4-6 septembrie 1940 - apogeul crizei politice interne şi instaurarea regimului Antonescu

Deteriorarea situaţiei internaţionale, izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, la 1 septembrie 1939 au afectat şi România, care a pierdut, succesiv, pieţele de desfacere din Austria, Cehoslovacia, Polonia, apoi din iunie 1940, din Franţa. Economia românească a intrat în criză, situaţia materială a populaţiei a început să se înrăutăţească; rechiziţiile, concentrările, sporirea impozitelor şi taxelor au generat o stare de nemulţumire, pe care regimul căuta s-o acopere prin festivităţi grandioase. Cea mai grea lovitură a primit-o Carol al II-lea, prin destrămarea sistemului de alianţe a României şi izolarea ei pe plan internaţionale. Întreaga politică externă românească din perioada interbelică se baza pe Societatea Naţiunilor, pe prietenia cu Franţa şi Anglia, Mica Înţelegere şi, din 1934, pe Înţelegerea Balcanică. Dar politica de cedare în faţa agresiunii Germaniei, promovată de guvernele de la Paris şi Londra, dispariţia Cehoslovaciei şi Poloniei, dar mai ales capitularea Franţei la 22 iunie 1940, au constituit pentru Carol al II-lea, şi de fapt pentru întreaga clasă politică românească, lovituri dintre cele mai dureroase. Guvernul şi colaboratorii săi şi-au pierdut busola politică sau - cum se exprima Alexandru Cretzeanu - „steaua polară” după care se orienta politica externă a României. Încercarea regelui de a se „adapta la realităţi”, adică de a se orienta spre Germania, a fost primită cu ostilitate de Hitler, care aprecia că suveranul României era lipsit de sinceritate. Pentru a-l convinge pe Führer, Carol al II-lea a trecut la înlocuirea din posturile de conducere a oamenilor politici cu vederi filo-engleze, a promovat politica de „reconciliere” cu legionarii, mergând până la includerea lui Horia Sima în guvern (iunie 1940); Frontul Renaşterii Naţionale a fost transformat în Partidul Naţiunii - declarat „partid unic şi totalitar”, au fost adoptate legi cu caracter antisemit; au fost promovaţi oameni cu vederi filo-germane şi filo-italiene (Ion Gigurtu a fost numit, la 4 iulie 1940, preşedintele Consiliului de Miniştri, iar Mihail Manoilescu - ministru de Externe).

Totul a fost în zadar, întrucât Germania şi U.R.S.S. conveniseră încă de la 23 august 1939 destrămarea României. Prin notele ultimative din 26-27 iunie 1940, Uniunea Sovietică a cerut guvernului român să-i cedeze Basarabia şi nordul Bucovinei, pe care le-a şi ocupat; la 30 august, prin „arbitrajul” de la Viena, miniştrii de externe ai Germaniei şi Italiei au impus României să cedeze Ungariei partea de nord-est a Transilvaniei; la cererea Berlinului, guvernul român a iniţiat tratative cu cel bulgar, acceptând cedarea Cadrilaterului.

Aceste evenimente tragice din vara anului 1940 şi începutul lunii septembrie, marchează în România momentul unei profunde crize interne, caracterizată printr-o stare de spirit de adâncă indignare şi revoltă[85], printr-o adevărată explozie de mânie a majorităţii societăţii româneşti faţă de regimul dictaturii regale, care se dovedise falimentară şi incapabilă să apere integritatea teritorială a ţării în ara anului 1940. După cedarea Basarabiei şi a Bucovinei, şi apoi a Transilvaniei prin Dictatul de la Viena, în întreaga ţară au fost declanşate ample manifestaţii de revoltă, armata împiedicată să-şi facă datoria de apărare a fruntariilor, aflându-se de aceeaşi pate a baricadei cu majoritatea populaţiei, adânc impresionată şi revoltată de neputinţa regimului carlist[86].

Este de semnalat că la manifestaţiile organizate tot mai insistent în aproape toată ţara, au participat practic toate curentele politice (mai puţin comuniştii care au salutat anexările româneşti) şi toate clasele şi păturile sociale, exprimându-şi hotărârea de a apăra pământul strămoşesc, de a nu se înstrăina nici o palmă de pământ românesc şi de a nu lăsa să ia drumul robiei nici un cetăţean al statului român. Din noianul de exemple ale manifestărilor protestatoare la adresa acceptării de către regimul lui Carol al II-lea, a răpirii Basarabiei şi Bucovinei, prezentăm unul dintre cele mai concludente. Protestul semnat de câteva mii de personalităţi patriotice, citit în faţa şedinţei comune a comisiilor de politică externă ale Camerei şi Senatului României la 2 iulie 1940, de academicianul Ştefan Ciobanu: „Dacă mai există dreptate pe acest pământ, dacă principiile umane mai au vreun rost, dacă drepturile popoarelor sfinte chiar în timpurile întunecate ale istoriei mai au vreo valoare - spunea acest strălucit fiu al Basarabiei - noi, parlamentarii şi fruntaşi vieţii politice şi culturale din Basarabia, români şi minoritari, în numele poporului din provincia dintre Prut şi Nistru, astăzi redus la tăcere, apelăm la lumea civilizată şi atragem atenţia asupra dramei sfâşietoare prin care trece populaţia Basarabiei; în acelaşi timp, ridicăm glasul nostru de protest viguros în contra încălcării nelegiuite a celor mai sfinte drepturi ale noastre istorice, etnice şi umane”[87].

Şi tot în acest context, nu putem să nu amintim şi atitudinea viitorului conducător al statului, generalul Ion Antonescu. În speranţa că mai poate contribui cu ceva la împiedicarea dezastrului ţării, a solicitat şi a obţinut la 1 iulie 1940, o audienţă, plină de semnificaţii, la regele Carol al II-lea, lăsându-i la plecare a remarcabilă scrisoare de protest, plină de realism, dar şi de revoltă neţărmurită, din care spicuim: „Ţara se prăbuşeşte. În Basarabia şi Bucovina se petrec scene sfâşietoare[... ] Poporul şi armata au fost dezarmaţi fără luptă. Demoralizarea lor este fără limită. Lipsa lor de încredere în conducători este totală. Ura loc contra vinovaţilor, a tuturor vinovaţilor de ieri şi de azi creşte. Consiliul de Coroană s-a hotărât să cedaţi. Consecinţele lui (Consiliul de Coroană - n.n.), anarhia  cortegiul ei sinistru de crime şi de distrugeri”[88].

Imediat după ce ieşise din curtea Palatului regal, generalul a fost urmărit de agenţi. Antonescu a plecat, chiar în aceeaşi zi, la 9 iulie, la locuinţa sa din Predeal. A fost arestat şi adus cu maşina într-o pădure de lângă Sinaia, sub escorta unor jandarmi înarmaţi până în dinţi. Mihai Antonescu, confidentul generalului, care urmărise maşina, s-a dus imediat la ministrul plenipotenţiar german Fabricius şi l-a informat despre cele petrecute. Amintindu-şi marile tensiuni politice dintre Germania şi România cauzate de „înlăturarea” lui C. Z. Codreanu, ministrul plenipotenţiar s-a hotărât să-l cheme la telefon pe ministrul Casei Regale, Urdăreanu şi să-l întrebe pe acesta în particular, ce se întâmplă cu Antonescu. Urdăreanu a înţeles din acest apel al ministrului plenipotenţiar tocmai ce vroia să dea  de înţeles Fabricius. După scurt timp,  Urdăreanu i-a comunicat că generalului de aici înainte nu i se va întâmpla nimic.

În timp ce Mihai Antonescu se adresa ministrului plenipotenţiar Fabricius, Mircea Cancicov, fostul ministru al economiei şi generalul Rozin, l-au rugat pe însărcinatul special cu probleme economice al Germaniei la Bucureşti, doctor Herman Neubaker să intervină pentru salvarea generalului Antonescu „cel mai bun bărbat al naţiunii”. Neubaker, care nu ştia de acţiunea paralelă a ministrului plenipotenţiar Fabricius, a făcut la rândul său, din proprie iniţiativă, un demers particular, rugându-l pe generalul Victor Dombrovski, primarul general al Bucureştilor, să aducă la cunoştinţă lui Urdăreanu părerea sa, a lui Neubaker că un „accident întâmplat generalului Antonescu ar face o impresie foarte proastă la Cartierul General german” - în realitate, în perioada aceea, generalul Antonescu nu constituia un factor politic important pentru conducerea superioară a Germaniei. Aluzia clară a celor doi miniştri plenipotenţiari a avut drept urmare că, la 11 iulie Antonescu a fost eliberat. I s-a fixat domiciliu forţat la Mănăstirea Bistriţa din Oltenia unde, ce-i drept, era sub pază, însă putea primi vizite.

Dictatul de la Viena a provocat, la rândul său, un val de vii emoţii şi profunde reacţii ale opiniei publice interne şi internaţionale, numeroase personalităţi politice, marile agenţii de presă sau cotidiene de marcă s-au pronunţat cu vehemenţă împotriva nedreptăţii făcută mâniei, prin răpirea Transilvaniei. Astfel, Agenţia „Reuter” califica Dictatul de la Viena ca „o nouă şi uriaşă înşelăciune nazistă”, insistând că cea dintâi reacţie a opiniei publice faţă de capitulare a fost stupefacţia generală pentru felul cum a fost „prădată” România[89].

La rândul său, cunoscutul cotidian „New York Herald Tribune” aprecia în acele zile că: „Dictatele impuse de dictatori au avut întotdeauna soarta făuritorilor lor. Nimic nu se poate clădi într-adevăr, pe violenţă, după cum nimic nu se poate clădi pe nisip: nici dictaturi şi nici dictate”[90], pentru ca ziarul turc „Yeni Sabah”, după ce relata împrejurările în care s-a produs Dictatul de la Viena, să conchidă: „Este de datoria noastră de a exprima prietenilor noştri români regretul şi simpatia noastră pentru tratamentul neuman la care au fost supuşi. Înţelegem că  în aceste clipe dureroase întreaga naţiune este cufundată în doliu adânc. Dar amicii noştri români, care sunt curajoşi, tenaci şi harnici, vor găsi în nenorocirea lor o nouă forţă şi vor munci cu solidaritate mărită Ei vor păstra, fără nici-o îndoială, locul important ce-l ocupă în Balcani”[91].

Dintre înaltele personalităţi politice, premierul englez W.Churchill declara în Camera Comunelor, la 5 septembrie 1940: „România a suferit o severă mutilare teritorială. Nu avem de gând să recunoaştem vreuna din schimbările teritoriale ce se fac în timpul războiului, afară de acelea ce s-ar produce cu liberul consimţământ şi cu bunăvoinţa părţilor interesate”[92], iar lordul Halifax, ministrul de externe englez, declara că guvernul englez „nu recunoaşte nici-o cesiune de teritorii făcută sub presiune şi, în special, nu recunoaşte arbitrajul de la Viena”[93].

În ţară, frământările sunt şi mai acute. Sentimentele de frustrare şi de neputinţă alimentau nemulţumirea românilor. Armata, zdruncinată şi demoralizată de pe urma retragerii fără luptă din teritoriile cedate, cerea o conducere nouă. Opinia publică aştepta o infuzie de energie, de disciplină, de ordine şi de autoritate. Marile personalităţi ale neamului românesc încep să ia atitudine. La cea de a doua reuniune a Consiliului de Coroană, consacrată discutării „arbitrajului” vienez, ţinută în noaptea de 30/31 august, Nicolae Iorga, consilier regal şi fost preşedinte al Consiliului de Miniştri, a precizat că documentul în atenţie pe care l-a respins, nu poate fi considerat definitiv, el reprezentând produsul unui „moment al războiului”[94]. La rândul său, Iuliu Maniu, liderul Partidului Naţional Ţărănesc, în acelaşi Consiliu de Coroană se pronunţa ferm împotriva cedării Transilvaniei şi a condamnat hotărârea de „ratificare” a Dictatului de la Viena, spunând: „Majestate, eu în numele poporului român din Ardeal, protestez în contra ruperii integrităţii Ardealului, protestez împotriva cedării acestei părţi către Ungaria şi protestez în contra procedurii care s-a observat, care dă aspectul că această ciuntire a acestei părţi a Ardealului se întâmplă oarecum cu învoirea noastră, printr-o judecată convenită de noi [...] Cred că cedarea Basarabiei, fără nici un fel de rezistenţă, a fost o profundă greşeală, ale cărei urmări le suferim astăzi [...] Niciodată nu vom recunoaşte o hotărâre, oricine ar aduce-o care ar stabili o rupere a Ardealului sau a unei părţi a lui de la patria mamă”[95].

Manifestările din august - septembrie 1940, tot mai intense şi mai profunde, au cuprins întreaga ţară. Un rol important în extinderea acestora l-a avut presa, care a reuşit să spargă cenzura şi să devină un fervent dinamizator al atitudinii antifasciste şi antirevizioniste ce domina în toate structurile sociale. Totodată, explozia de mânie cu care populaţia ieşise în stradă, se îndrepta deopotrivă împotriva regelui Carol al II-lea, care era făcut direct răspunzător de situaţia în care fusese adusă România. I se imputa lui Carol şi camarilei politice că dusese, mai ales în ultimii ani ai domniei, o politică externă duplicitară, pretându-se la compromisuri extrem de periculoase pentru securitatea ţării, cu agresorii fascişti[96]. Se făcea trimitere directă la abandonarea politicii externe tradiţionale orientată spre marile puteri democratice ale Europei şi demersurile întreprinse pentru realizarea unei apropieri de Germania hitleristă, care cucerise prin puterea armelor sau domina cea mai mare parte a Europei, precum şi acceptarea negocierilor cu guvernul hortyst şi bulgar, împingând ţara pe panta concesiilor teritoriale, iar în urma presiunilor cu caracter ultimativ exercitate de Germania nazistă şi Italia fascistă, acceptase sentinţa de la Viena, ce încălca în mod grav interesele naţionale ale poporului român.

În plus, Carol şi colaboratorii erau făcuţi răspunzători de lipsa de preocupare pentru înzestrarea armatei cu armament modern, pentru a putea rezista cu mai mulţi sorţi de izbândă agresorilor. Era învinuit monarhul, ca în cei zece ani de domnie, cu acordul tacit şi deloc dezinteresat al cercurilor politice şi financiare ce-l înconjurau, delapidase pur şi simplu fondurile strânse pe spinarea contribuabililor pentru înzestrarea oştirii, transferându-le în propriile seifuri sau în seifurile băncilor cu care regele avea legături de afaceri. Se dovedise astfel, că vastul program de înarmare nu fusese altceva decât un mijloc de îmbogăţire pentru rege şi pentru oamenii de afaceri, jefuirea fondurilor respective echivalând cu un adevărat act de trădare a intereselor naţionale ale poporului român.

Din păcate, acest extraordinar val de mânie populară la adresa suveranului şi a regimului politic instaurat de acesta, nu a beneficiat de coordonarea şi conducerea marilor partide politice ale vremii - Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal - principalele partide burgheze din România. Conducerile acestor partide s-au arătat lipsite de iniţiativă, de hotărâre şi curaj, dovedindu-se incapabile să folosească crize ce zguduie din temelii regimul carlist, pentru a se reveni la un regim normal parlamentar democratic. Conştienţi de tragedia în care intrase ţara şi conducătorii acestor partide, doreau schimbarea de regim, dar nu pe calea revoluţionară. „Burghezia anticarlistă românească aştepta să i se dea puterea şi nu voia s-o cucerească. Cu atât mai mult voia s-o cucerească cu ajutorul maselor şi prin mijloace violente - scria Lucreţiu Pătrăşcanu. Ea se temea de fapt tot atât de tare ca şi oamenii dictaturii carliste, că o mişcare de masă odată declanşată, nu s-ar opri la o simplă schimbare de guvern, ci ar fi impus în organismul economic şi social românesc, reforme şi transformări mult mai adânci”[97]. În consecinţă „Iuliu Maniu, sprijinit de C.I.C.Brătianu şi de alţi lideri ai celor două partide, temându-se de o intervenţie străină, având ca urmare desfiinţarea statului român, au recurs la fel de fel de manevre şi chiar au dat indicaţii organizaţiilor lor pentru a se imprima acţiunilor populare doar un caracter pur demonstrativ”[98].

În timp ce partidele istorice se dovedeau incapabile să preia puterea guvernamentală pentru a apăra graniţele ţării şi ordinea democratică a statului, forţele de extremă dreapta în frunte cu Garda de Fier, având asigurat sprijinul Germaniei hitleriste şi al Italiei fasciste, mult mai înverşunate împotriva regelui Carol al II-lea, care le decimaseră conducătorii, au profitat de generalizarea nemulţumirilor şi au trecut la organizarea unor acţiuni violente şi tulburări grave în diferite oraşe ale ţării: la Braşov, Bod, Constanţa şi la Bucureşti[99] şi în alte localităţi. Măsurile luate pentru înăbuşirea acestor mişcări au pricinuit urmări grave, s-au tras focuri de armă şi au căzut victime de ambele părţi; între 3-5 septembrie, legionarii au atacat principalele instituţii ale statului, Palatului Regal, Preşedinţiei Consiliului de Miniştri şi Prefecturii Capitalei, încercând să le ocupe.

Incapabil să stăvilească marile manifestaţii populare împotriva Dictatului de la Viena[100], neputând să-şi mai apere regimul de dictatura regală, atacat atât de la stânga, cât şi de la dreapta, Carol  al II-lea a încercat, în aceste împrejurări, să-şi salveze cel puţin tronul. În acest scop, el s-a orientat spre soluţia instituirii unui guvern de mână forte, căreia să-i încredinţeze soarta lui şi a dinastiei. Încercările lui disperate s-au lovit însă, de la început de mari greutăţi, deoarece conducătorii principalelor partide politice refuzau orice colaborare cu el, urmărind prin aceasta să-l constrângă să abdice[101]. În această conjunctură, forţat de împrejurări, Carol al II-lea a concediat guvernul Gigurtu şi s-a hotărât să-l solicite pe generalul Ion Antonescu pentru a-i încredinţa mandatul constituirii unui nou guvern, care să poată stăpâni situaţia ce se agravase de la zi la zi şi de la ceas la ceas[102], cu toate că relaţiile dintre cei doi era dintre cele mai tensionate. Animozităţile dintre rege şi general erau cunoscute în înalta societate din perioada interbelică. Ion Antonescu, un general demn, dârz, cu o perfectă coloană vertebrală, neimplicat în nici un fel în marile acte de corupţie şi jaf ce se practicau sub patronajul regelui pe seama înzestrării armatei, era acuzat de Carol al II-lea de colaborare cu legionarii şi, drept urmare, la un moment dat, chiar arestat. Chiar în momentul când regele s-a hotărât să-i solicite colaborarea (începutul lunii septembrie), generalul era oficial surghiunit la Mănăstirea Bistriţa, în Oltenia.

Cu toate stricteţea şi măsurile de pază de la Mănăstirea Bistriţa, Antonescu a reuşit să ţină în permanenţă legătura cu Capitala, să fie la curent cu tot ce se petrecea în ţară şi în afară, să afle cu indignare despre dureroasele amputări teritoriale din luna august. Prin intermediul avocatului Mihai Antonescu (o mai veche cunoştinţă care-l apărase într-un proces) a reuşit să contacteze unii reprezentanţi ai Legaţiei germane de la Bucureşti, faţă de care îşi exprima opiniile cu privire la viitorul ţării, aspect relatat personal, mai târziu, în şedinţa Consiliului de Miniştri din 3 octombrie 1940. Considerând incompatibilă situaţia sa de „deţinut” cu cea de militar, la 12 iulie 1940, generalul Ion Antonescu a demisionat din armată. Demisia i-a fost imediat acceptată, rămânând în continuare bine păzit la Mănăstirea Bistriţa. Cu toate acestea, a reuşit să părăsească acest loc la 27 august, aşa încât în ziua de 1 septembrie a fost semnalat la o întâlnire cu Iuliu Maniu, în oraşul Ploieşti, prilej cu care au stabilit modalităţi de acţiune comună pentru forţarea lui Carol al II-lea să abdice şi formarea unui nou guvern.

În noua situaţie creată în primele zile ale lunii septembrie, Antonescu a avut o primă întrevedere cu Carol al II-lea în ziua de 3 septembrie 1940. Regele l-a rugat pe generalul căzut în dizgraţia camarilei şi demisionat să primească sarcina de a forma un guvern care să salveze ţara de dezastru. A doua zi, miercuri, 4 septembrie, Antonescu a depus jurământul în calitate de preşedinte al Consiliului de Miniştri şi a trecut la consultarea principalilor conducători ai partidelor istorice, în vederea constituirii noului cabinet. Nici Maniu, nici Brătianu şi nici chiar militarii solicitaţi n-au răspuns apelurilor acestuia, condiţionând colaborarea de iminenta detronare a regelui Carol al II-lea, act pe care generalul îl impune suveranului în aceeaşi zi cu semnarea de către acesta a Decretului de instituire a lui Ion Antonescu, ca preşedinte al Consiliului de Miniştri cu puteri depline.

Condiţionând colaborarea de iminenta detronare a regelui Carol al II-lea, act pe care generalul îl impune suveranului în aceeaşi zi cu semnarea de către acesta a Decretului de instituire a lui Ion Antonescu ca preşedinte al Consiliului de Miniştri cu puteri depline. În asemenea condiţii, în ziua de 5 septembrie, în convorbirea cu Carol al II-lea, a cerut să fie împuternici prin decret regal cu puteri politice depline. Se treziseră în el simţămintele de mai mult cultivate ale militarului de carieră, om integru, de cinste exemplară, de curaj şi de hotărâre, de dragoste şi de mare responsabilitate pentru ţară şi neam El a înţeles că la greu nu poţi sta deoparte şi că datoria te obligă să sari întru salvarea neamului. El ştia cel mai bine că pericolul prin care trecea ţara nu putea fi înlăturat alături şi împreună cu cel care îl provocase prin pasivitate, frică şi lipsă de responsabilitate, aşa încât a impus chiar în ziua de 5 septembrie 1940 semnarea de către Carol al II-lea a ultimului său act de guvernământ, Decretul nr.3052 (anexa nr.3), prin care preşedintele Consiliului de Miniştri, generalul Ion Antonescu, a fost investit „cu depline puteri pentru conducerea statului român”, prerogativele regale fiind restrânse la maximum.

Documentele de arhivă demonstrează că din dorinţa de a salva ţara în condiţiile izolării internaţionale din vara anului 1940, şi cu gândul la reîntregirea fruntariilor, gând niciodată abandonat, Antonescu a acceptat să continue politica de apropiere faţă de Germania, singura în măsură, după părerea sa, în contextul internaţional creat, să garanteze frontierele naţionale ale României. Astfel, şi-a asociat la putere, cel puţin în prima etapă a guvernării, exponenţii Gărzii de Fier, substanţial stipendiată de la Berlin.

La 4 septembrie 1940, în toiul crizei de guvern, şeful Legaţiei germane din România, Wilhelm Fabricius, raporta Berlinului: „Generalul Antonescu m-a chemat de două ori pentru a discuta situaţia /.../ În înţelegere cu colegul meu italian şi având în vedere că numai mâna forte a generalului şi o hotărâre rapidă pot salva ţara din haos, l-am sfătuit pe Antonescu să-şi asume puteri unipersonale, să înlăture anturajul regelui, urât de ţară şi să ordone miniştrilor şi secretarilor de stat să rămână la posturile lor până la rezolvarea definitivă a cabinetului şi a problemei eventualei abdicări a regelui, iar el să guverneze în mod autoritar”[103]. Este elocvent faptul că în preluarea puterii în stat, generalul Antonescu era sprijinit de la Berlin, Hitler considerând că numai un om de „mână forte” putea servi interesele sale în România. De altfel, cu acelaşi prilej, Fabricius declara: „Am contribuit la abdicarea regelui, care în lipsa intervenţiei mele, ar fi format un cabinet al generalului (Gheorghe) Mihail şi l-ar fi împuşcat pe Antonescu”. Poate afirmaţia era exagerată, dar realitatea a confirmat că odată puterea preluată, Antonescu s-a apropiat tot mai mult de Germania şi celelalte puteri ale Axei.

Prin decretul de investire cu puteri depline a generalului Ion Antonescu din 5 septembrie, practic, domnia lui Carol al II-lea se încheia. În ziua următoare a fost îndeplinit şi  actul formal al abdicării, în favoarea fiului său Mihai, care şi-a început domnia prin semnarea unui act (Înaltul decret nr.3067 din 6 septembrie 1940) de reînnoire a investirii generalului Antonescu cu puteri depline. A urmat la 8septembrie, Înaltul decret nr. 3072 prin care se crea o nouă instituţie politică, cea de conducător al statului, investit cu puteri discreţionare. Ea concentra atât atributele puterii legislative, cât şi pe cele ale puterii executive.

Conştient de misiunea istorică ce şi-a asumat-o, generalul, în calitate de conducător al statului, a trecut încă din primele zile la transformări de substanţă în ansamblul eşafodajului super-structurii statale şi în primul rând al armatei. Ţelul guvernării antonesciene, după cum chiar generalul s-a exprimat în mai multe rânduri, îl constituia reîntregirea ţării prin orice mijloace. De aceea, el era conştient că pentru români veneau vremuri şi mai grele, şi ca atare, încă din primele zile, chestiunea întăririi armatei şi a pregătirii acesteia pentru război a constituit un obiectiv central.

La 6 septembrie, când Carol al II-lea părăsea tronul şi ţara, iar fiul său depunea jurământul, generalul se adresa poporului român spunând: „[...] Azi trebuie să salvăm Statul şi Naţiunea. Cu toată conştiinţa şi strădania, trebuie să-i ştergem rănile, să-i adunăm puterile, să-i ridicăm onoarea şi să-i asigurăm viitorul. Într-o suferinţă, dar şi într-un gând, într-o singură putere [...] Numai prin jertfă şi prin muncă vom putea birui”[104].

Jertfa şi munca, acţiunea şi fapta, au fost primele gânduri pe care le-a adresat poporului său, căruia i-a consacrat în următorii ani întreaga-i fiinţă. După ce la 14 septembrie 1940 a definitivat lista guvernamentală, alcătuită în majoritate din legionari şi militari, Ion Antonescu proclamă România „stat naţional legionar”. În guvern, generalul şi-a rezervat, pe lângă demnitatea de preşedinte, şi pe cea de ministru al apărării. Imediat, la 16 septembrie, Consiliul de Miniştri a anulat demisia lui Ion Antonescu din armată, repunându-l în toate drepturile militare şi avansându-l la gradul de general de Corp de Armată. A ţinut neapărat să-şi păstreze pentru sine departamentul Apărării Naţionale, pentru a putea continua opera de refacere a armatei, pe care a început-o încă de când îndeplinea funcţiile de şef al Marelui Stat Major şi apoi ministru al apărării, acţiune întreruptă brutal de duşmanii săi şi care a adus mult rău armatei şi ţării. El considera că dacă România ar fi avut o armată puternică în vara anului 1940, nu ar fi fost mutilată de Uniunea Sovietică şi de Ungaria hortystă, cu concursul Germaniei şi Italiei.

Cu cedarea tronului de către regele Carol al II-lea în favoarea fiului său Mihai I şi investirea generalului Ion Antonescu în funcţia de Conducător al Statului, se încheia una dintre cele mai negre momente din istoria noastră naţională - vara anului 1940 şi, totodată, se punea capăt regimului dictaturii regale. Ciuntită, pândită şi ameninţată, ţara avea, din păcate, neşansa instaurării unui nou regim dictatorial, revenirea la un regim democratic, fiind amânate de un crunt război şi apoi de comunism, pentru mai bine de o jumătate de secol.

Notă: Cap. I al tezei de doctorat „Comunicarea Putere-Opoziţie în perioada guvernării Antonesciene (1940-1944)”, susţinută în anul 2010 la Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice a Universităţii „Ovidius” din Constanţa. Conducător de doctorat Prof. univ. dr. Ghe. Buzatu.

---------------------------------------------------
[85] Andreas Hillgruber, Hitler, Konig Carol und Marschall Antonescu, Wiesbaden, 1954, p.74.
[86] Gh.Magherescu, Adevărul despre Mareşalul Antonescu, p.171.
[87] A. Simion, Regimul politic…, p.9.
[88] Vezi în acest sens: A.Simion, Dictatul de la Viena, Cluj, 1972, p.203-213 sau: Traian Bunescu, Lupta poporului român împotriva Dictatului fascist de la Viena (august 1940), Bucureşti, 1971, p.124-191; de văzut şi Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op.cit., p.383-384.
[89] Apud Gh.Buzatu, România şi războiul mondial din 1939-1941, p.14.
[90] Vezi textul integral al scrisorii din 1 iulie 1940, precum şi un amplu memoriu pe aceeaşi temă adresat regelui Carol al II-lea cu câteva zile înainte în: Gen. Lt. Mircea Agapie, Cpt.R I dr.Jipa Rotaru, op.cit., p.144-152.
[91] Olimpiu Matichescu, Opinia publică internaţională despre Dictatul de la Viena, Editura Dacia,Cluj Napoca, 1985, f.120.
[92] Ioan Scurtu, Gh.Buzatu, op.cit., p.384.
[93] Olimpiu Matichescu, op.cit., p.129-130.
[94] Ibidem p.132.
95] Ibidem.
[96] Ion Mamina, Consiliul de Coroană, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p.259.
[97] Ibidem, p.260.
[98] A. Simion, op.cit., p.11.
[99] Lucreţiu Pătrăşcanu, Sub trei dictaturi, Bucureşti, 1970, p.191.
[100] A.N.I.C., fond Casa Regală, Buletin din 2 septembrie 1940.
[101] Constantin I.Kiriţescu, România în Al Doilea Război Mondial, vol.I, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995, p.157.
[102] A.Simion, op.cit., p.12.
[103] Ibidem.
[104] Gl. mr. Mircea Agapie, Cpt.R I Jipa Rotaru, op.cit., p.43.