102! Ca un număr de apel la „Urgențe”

General (r) Prof. dr. Mircea Chelaru

Urgențele istorice nu primesc răspuns... Un ton de „ocupat” sau mai degrabă „defect” este pe firul timpului prezent. Nimic onorant în spațiul public mediatic, total ocupat de pandemie. Se trăiește doar isteria efectului. Toți fluturii sunt pe lampă. 102 sunt anii Basarabiei noastre de când a înviat din moarte, cu Țara pe moarte călcând...
Dragii mei conaționali, a nu şti un adevăr şi a te lăsa la cheremul afirmaţiilor altora, luându-le de bune, nu pare a fi o vinovăţie atât de mare. Poate fi cel mult tratată ca naivitate sau stupizenie pardonabilă. Dar a şti adevărul şi a-l abandona dintr-o lehamite istorică, sau mai grav, printr-o conspirație trădătoare, este o crimă de neiertat.
Cazul Basarabia este elocvent. 1812, 1878 sau 1940 sunt acte de cotropire barbară, care prin acţiuni violente și îndelungate au produs distrugerea aproape în totalitate a unei naţii băștinașe ancestrale. Iată de ce, asasinatele în masă de atunci, de mai apoi, şi de curând au fost şi trebuie a fi tratate de noi ca distrugere de patrimoniu universal românesc.
Pentru Noi, identitarii „Basarabia” trebuie să devină o problemă de conştiinţă a românității moderne. Este momentul să învăţam a spune „NU”(!) banditismului invadatorilor de Chelaru Mircea 2odinioară dar mai cu seamă cotropitorilor mentali de astăzi.
Dreptul Neamului Românesc de a fi şi a trăi împreună este unul preeminent, de drept divin. Este dreptul nostru pe care trebuie să-l impunem urmând pilda Înaintașilor, și acest drept nu se negociază cu nimeni!

Pentru că avem o Ţară de întregit şi o Naţiune de ridicat ! Și atunci ne vom spăla de rușinea epigonilor fără de ispravă...
Pe unde umbli și cine te orbecăie Soră Basarabie, când fii tăi cei buni ți-arată, de amar de vreme, drumul către acasă ?!
27 Martie 2020, București


Scrisoare deschisă către Mihai Tașcă, cel care vorbește zi de zi despre ea, dar și către toți cei care gândesc ca el

Viorel Roş

A fost 27 Martie. Ziua Reîntregirii Țării! Și nimeni nu suflă un cuvânt, nimeni nu amintește nimic de ziua în care moldovenii, despărțiți pentru prima dată după Pacea de la București    [1] încheiată la data de 16 mai 1812 (în Hanul lui Manuc), prin vicleșug diplomaticesc    [2] și prin trădare    [3], s-au întors acasă spre a trăi împreună, în pace, cu neamul lor vreme de 22 ani și mai apoi, cu arma în mână pentru încă 3 ani și câteva luni.

După aceea, cu arma în spate, ei au fost întorși unde nu le era locul drept, nu le era locul istoric de neam și de țară: în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste! Și pentru ca să fie ținuți mai ușor în frâu, bucata de țară căreia îi spunem acum Basarabia a fost ruptă după în trei părți cu un creion de tâmplar de ucigașul de semeni Iosif Visarionovici Djugașvili (Stalin i-a fost numele conspirativ și pentru cine nu știe, acesta vrea să sugereze tăria oțelului, stal în limba rusă însemnând chiar oțel), două dintre acestea (Bucovina de nord împreună cu Maramureșul istoric și Ținutul Herței și cu sudul Moldovei, respectiv, cele două județe de la gurile Dunării), fiind dăruite Ucrainei (poate pentru a le cumpăra bunăvoința celor pe care i-a înfometat artificial - prin preluarea în întregime de către stat a recoltelor gospodăriilor colective, sub cuvânt de neîndeplinire a normelor de producție - în anii 30, dacă Holodomorul    [4] în care au murit între 3 și 7 milioane de oameni poate avea un preț!), iar ceea ce a rămas și căreia i s-a adăugat Transnistria, a fost numit R.S.S. Moldovenească. Și pentru ca toți aceia care simțeau că Țara lor este România să nu mai îndrăznească a gândi la reîntregire, mulți au luat drumul lagărelor de muncă și al Siberiei și mulți nu s-au mai întors.

Ros ViorelDevenită Republica Moldova (27 August 1991, când și-a declarat independența) și atâta câtă mai este astăzi, a fost ruptă din nou samavolnic în două, în destinul dizidentei și recalcitrantei autoproclamate Republici Transnistrene față de regulile de drept și de comunitatea internațională (care, cu excepția a două state de mucava, nu-i recunosc existența), Ucraina și Rusia sunt și acum interesate (chiar dacă motivele sunt diferite), ele susținând această enclavă autodeclarată stat independent, dar nu din respect pentru regulile dreptului internațional ci cu încălcarea acestora.

Interesant este însă că disprețul Ucrainei pentru regulile de drept internațional și pentru România (amintesc doar deținerea nelegală de către această țară - ca urmare cel puțin a declarării ca nul a Pactului Ribbentrop/Molotov - a Insulei Șerpilor, a Gurilor Dunării, a Bucovinei de nord, a Ținutului Herței și a Maramureșului istoric, dar și deznaționalizarea populației românești din teritorii nedrept deținute, închiderea școlilor cu predare în limba română, decăderea Cernăuți-ului unde a existat una dintre universitățile cele mai importante ale României Mari, acțiunea brutală a acestei țări în pentru construirea pe brațele Chilia și Bâstroe a unui canal Dunăre-Marea Neagră etc.) nu a fost condamnat (ferm, serios, convingător cum se cuvenea față de gravele încălcări ale convențiilor internaționale) de nici una dintre țările cu care România pare a fi angajată prin convenții internaționale.

Și spun „pare” pentru că angajamentele României, țară care se târăște în genunchi la toate mărimile lumii, sunt mai degrabă acte unilaterale, co-contractanții noștri uitându-se spre noi în silă și chiorâș atunci când ne aruncă o ciozvârtă de care ei nu au nevoie și pentru a ne urechea atunci când mersul nostru în genunchi nu le pare destul de umil. Dar când și cum această țară (Ucraina) a luat locul Rusiei Kievene, este un mister al istoriei: o limbă ucraineană nu a existat până în secolul al XIX-lea, iar cuvintele „ucrainean” și „ucraineană” sunt folosite doar în Primul Război Mondial spre a desemna „Legiunea Ucraineană” (alături de „Legiunea Polonă”), detașamente de luptă constituite la inițiativa serviciilor secrete austro-ungare pentru a lupta împotriva armatelor țariste, nu a existat o populație, fie ea și redusă numericește, cu acest nume. Și totuși, pe ruinele Țaratului Rus, după Revoluția din 25 octombrie/7 noiembrie apar, efemer, fără forță militară, fără organizare solidă, câteva state ucrainene. Apoi, în zona de vest a Ucrainei de azi, un stat care a fost organizat și civilizat de Rusia bolșevică și care a devenit membră fondatoare a Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste - U.R.S.S., uniune în care a avut un statut special.

În felul acesta, Țara noastră care avea cândva hotare cu Rusia țaristă, cu Polonia, cu Galiția și cu Imperiul Austriac, are azi în est, în nord și o parte din nord-vestul ei, hotare cu un stat dușmănos cum altul n-am avut vreodată. Și pe care, pentru că este folositoare stăpânilor Europei (nu de dragul principiilor, ci pentru foloasele materiale pe care le poate aduce exclusiv celor mari și care conduc de fapt Europa), nu pierdem nici o ocazie da a-l căina chiar noi, ignorând că deznaționalizează pe românii care trăiesc acolo (și alții o fac și tăcem vinovați și lași) și că stăpânesc fără drept părți din țara noastră!

Dintre cei care au hotărât reîntregirea la data de 27 Martie 1918 în Sfatul Țării de la Chișinău, pe unii i-au pedepsit rușii, pe alții i-am trădat noi, predându-i rușilor sau găsindu-le vini de tot felul. Le-am uitat aproape numele și nu le mai cinstim memoria, deși ceea ce au făcut ei la data de 27 martie 1918 n-a fost un simplu act de patriotism, de românism, A fost un act eroic și toți merită respectul nostru. Chiar și aceia care, membrii ai Sfatului Țării fiind, au votat împotriva Unirii, așa cum mereu îmi amintește prietenul meu de la Chișinău, cercetător de excepție a dreptului românesc, om curajos și cu opinii ferme, trăitor la Chișinău și care refuză să ceară cetățenie română și pașaport românesc sub cuvânt că el este român oriunde ar fi și nu poate altfel: domnul Mihai Tașcă.

Aici, la București, politicienii (pe mulți Mihai Tașcă și alții ca el îi admiră fără ca ei să merite) își „amintesc” de frații noștri și de Țara Moldovei cea ruptă în două, doar în ajun de alegeri, prin campaniile electorale în care promit moldovenilor cu drept de a decide ce se va întâmpla în România și cine va conduce țara, gaze, energie, drumuri, ajutoare bănești. Neținând seama de faptul că dacă promiți trebuie să faci. Neștiind, că frații noștri au nevoie de mâna noastră întinsă mereu spre ei, de cuprinderea ei fermă, sinceră, statornică.

Este 27 martie dragă Mihăiță Tașcă și n-am cunoscut om mai dedicat decât tine acestei zile și ideii de reîntregire a Țării. Reîntregirea este, cred eu, cuvântul potrivit visului tău, nu Unire! Sunt sceptic în privința voinței și puterii noastre, a celor din dreapta apei care ne desparte, că am fi în stare să facem ceva cu adevărat pentru reîntregire. Știind cât de neputincioși suntem noi, știind însă și că ideea de reîntregire nu place celor mari, nu uit însă niciodată ce mi-ai spus cândva, amărât de îndoiala mea: „nu se știe niciodată de unde și când sare iepurele!”

Am convingerea dragă Mihăiță că voi la Chișinău sunteți mult mai buni decât noi. Și că dacă o nădejde în reîntregirea Țării s-a păstrat în sufletele noastre, dacă există încă și dacă ea a crescut, voi (tu în mod special după știința mea, desigur), ați ținut-o și o țineți în viață. Și așa cum ați făcut acum 102 ani, cred că o puteți face din nou!

Vă îmbrățișez dragă Mihai, pe tine și visul tău frumos!

-------------------------------------------------
    [1] Adevărat, în anul 1856, după Pacea de la Paris din anul 1856, au fost restituite Moldovei județele din sudul Basarabiei (Ismail, Bolgrad și Cahul), dar ele vor fi pierdute din nou după Pacea de la San Stefano din anul 1878 (urmată de cea de la Berlin, din același an), când Principatele Unite au cedat cele trei județe Imperiului Rus în schimbul Dobrogei. Calvarul moldovenilor a început, așadar, la data de 16 mai 1812.
    [2] A negociatorului francez al țarului rus, Gaspard Louis Andrault, conte de Langeron, care a știut nu doar pe cine să cumpere, ci și cum să înșele.
    [3] A Marelui dragoman al Sultanului (traducător, funcție importantă în Imperiul Otoman și pe care au ocupat-o mulți domni români înainte de a fi numiți în scaunele domnești), românul Dumitru Moruzi, care a primit pungi de aur, o moșie și un inel foarte prețios de la țar pentru a închide ochii la mărirea zonei ce urma să fie anexată de ruși în urma acelei păci, trădare pentru care, împreună cu fratele său Panaiot, care i-a fost complice, a fost decapitat de Sultan.
    [4] Holodomor înseamnă în ucraineană foamete. Deși foametea a afectat întreg URSS, holodomorul desemnează doar foametea ucraineană. Deși nu a fost adoptat un document oficial care să confirme că holodomorul a fost un genocid, la data de 28 noiembrie 2006, Rada Supremă a Ucrainei a adoptat o rezoluție care afirmă că acesta a fost un act de genocid împotriva poporului ucrainean.