricului act românesc pentru situația din regiune şi de pe continent. După cum a afirmat Mihai Kogălniceanu, marele cărturar şi om de stat al ţării, în calitate de Prim Ministru în Parlament, în 1863, „Unirea e actul energic al întregii națiuni române”, care s-a arătat la înălţimea imperativului istoric, în care a crezut şi pentru care a luptat cu toată ființa ei. Alegerea Domnitorului din rândul corpului de ofițeri patrioț ia fost primită cu multă însuflețire şi de oștire, care, la Bucureşti, s-a „amestecat cu poporul triumfător”, cântând Hora Unirii.

Unul dintre participanțiila evenimente, viitorul general Enric Herkt, avea să noteze: „entuziasmul fu general, cu deosebire între noi, militarii, care vedeam apropiindu-se visul nostru - transformarea oștiriiîntr-o armată naţională”. Ca şi în alte momente de răscruce ale istoriei noastre, armata română s-a situat şi de data aceasta de partea năzuințelor fundamentale ale poporului, contribuind prin atitudinea ei activă la promovarea şi afirmarea principiului unităţii naţionale.

Actul de la 24 ianuarie 1859 a fost primit în provinciile româneşti aflate sub dominațiestrăină cu bucurie şi speranțe. „Dumnezeule, ce popor este poporul român”, exclama corespondentul „Foii pentru minte, inimă şi literatură”, suplimentul „Gazetei de Transilvania”: „Când se inspiră de vreo idee [...] uită toate interesele private şi se consacră numai pentru triumful cauzei române”. Alexandru Papiu-Ilarian, liderul revoluționar ardelean care avea să fie cooptat în guvernul Kogălniceanu din 1863, avea să constate, pe bună dreptate: „românii din Transilvania numai la Principate privesc”, subliniind că la alegerea lui Cuza entuziasmul lor „era poate mai mare decât în Principate, iar bărbați şi femei, bătrâni şi tineri, toți ar fi gata a muri pentru Domnul Cuza”.

Sinodul Bisericii Ortodoxe române desfășurat la Sibiu în 1860, hotăra să solicite Împăratului Francisc Iosif I drepturi pentru națiunea română, un congres naţional al românilor şi să nu aprobe, cu niciun preț, încercarea maghiarilor de uniune a Transilvaniei cu Ungaria, organizarea provinciei urmând să se facă doar pe baza dreptului istoric. La rândul lor, românii bănățeni, în Adunarea naţională de la Timişoara, tot în 1860, aveau să ceară autonomia provinciei şi constituirea unui „căpitănat românesc”, condus de un fruntaş român sau cel puțin ca Banatul să formeze cu Transilvania o singură unitate politico-administrativă. De altfel, din acel an 1860 - sub impulsul Unirii şi al alegerii lui Cuza - pentru românii din Imperiul Habsburgic a început o scurtă, dar densă perioadă, bogată în realizări culturale şi politice naţionale. O perioadă în care Dieta de la Sibiu a votat legea privind egala îndreptăţire a naţiunii române şi a confesiunilor sale cu celelalte națiuni şi culte din Transilvania, iar limba română a fost recunoscută ca limbă oficială alături de cea maghiară şi germană. În acele împrejurări, idealul Unirii românilor era clar exprimat de Timotei Cipariu în programul „ASTREI”, înfiinţată în 1861: „tot una să fim, o naţiune, o limbă o literatură”.

Domnul Unirii şi-a manifestat constant interesul şi intenția de întregire a Unirii cu celelalte provincii locuite de români. Acest sens l-au avut cuvintele lui când s-a adresat oștirii din tabăra organizată la Florești în primăvara şi vara anului 1859: „Vă stă în mână ca într-o zi Ţara noastră să vă poată datora mărirea” sau când scria unui diplomat apusean că el urmărește „perspectiva unei măriri a teritoriului şi să asigure bunăstarea şi libertatea a tot ce poartă numele de români”. Această perspectivă s-a înfăptuit în 1918, prin Marea Unire, iar armata română a știut să apere voința liber exprimată a naţiunii.

Anii de domnie ai lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) reprezintă una din cele mai fecunde pagini din istoria României şi a românilor. Este o perioadă dinamică şi complexă, când se realizează o adevărată revoluție de dimensiuni şi importanță covârșitoare în ansamblul societății româneşti. În numai șapte ani, România a pășit cu fermitate pe drumul edificării statului naţional modern, reformele înfăptuite având o însemnătate la fel de mare ca şi actul propriu-zis al Unirii. Dubla alegere a lui Cuza, unirea politică, a constituit doar un început şi ea nu putea fi fructificată decât printr-o acțiune substanțială, perseverentă şi curajoasă de organizare şi înnoire internă, de consolidare a statutului politic pe plan internaţional.

Contextul european a favorizat parțiala realizarea reformelor modernizatoare din România. Prusia şi Sardinia desfășurau cu succes procesul de constituire a unităţii Germaniei şi respectiv a Italiei, înscriindu-se ca subiecte prioritare în politica de pe continent. Imperiile limitrofe erau şi ele angrenate într-o operă reformatoare, căutând să se adapteze pentru a supraviețui: Imperiul Habsburgic a inaugurat etapa liberală; Imperiul Rus va întreprinde o reformă agrară, iar în Imperiul Otoman se va institui „epoca tanzimatului”. Dar interesele celor trei mari vecini privind România le dictau să nu îngăduie aici transformări profunde de natură să le primejduiască interesele şi pozițiile din regiune. În aceste condiții, Domnitorul şi ceilalți factori responsabili au fost nevoiți să aibă în vedere implicațiile şi repercusiunile fiecărui act politic, căutând să folosească divergențele acestora pentru a promova interesele naţionale, a extinde autonomia şi a menține demnitatea ţării.

Greutățileşi adversitățilenu au lipsit nici pe plan intern. Opera transformatoare desfășurată de Cuza se producea într-o societate divizată, în care aveau să se dezvolte frământări sociale şi aprige lupte politice. Aplicarea uniformă şi energică a unui program de reforme a fost inițial împiedicată şi de caracterul incomplet al Unirii realizate la 24 ianuarie 1859. Iar dispozițiile restrictive ale Convenţiei de la Paris limitau acţiunile partizanilor înnoirilor sociale şi politice. De aceea, în acţiunea de desăvârșirea Unirii, Domnitorul s-a arătat prevăzător, preferând să consolideze pozițiile câștigate şi să aștepte recunoașterea dublei alegeri de către toate Puterile garante.

Prin misiuni diplomatice speciale, trimise în principalele capitale europene, s-a străduit să explice evenimentele, purtând tratative cu Marile Puteri. Franţa, Rusia, Sardinia şi Prusia au acceptat de la început dubla sa alegere, iar Marea Britanie a manifestat o rezervă prudentă, recunoscând-o în cele din urmă. Austria s-a dovedit potrivnică, în timp ce Poarta Otomană avea să aștepte deschiderea unei noi conferinţe internaționale convocată pentru a se examina problema dublei alegeri. Între timp, izbucnirea războiului franco-sardo-austriac(aprilie-iulie 1859) a determinat Austria să reia legăturile cu guvernul român şi astfel să recunoască „de facto” alegerea lui Cuza.

În fațaostilității şi a amenințării armate a Puterii suzerane, Domnitorul a hotărât să își concentreze forțele militare în tabăra de la Floreşti (Prahova), la jumătatea distanței dintre Carpați şi Dunăre, pentru a preveni o invazie otomană şi a exercita, totodată, presiuni asupra trupelor habsburgice. Constrânsă să facă concesii, Poarta avea să se declare de acord cu dubla alegere, recunoscându-l pe Cuza (octombrie 1859). În amplul proces de consolidare a actului Unirii de la 24 ianuarie, ca o direcție prioritară se înscrie, fără îndoială unificarea trainică şi reorganizarea pe baze moderne a instituției militare, considerată drept „întâiul pas către unirea definitivă a țărilor surori”, chezășie a dezvoltării generale a României libere.

Tabăra de la Floreştia contribuit de altfel la fortificarea spiritului ostășesc, a coeziunii armatei unice. Procesul de unificares-a concretizat în constituirea unui singur Minister de Război, pentru ca în noiembrie 1859 Alexandru Ioan Cuza să devină comandant suprem al forţelor armate româneşti. În toamna anului 1860 au fost reunite serviciile de administrație şi intendență, apoi în decembrie şi cel sanitar sub conducerea generalului Carol Davila. Până în 1863 s-au înființat comandamente superioare la Iaşi, Bucureşti şi Craiova şi s-au creat unități militare pe întreaga țară, inclusiv forțe navale pe Dunăre.

În vara anului 1861 școlile militare au fost întrunite la Bucureşti, iar Şcoala naţională de medicină şi farmacie a fost extinsă la nivelul întregii țări (cu sediul tot la Bucureşti). A fost introdus un sistem unic de recrutare şi de instruire, au fost adoptate noi uniforme pentru toată armata, s-au dat noi regulamente de serviciu şi s-au înmânat trupelor drapele tricolore, simbol al unităţii României (1863). Legea de organizare a puterii armate

din 1864 a pus bazele sistemului naţional deapărare, iar apariția presei militare („Monitorul oastei” - 1860 şi „România militară” - 1864), ca şi dezvoltarea publicisticii de profil aveau să întărească spiritul patriotic al cadrelor şi ostașilor români. Armata română, prezentă pe primul plan al efortului pentru consolidarea şi afirmarea statului naţional, prin „atitudinea sa demnă şi hotărâtoare a contribuitmult la înălțarea unei singure Românii” - avea să sublinieze Domnitorul Cuza.  

În primii ani, Unirea continua, totuşi,să păstreze un regim hibrid, statornicit prin aceeași Convenție de la Paris, cu două guverne, două Adunări şi două capitale. Forțele naţionale considerau dubla alegere în persoana lui Cuza drept un punct de plecare spre deplinătatea unirii administrative, economice şi politice, pe când Marile Puteri își afirmau intenția de a nu mai îngădui încălcarea Convenţiei. Dar, printr-o acțiune abilă a Domnitorului şi a principalilor săi colaboratori, activitatea politică internă avea să capete în scurt timp un caracter comun. Cele două guverne, de la Bucureşti şi Iaşi, au acționat în același sens, aparatul de stat fiind rapid unificat, serviciile de vamă au fost contopite, la fel şi cursul monedelor şi cele două administrații ale poștei şi telegrafului; Comisia centrală de la Focşani primea, în toamna lui 1861, însărcinarea de a unifica legile şi regulamentele administrative.

La sfârşitul anului 1861 unirea administrativă şi legislativă a devenit un fapt împlinit. „Unirea este îndeplinită, naționalitatea român ă este întemeiată”, declara Alexandru Ioan Cuza într-o Proclamație adresată naţiunii în decembrie. Etapa care s-a încheiat cu desăvârșirea Unirii prin formarea primului guvern unic (ianuarie 1862) a creat o bază mai largă, pe care aveau să se clădească instituțiile României moderne. În noua etapă care a urmat, cea a marilor reforme, responsabilitatea principală, de inițiativă şi decizie, a revenit, încă o dată, Domnitorului. Acesta a trebuit să învingă rezistența unei părți a moșierimii conservatoare şi să tempereze, în același timp, tendințele burgheziei radicale, privite cu suspiciune chiar şi de Puterile care acordau sprijin politic şi diplomatic României.

Domnitorul Cuza a manifestat continuu o deosebită prudență, absolut indispensabilă, tact politic, abilitate de negociere şi multă răbdare, calitățiale unui adevărat conducător de Țară. Prima dintre reformele mari a fost secularizarea averilor mânăstirești, realizată prin legea din 13/25 decembrie 1863. Suprafața secularizată cuprindea 25,26% din teritoriul statului român la acea dată. Legea a avut importante consecinţe sociale şi politice şi a constituit o puternică dovadă de afirmare a voinței de independență naţională.

În anii 1863-1864 au fost adoptate legi de organizare a diferitelor sectoare ale vieții sociale: legile asupra pensiilor, contabilității, a consiliilor județene, legea judecătorească şi cea asupra instrucțiunii publice, Codul Penal, unificarea serviciilor poștale şi telegrafice. Practic, se poate afirma că nu a existat domeniu de activitate în care să nu se producă reforme înnoitoare. Printre acestea trebuie să amintim atenţia specială acordată culturii şi învățământului universitar ale cărui baze solide s-au așezat în 1860 (Iaşi) şi 1864 (Bucureşti).

Prin lovitura de stat produsă în ziua de 2/14 mai 1864, când Adunarea legiuitoare dominată de gruparea conservatoare a fost dizolvată, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a căutat să întărească autoritatea regimului său şi, de asemenea, să-şi consolideze poziția pe plan internaţional. Vizita efectuată în iulie 1864 la Constantinopol şi primirea deosebită ce i-a fost rezervată a reprezentat o materializare a acestei poziții cvasi-independente. Odată cu promulgarea Statutului dezvoltator al Convenţiei de la Paris (practic o nouă Constituție - 1864), puterea legislativă a fost atribuită Adunării Elective şi Senatului, însă singur Domnitorul avea inițiativ alegilor elaborate de un Consiliu de Stat. Tot atunci s-a adoptat o nouă Lege electorală, care a împărțit alegătorii în două categorii - direcți şi primari, sporindu-se ponderea categoriilor burgheze. În august 1864 a fost promulgată Legea rurală, prin care țăranii au fost eliberați de sarcinile feudale, iar peste jumătate de milion au fost împroprietăriți cu aproape două milioane de hectare. Vechii proprietari urmau să fie despăgubiți, suma acestora reprezentând o importantă sursă de acumulare de capital.

Ca o reacție la toate aceste măsurire formatoare, acuzat, totodată, de instituirea unei guvernări personale, în țară avea să se constituie o opoziție activă formată din conservatori şi gruparea liberalilor radicali (denumită de partizanii Domnitorului „Monstruoasa coaliție”), a cărei acțiunea condus la îndepărtarea lui Cuza de la domnie (11/23 februarie 1866) şi apoi la plecarea lui într-un exil fără întoarcere. Expresie a voinței naţiunii române, Unirea de la 24 ianuarie 1859 a constituit o convingătoare demonstrație a transpunerii în practică a principiului fundamental al dreptului la autodeterminare, de afirmare a identității românilor şi a dorinței lor de a trăi liberi într-un stat propriu. Ea a fost un exemplu demn de urmat şi un sprijin real pentru celelalte popoare din sud-estul şi centrul continentului european aflate încă sub dominație străină în lupta pentru independență.

Meritul principal al lui Alexandru Ioan Cuza, cel dintâi Domnitor al României moderne, constă în opera sa nepieritoare de întărire a Ţării sub steagul Unirii, operă deschizătoare de noi orizonturi favorabile dobândirii Independenţei (1877-1878) şi înfăptuirii deplinei unități naţionale a tuturor românilor (1918). Păstrarea memoriei şi cinstirea faptelor acestor înaintași, printre care Alexandru Ioan Cuza, constituie o îndatorire permanentă şi un element fundamental în educația generațiilor de azi şi de mâine, în întărirea demnității şi încrederii în viitorul Neamului şi al Ţării.

-------------------------------------
[1] Karl Marx, Însemnări despre români. Manuscrise inedite, Bucureşti,1964.

[2] ziarul unionist  „Naționalul” fondat de fruntașul naţional Vasile Boerescu, editorial din 14/26 august 1858.