Despre caracterul regimului politic instaurat în România în toamna anului 1940 s-a scris mult în istoriografia românească, mai ales în cea comunistă. Mai puţin însă au fost abordate condiţiile concret istorice în care acesta a fost instaurat şi raporturile dintre instituţiile puterii şi forţele opoziţioniste, atâtea câte au existat, la suprafaţă sau în culise, ceea ce se poate include într-o sintagmă mai puţin uzitată până în prezent, aceea de comunicare putere-opoziţie.Conceptul de putere, în general şi cel de putere politică în special, a fost şi este mult dezbătut din cele mai vechi timpuri. Gânditori renumiţi, începând cu Platon, Aristotel, Sfântul Toma, d'Aquino, J.Locke, J.J.Rousseau, Gh. Montesquieu, Hegel etc., au manifestat interes în scrierile lor pentru analiza problemelor legate de putere. Numeroşi reprezentanţi ai ştiinţei politologice contemporane, pornind de la reflecţiile despre putere ale înaintaşilor, au aprofundat această temă atât de controversată în cadrul ştiinţei politice. Ideile acestora îşi găsesc astăzi o confirmare în politica actuală.

Pe ansamblu, este unanim acceptat că puterea politică constituie un subsistem al puterii sociale, având un rol determinant în reglarea şi funcţionarea vieţii sociale. Ea asigură organizarea conducerii societăţii la nivel global, coordonează şi celelalte forme ale puterii, urmărind o conducere unitară, cu caracter suveran, se exercită pe baza unei Constituţii şi a altor legi. De aici precizarea că puterea politică cuprinde: instituţii politice, relaţii politice, cultură politică şi se concretizează ca acţiunea unui ansamblu de instituţii juridice, politice, administrative, militare, sociale, culturale etc., care prin funcţiile specifice sunt implicate în acte decizionale şi de execuţie în scopul realizării, în planul societăţii, a strategiilor, a programelor forţelor aflate la putere.

De-a lungul istoriei umanităţii puterea a îmbrăcat forme distincte, în funcţie de stadiul de evoluţie în plan social-economic şi cultural; de la imperii, monarhii absolute, la republici sau regimuri totalitare moderne, de tipul dictaturilor autoritare militare, fasciste sau comuniste. Urmează analiza  regimul politic totalitar instaurat de generalul Ion Antonescu după abdicarea regelui Carol al II-lea (6 septembrie 1940), sub forma „statului naţional legionar” şi în special relaţiile autorităţii de stat din această perioadă cu ceea ce se poate constitui în opoziţia mai mult sau mai puţin legal manifestată.

În general, prin opoziţie înţelegem forţele politice, sociale, economice care, prin programele şi strategiile, precum şi prin practicile politice menite a finaliza aceste programe şi strategii, se află în dezacord cu puterea. Prin obiectivele propuse, opoziţia poate fi radicală, având drept ţel răsturnarea puterii, sau moderată, menită a supraveghea, a controla şi corecta actele de putere. Indiferent de scopurile urmărite, opoziţia politică se manifestă ca un factor de influenţare, de determinare a cursului evenimentelor, din acest punct de vedere ea putând fi socotită drept asociata puterii. Cuprinzând ansamblul forţelor care reprezintă întreg spectrul social-politic, opoziţia nu poate fi omogenă. În cadrul ei se manifestă diferenţieri sociale, economice, politice, filosofice, religioase etc. care, în funcţie de intensitatea cu care se fac simţite, determină puterea şi eficienţa opoziţiei. Componente ale opoziţiei, în cele mai multe cazuri, se pot sesiza chiar în instituţiile şi elementele puterii politice. Aceste succinte constatări ne conduc la concluzia că în cadrul opoziţiei, într-un anumit sistem politic, se manifestă două modele de relaţii: de convergenţă şi ca urmare unitate de vederi mai profund sau mai puţin profund manifestate în alte domenii sau chiar inconciliabile, atât în raport cu puterea, cât şi în raport cu alte forţe din opoziţie. Aşadar, puterea politică şi opoziţia sunt două realităţi social-politice care se raportează la societate şi una şi cealaltă atât de pe poziţii divergente, cât şi de pe poziţii convergente, rezultate din natura actelor de putere sau din natura evoluţiei societăţii într-un anumit moment istoric.

Prin prisma acestor precizări teoretice vom analiza în continuare, atât structura şi programele ambelor componente: putere, opoziţie, cât mai ales relaţiile, comunicarea dintre ele în raport cu esenţa regimului politic instaurat în România la 14 septembrie 1940, acela de stat naţional legionar.

Caracterul şi structura puterii politice

Guvernarea antonesciană, instaurată la 6 septembrie 1940, cuprinde două perioade distincte. În prima etapă (septembrie 1940 – ianuarie 1941), generalul Antonescu a condus împreună cu legionarii, pentru ca ulterior, din ianuarie 1941 şi până în august 1944 să renunţe la colaborări de culoare politică[1]. Avansat Mareşal la 22 august 1941, Antonescu a condus în fapt, printr-un cabinet militar, situaţia în care el a beneficiat nu numai de largi şi multiple atribuţii, dar şi de enorme responsabilităţi, fapt care s-a evidenţiat în etapa finală a războiului din Est (1941-1944) şi după aceea, căci în urma eşecurilor militare şi a loviturii de stat de la 23 august 1944, numele Mareşalului a fost identificat cu acela al regimului pe care l-a gestionat[2]. Cu toate acestea, mai ales în istoriografia de dinainte de 1989, guvernările Ion Antonescu din 1940-1944 au fost tratate, în linii generale, nediferenţiat, fiind socotite pe rând fasciste (1940-1941) şi militaro-fasciste (1941-1944) [3].

Pentru o cât mai precisă înţelegere a regimului antonescian este nevoie să ne întoarcem la literatura politică care identifică termenul de dictatură cu cel de totalitarism, absolutism, tiranie[4]. Prin dictatură[5] se înţelege un regim politic, caracterizat prin deţinerea puterii absolute de către o persoană sau un grup restrâns. Puterea dictatorială este obţinută cel mai adesea prin violenţă şi mijloace neinstituţionale, fiind exercitată fără restricţii sau cu puţine restricţii din partea puterilor legislative şi judiciare, în măsura în care acestea mai funcţionează separat. În mod obişnuit, separarea puterilor este înlocuită cu unitatea puterilor[6]. Indiferent de forma pe care o îmbracă: dictatură personală, dictatură militară sau dictatură religioasă, în literatura de specialitate, termenul de dictatură se identifică cu cel de totalitarism, absolutism, tiranie. În studiul citat, Hannah Arendt defineşte totalitarismul ca un sistem politic al „dominaţiei totale”, o dominaţie permanentă asupra fiecărui individ, în fiecare sferă a vieţii. Autoarea ajunge la concluzia că teroarea constituie natura sau esenţa sistemului totalitar, iar ideologia, principiul său de acţiune[7].

Definiţia însă, unanim acceptată de cercetătorii ştiinţei politice a totalitarismului o găsim la cunoscutul politolog Raymond Aron, care într-o formulă sintetică scria: „Totalitarismul este o dictatură bazată pe un partid unic şi pe o ideologie”[8]. După el:
1. fenomenul totalitar apare într-un regim care acordă unui partid monopolul activităţii politice;
2. partidul monopolist este înarmat cu o ideologie căreia îi conferă o autoritate absolută şi care, prin urmare, devine adevărul oficial al statului;
3. pentru răspândirea acestui adevăr oficial, statul îşi rezervă la rândul său, un dublu monopol: monopolul mijloacelor violente şi al mijloacelor persuasive;
4. cea mai mare parte a activităţii economice şi profesionale sunt supuse statului şi devin, într-un anumit mod, parte integrantă a acestuia. Întrucât statul este inseparabil de ideologia sa, cea mai mare parte a activităţilor economice şi profesionale are corolarul adevărului oficial;
5. toate fiind activitate de stat şi orice activitate fiind subordonată ideologiei.
Astfel încât, în final apare o politizare, o transfigurare ideologică a tuturor greşelilor individuale posibile şi în concluzie, o teroare în acelaşi timp poliţienească şi ideologică[9].
După părerea noastră, aceste caracteristici se aplică fără nici o deosebire regimurilor lui Hitler, Mussolini, Franco, Lenin, Stalin, mai puţin regimului antonescian care are alte trăsături.

Dat fiind că în majoritatea lucrărilor de specialitate regimul antonescian era socotit un regim totalitar fascist, cel puţin în prima sa fază, pentru unii autori, pentru alţii în întregul său, este necesar să aducem unele precizări şi în legătură cu esenţa regimului fascist. Totalitarismul fascist a apărut după Primul Război Mondial în Italia[10] şi a fost apoi dezvoltat în Germania, propovăduieşte supremaţia absolută a statului şi a partidului unic fascist care domină toate elementele aparatului represiv: armată, administraţie, poliţie, magistratură într-o primă fază, pentru ca în faza următoare, odată fascismul stabilizat, aparatul de stat să devină o pârghie de exercitare a puterii partidului fascist[11]. Contopirea aparatului de partid cu cel de stat s-a concretizat atât în Italia lui Mussolini, cât şi în Germania lui Hitler prin:
a) ocuparea preponderentă a posturilor din aparatul de stat de către vârfurile conducătoare ale partidului fascist sau nazist;
b) cumularea funcţiilor guvernamentale cu cele de partid;
c) controlul general al partidului asupra tuturor organelor de stat, asupra funcţionarilor şi a activităţii lor;
d) contopirea unor formaţiuni de stat şi de partid similare;
e) retribuirea centrală de către stat a activiştilor salariaţi care se ocupau de munca organizatorică de partid sau de o activitate de propagandă şi agitaţie.

Partidul fascist era situat deasupra legilor statului, unitatea dintre partid şi stat realizându-se prin ideologia fascistă care a devenit ideologie de stat. Pentru a împiedica afirmarea oricărei alte ideologii, statul fascist total va recurge la teroarea fizică şi la lagărele de concentrare. Şi, în sfârşit, o altă trăsătură a statului fascist constă în aceea că el urmăreşte unificarea întregii vieţi sociale, ceea ce înseamnă controlul partidului asupra tuturor sferelor vieţii sociale şi particulare. Partidul conduce: statul, forţele armate, pe fiecare cetăţean din cadrul acestui stat; partidul lichidează toate instituţiile, toate grupurile, pe toţi oamenii care nu doresc să accepte conducerea Führer-ului în Germania sau a Ducelui în Italia[12].

Aceste trăsături generale ale regimului totalitar dictatorial, în liniile sale fundamentale, fiind creionate, putem încerca definirea caracterului statului naţional legionar instituit de generalul Ion Antonescu în septembrie 1940[13]. De la început trebuie precizat că în istoria noastră contemporană, regimul politic instaurat de Ion Antonescu odată cu abdicarea regelui Carol al II-lea, nu a fost primul regim de factură dictatorială de la noi[14]. El a reprezentat, în anumite privinţe, doar o continuare a primului regim dictatorial instituit de însăşi regele Carol al II-lea prin lovitura de stat, în februarie 1938, când a fost suspendată Constituţia democratică din 1923, iar întreaga putere a fost concentrată în mâinile monarhului. Partidele şi organizaţiile politice au fost desfiinţate, libertăţile cetăţeneşti îngrădite, singurul partid politic care a rămas în funcţiune fiind Frontul Renaşterii Naţionale, conceput ulterior ca un partid unic şi totalitar, sub denumirea de Partidul Naţiunii[15].

Aşadar, din punctul de vedere al structurii sistemului partidelor politice, una din trăsăturile de bază ale dictaturilor totalitariste, Ion Antonescu a preluat o stare de fapt pe care a perpetuat-o. Este cert că, prin înfiinţarea Partidului Naţiunii ca partid unic şi obligativitatea tuturor funcţionarilor statului şi a conducătorilor instituţiilor de stat şi particulare de a fi membrii ai acestui partid, Carol al II-lea viza instituirea regimului totalitar. Prin Decretul Lege pentru apărarea ordinii politice unice şi totalitare a statului român[16] din 22 iunie 1940, se stipula la art.2 că „nu poate fi funcţionar public cine nu este membru al Partidului Naţiunii. Cei ce nu vor cere înscrierea până cel târziu la data de 1 august 1940, precum şi cei ce cerând înscrierea nu vor fi admişi, sunt revocaţi de plin drept pe această dată. Această dispoziţie nu se aplică militarilor în activitate”, iar în articolul 5 se preciza că „nimeni nu poate fi membru în Consiliul de administraţie al unei întreprinderi private şi publice dacă nu are calitatea de membru al Partidului Naţiunii”[17]. Cum prin acelaşi decret se stipula că în calitatea de conducător al partidului se află însuşi regele, adică şeful statului, era clar că noul partid se substituia statului, devenind forţă politică conducătoare în stat, caracteristică esenţială, după cum am văzut, a statului (regimului) totalitar.

Aceasta a fost moştenirea preluată la 6 septembrie de general. Este tot atât de adevărat că în zilele următoare, după eşecul tentativei de a forma un guvern de uniune naţională, ca urmare a refuzului liderilor partidelor istorice[18], odată investit cu puteri depline şi consiliat de autorităţile germane din România (Wilhelm Fabricius, general Gerstemberg) Ion Antonescu s-a orientat la rândul său spre un regim de dictatură autoritară, regim apropiat de cel preconizat de Carol al II-lea, excluzând din viaţa politică partidul unic[19], prin desfiinţarea şi preluarea patrimoniului acestuia de către Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Spre o înţelegere şi mai exactă a deosebirilor dintre regimul antonescian şi cel carlist, trebuie menţionat şi faptul că imediat după preluarea puterii, Ion Antonescu a desfiinţat şi ultimele structuri democratice ale fostului regim dictatorial-carlist, Constituţia, organele legislative (Parlamentul şi Senatul rezultate din alegerile desfăşurate la 1 iulie 1939), a anulat reforma administrativă efectuată de Carol al II-lea prin Decretul din 13 august 1938 şi a desfiinţat breslele, organizaţii profesionale ale muncitorilor înfiinţate în timpul dictaturii regale.

Împrejurările interne, rapturile teritoriale, nemulţumirile sociale, dar şi evenimentele internaţionale i-au impus generalului ca în noua structură de putere să includă reprezentanţii Mişcării Legionare, Garda de Fier, rămânând singura organizaţie politică legală în stat, de unde şi formula de „stat naţional legionar”, adoptată prin Decretul regal din 14 septembrie 1940[20], act normativ prin care generalul Ion Antonescu era numit Conducătorul Satului legionar şi şeful Regimului legionar. Motivarea unei asemenea soluţii ne-o dă însuşi Ion Antonescu, atunci când afirmă că includerea Gărzii în guvern şi în general colaborarea cu legionarii a reprezentat pentru el „o experienţă inevitabilă” [21].

Se năştea astfel, în urma Decretului lege din 14 septembrie, un nou tip de putere, un regim bazat pe un partid politic, al cărui conducător, nu era conducătorul statului[i] ca în Germania şi Italia, sau chiar ca în vremea dictaturii regale la noi, ci Horia Sima, unul dintre cei mai nefaşti comandanţi ai Mişcării Legionare din întreaga sa existenţă, s-a ajuns la această formulă după mai multe contacte cu reprezentanţii partidelor istorice şi a Mişcării Legionare, la care a fost omniprezent Fabricius, ministrul Reich-ului la Bucureşti.

După îndelungi conciliabule şi dezbateri aprinse, determinate în principal de neînţelegerile privind împărţirea portofoliilor din rândul conducătorilor legionari, în noaptea de 14/15 septembrie s-a constituit guvernul naţional-legionar, alcătuit cu precădere din elemente legionare în frunte cu Horia Sima[23]. Regele Mihai a semnat Decretul Regal nr.3151/14 septembrie 1941 prin care consemna:

„1. Statul român devine stat naţional-legionar;
2 Mişcarea Legionară este singura mişcare recunoscută în stat [...];
3. Domnul general Ion Antonescu este conducătorul Statului naţional-legionar şi şeful regimului legionar;
4. Domnul Horia Sima este comandantul Mişcării Legionare;
5. Cu începere de la data semnării acestui Înalt decret, orice luptă între fraţi încetează” şi a transmis către ţară un Comunicat, chemând la strângerea rândurilor în jurul Conducătorului Statului.

Preşedinte al Consiliului de Miniştri era, aşadar, generalul Ion Antonescu, care îşi asuma şi Apărarea Naţională. Legionarii deţineau portofolii cheie în cabinet: Horia Sima era vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, fără portofoliu; la Interne - Constantin Petrovicescu, la Afaceri Străine - Mihail Sturdza, Ministrul Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor - Pompiliu Nicolau, Ministrul Educaţiei Naţionale, Cultelor şi Artelor - Traian Brăileanu, Ministerul Muncii, Sănătăţii Naţionale şi Ocrotirilor Sociale - Vasile Iaşinski[24].

Ministerele economice au fost încredinţate unor specialişti neînregimentaţi în gardă, dar îndeaproape controlaţi. Aşa a fost cazul Ministerului Economiei Naţionale, unde a rămas profesorul Gheorghe Leon din guvernul Gigurtu, secondat însă la secretariatele de stat cu Corneliu Georgescu şi V.Dimitriuc. La Finanţe a fost numit fostul director al Băncii Naţionale, George Cretzianu, având la rândul său ca subsecretari de stat, pe legionarii Constantin Papanace şi Ion Protopopescu La Justiţie a fost instalat Mihai Antonescu, profesor de drept internaţional la Agricultură şi Domenii, Nicolae Mareş, îndeaproape supravegheat de subsecretarul de stat legionar Petre Nemoianu, iar la noul departament, înfiinţat de Ion Antonescu, al Coordonării şi Statului Major Economic, lt.col.Nicolae Dragomir, doctor în ştiinţe politice şi economice, apreciat de Ion Antonescu. Subsecretariatele de Stat de la Apărarea Naţională au fost încredinţate, cum era şi firesc, unor militari: generalul Gheorghe Dobre - la Înzestrarea şi Administraţia Armatei; generalul Constantin Pantazi - la armata de uscat, iar comandorul George Jienescu - la Subsecretariatul de Stat pentru aviaţie şi marină. Un alt militar, apropiat al generalului Ion Antonescu, lt.col.Alexandru Rioşanu, a fost numit subsecretar de stat în Ministerul Afacerilor Interne pentru Poliţie şi siguranţă.

Întreaga presă şi propagandă, care funcţiona ca un sector de sine stătător pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri, a fost încredinţată legionarului Alexandru Constant. Totodată, Garda de Fier deţinea majoritatea absolută a posturilor de secretari generali, directori generali şi directori din ministere, inclusiv secretariatul general de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Preponderenţa legionară a noului regim este dată şi de lista prefecţilor şi a primarilor instalaţi la 21 septembrie 1940. Din cei 45 de prefecţi, doar trei nu erau legionari. De asemenea, chesturile şi prefecturile de poliţie, în frunte cu Prefectura Poliţiei Capitalei, condusă de colonelul Zăvoianu, respectiv Radu Mironovici[25]. Cât priveşte caracterul noului regim, ne exprimăm părerea, pe baza bibliografiei studiate, că acesta nu se încadra în formula unei dictaturi militaro-fasciste, mult trâmbiţată în istoriografia comunistă şi susţinută chiar şi după 1990 de unii autori[26], fascismul, în România, fiind repudiat în întreaga perioadă interbelică, era mai mult un regim autoritar personal al lui Ion Antonescu, care în lipsa sprijinului cerut partidelor istorice de a contribui la formarea unui guvern de uniune naţională, a fost nevoit să accepte insistenţele Germaniei lui Hitler de a-şi asocia la putere extrema dreaptă din ţară, reprezentată de Mişcarea Legionară.

Preluarea puterii de către Ion Antonescu nu s-a datorat presiunilor venite din partea armatei şi nu a fost rezultatul unei lovituri de stat militare, după cum nu a fost consecinţa nici a unei „revoluţii gardiste”, cum afirmă încă unii dintre susţinătorii dreptei româneşti. Ea s-a instaurat, după cum am arătat deja, paşnic, printr-un Înalt Decret semnat de regele ţării, monarhia fiind menţinută ca principală instituţie a puterii în stat, chiar  dacă atribuţiile i-au fost mult diminuate. Aşa cum rezultă şi din apelurile, chemările şi discursurile generalului Ion Antonescu (anexele nr.6-8) cu o asemenea echipă care era, după părerea noastră, reprezentativă pentru a ilustra regimul legionar, generalul conducător al statului spera să realizeze „o schimbare totală de front a politicii interne şi externe” a statului român[27].

În planul preocupărilor de ansamblu a noii guvernări, Ion Antonescu îşi propunea drept obiective fundamentale, redresarea situaţiei politico-economice a ţării, garantarea suveranităţii naţionale, apărarea  împotriva primejdiei comuniste, dinspre nord-est, reîntregirea ţării în vechile ei graniţe, prin restituirea teritoriilor de care fusese deposedată[28]. Şi-a început activitatea printr-o avalanşă de decrete legi, toate îndreptate împotriva regimului dictaturii regale, dictatură considerată drept singura răspunzătoare pentru sfârtecarea graniţelor ţării[29].

Împărţind puterea cu Garda de Fier, după ce într-o primă etapă, preluând o bună parte dintre prerogativele Şefului Statului, a suspendat Constituţia din 1938, a interzis activitatea partidelor politice cu excepţia mişcării legionare, a acceptat adoptarea unor măsuri legislative antirasiale, a suprimat Consiliul de Coroană, a dizolvat „Straja Ţării”, a scos din rândul cadrelor armatei un număr important de generali devotaţi regelui, a instituit controlul averii foştilor demnitari ai statului şi a dispus anchetarea proceselor politice din ultimii opt ani şi a magistraţilor care le-au cercetat etc., generalul Ion Antonescu se orientează spre problemele de fond economice, sociale, politice, culturale şi internaţionale, cu care se confrunta statul român la sfârşitul anului 1940.

Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri[30] şi ale Consiliul de Cabinet[31] se constituie într-o adevărată radiografie a problematicii complexe a ţării din perioada analizată. De la orientările generale privind politica internă şi externă a statului până la preţul pâinii şi raţionalizarea alimentelor de bază ca urmare a secetei, stârpirea speculei, lichidarea urmărilor devastatorului cutremur din noiembrie 1940, relaţiile conducătorului cu partidele politice, mai ales cu Garda de Fier, sunt tot atâtea preocupări care s-au aflat pe agenda de lucru a acestor organisme ale puterii statului naţional-legionar.

II.2. Evoluţia raporturilor conflictuale dintre Ion Antonescu şi Mişcarea Legionară, cei doi parteneri la conducerea statului naţional legionar

Cele mai grave şi complicate probleme ale guvernării au fost determinate de neînţelegerile dintre Antonescu şi legionari - cei doi parteneri de alianţă -, apărute foarte repede şi în chip inevitabil, fiecare dintre părţi urmărind a-şi mări baza de putere şi influenţă în stat. „Se ciocneau de fapt - scria Vlad Georgescu - două ideologii şi două politici diferite, sugestiv puse în lumină de schimbul de scrisori dintre conducător şi vice prim ministru său la numai o lună după instaurarea statului naţional-legionar. Patriot, om al ordinii, cu rădăcini în lumea veche, anglofil din convingere şi filogerman numai din necesitate [...] generalul nu putea fi decât iritat de neprofesionalismul şi radicalismul care domneau în Mişcarea Legionară, nepregătită pentru a fi un partid de guvernământ” [32].

Încercând să reglementeze modul de funcţionare a „alianţei de conjunctură” din septembrie 1940, generalul îşi preciza încă la 21 octombrie linia de conduită în raporturile cu Mişcarea Legionară. El spunea: „Acum trebuie să pun la punct o chestiune cu domnul Sima. Aţi văzut, noi am transformat statul într-un stat naţional-legionar. Eu sunt şeful regimului legionar, iar domnul Horia Sima este comandantul Mişcării Legionare. Cu domnul Sima suntem înţeleşi că toată partea politică o face Mişcarea. În guvernare însă, partidul nu se amestecă; nu se amestecă decât domnul Horia Sima (vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri - n.n.) prin raporturile directe pe care le am cu domnia sa şi împreună căutăm să dirijăm statul în direcţiunea cutare sau cutare. Cădem sau nu de acord; până acum am căzut de acord în toate problemele şi cu siguranţă că tot aşa se va întâmpla şi de acum înainte. Aşa încât acestea sunt raporturile noastre” [33].

Din nefericire, de la vorbe la fapte era cale lungă. Mişcarea Legionară, încă din momentul aducerii la putere, a depus eforturi stăruitoare pentru a-şi extinde rândurile şi a-şi creşte influenţa în ansamblul social-politic. În acest context, cunoscând firea şi intenţiile generalului Ion Antonescu, era firesc să apară primele semne de conflict, chiar dacă la modul oficial se făceau numeroase afirmaţii referitoare la colaborarea perfectă dintre cei doi parteneri la guvernare. În zilele următoare instaurării regimului legionar, nemulţumiţi de modul cum a fost înfăptuită problema repartizării portofoliilor guvernamentale, legionarii au făcut presiuni insistente pentru ocuparea celor mai importante posturi care să le favorizeze realizarea scopurilor de dominare şi mai ales îmbogăţire peste noapte. În acest sens, controlul asupra Ministerului de Interne şi Prefecturii Poliţiei Capitalei, principalele instituţii represive, a reprezentat un succes important pentru Legiune şi o cedare foarte gravă din partea Generalului, cu consecinţe nefaste pentru ţară în perioada imediat următoare.

La procesul său din 1946, chestionat pe tema formării guvernului cu participarea legionarilor, Ion Antonescu a precizat: „Am format guvernul cu oamenii care mi s-au pus la dispoziţie şi militari şi am dat legionarilor minimum posibil ce puteam să dăm. Au fost discuţii foarte violente”[34]. Acţiunile întreprinse pentru înarmarea şi pregătirea formaţiunilor paramilitare de către legionari, inspirate după modelul nazist, a deconspirat de la început adevăratele intenţii ale Gărzii de Fier, constituind sursa cea mai importantă a accentuării conflictului cu generalul Antonescu. În perioada septembrie - octombrie 1940 s-a desfăşurat un adevărat „război al comunicatelor”[35], în care s-au confruntat cele două tabere din guvern, obiectivele grupării din jurul generalului Ion Antonescu fiind limitarea, pe cât posibil, a tendinţelor legionarilor de a acapara cele mai importante sectoare din domeniul politic şi economic. Înfiinţarea poliţiei legionare, numirea de prefecţi şi primari legionari în majoritatea judeţelor şi localităţilor au reprezentat alte concesii din partea  lui Antonescu, care în final au dus la necesitatea folosirii unor mijloace violente pentru a se reveni pe cât posibil la un climat de ordine şi linişte în ţară.

În planul politicii externe, atât Conducătorul, cât şi „cămăşile verzi” se orientau ferm pentru alianţa cu puterile Axei, însă şi în acest domeniu existau deosebiri de nuanţă. În timp ce legionarii se pronunţau pentru o alianţă totală şi necondiţionată cu Germania şi Italia, mai lucid, Generalul manifestă unele rezerve, determinate de evoluţia raportului de forţe pe plan european, care se afla în continuă schimbare, sigur cu ascendenţa Germaniei şi necesitatea garantării, în măsura în care mai era posibil, a intereselor fundamentale ale ţării. Desăvârşirea reorientării politicii externe româneşti către Germania, începută încă de Carol al II-lea în toamna anului 1938, s-a făcut de către regimul legionar, prin semnarea la 23 noiembrie 1940 de către Ion Antonescu, a aderării României la Pactul Tripartit[36] şi astfel alinierea la Axa Berlin-Roma-Tokio[37]. Că această orientare nu a reprezentat voinţa unanimă a românilor, o spune explicit însuşi Mareşalul Ion Antonescu în februarie 1942, când într-o convorbire cu Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe al Germaniei naziste afirma: „Singur şi numai cu sprijinul domnului Mihai Antonescu am declarat, fără a întreba poporul, că politica ce trebuie să aduc este alături de Axă”[38].

Adepţi ai guvernării totalitare şi monopolului politic, legionarii au făcut presiuni permanente pentru aplicarea în România a principiilor economice naţional-socialiste germane, pe care le împărtăşeau vizând realizarea unei economicii dirijate. Incapacitatea şi spiritul anarhic al legionarilor care obţinuseră poziţii importante la nivelul tuturor structurilor economice, prin comisarii pentru romanizare, instituţie improprie introdusă de regimul antonescian - legionar, în octombrie 1940 au avut consecinţe negative pentru dezvoltarea economiei româneşti, faţă de care Antonescu nu putea rămâne indiferent. Încercând să concentreze pe deplin puterea în propriile-i mâini şi având în vedere că legionarii se bucurau de un sprijin deosebit din partea unor cercuri politice interesate din Germania, Antonescu ajunge la convingerea că singura soluţie era subordonarea totală a Mişcării Legionare, mergând până la preluarea conducerii acesteia.

O încercare politică, pe de o parte, a Generalului de a aduce Mişcarea Legionară la ascultare, iar pe de altă parte a lui Horia Sima de a-l izola pe Ion Antonescu de anturajul său militar, s-a petrecut la 6 octombrie când, cu mare fast, s-a aniversat o lună de la instaurarea noului regim. Atunci, pentru prima şi ultima oară, Generalul a îmbrăcat cămaşa verde şi de la tribună le-a adresat legionarilor chemarea de a strânge rândurile în jurul său. „Legionari, ajutaţi-mă pe mine ca, împreună, să scuturăm, să redeşteptăm şi să ridicăm neamul” [39] spunea Antonescu. Şi pentru a nu lăsa nici un echivoc în legătură cu sensul acestei chemări, pentru a-i lega şi obliga să-i execute ordinele, el le cerea cu acelaşi prilej să-i jure credinţă. Folosind apoi convingerile lui cu Corneliu Codreanu, în încheierea discursului el îi îndemnă: „Să păşiţi peste morţi şi mormintele lor, aducând în mâinile voastre, steagurile triumfătoare ale României” [40].

În scurtă vreme însă, contradicţiile dintre Antonescu şi gruparea lui Horia Sima vor deveni tot mai acute, evidenţiind tendinţele centrifuge în cursa pentru consolidarea poziţiilor în viaţa politică şi de stat. Contradicţii reale existau însă şi în cadrul Mişcării Legionare, determinate de lupta pentru putere şi de deosebirile de vederi la nivelul conducătorilor. Pornind de la constatarea că Legiunea nu dispune de oameni politici capabili, cu experienţă necesară actului de guvernare, grupul seniorilor din jurul tatălui fostului Căpitan, Corneliu Zelea Codreanu, Ion Zelea Codreanu a manifestat în permanenţă o rezistenţă activă la acţiunile autoritare ale lui Horia Sima şi acoliţilor săi. Divergenţele au atins maximum de intensitate în luna noiembrie, când Ion Zelea Codreanu, în fruntea unui grup devotat a încercat să ocupe Casa Verde, sediul central al Mişcării Legionare. După un schimb violent de focuri de armă, acţiunea a fost neutralizată, iar întregul grup reţinut şi judecat de Consiliul Suprem Legionar, mulţi dintre aceştia fiind îndepărtaţi pentru totdeauna din Garda de Fier[41].

Trebuie menţionat că în conflictul care căpăta proporţii îngrijorătoare dintre legionari şi Ion Antonescu, oficialităţile germane, direct interesate, au avut o atitudine diferenţiată, manifestându-se două tendinţe, ambele urmărind însă aplanarea conflictului. La un pol s-au situat înalţi funcţionari ai aparatului nazist de partid, S.D.-ului şi S.S.-ului care sprijineau Mişcarea Legionară şi uneori chiar au subvenţionat-o, la celălalt pol se aflau politicieni mai lucizi din aparatul diplomatic şi conducătorii militari care apreciau că Garda de Fier este incapabilă să guverneze, fapt ce determina grave perturbaţii la nivel socio-politic şi economic în România, situaţie ce contravenea flagrant intereselor Germaniei aici. Drept urmare, cea de a doua grupare sprijinea echipa în fruntea căreia se afla Ion Antonescu.

În perioada de sfârşit a anului 1940, legionarii au trecut la acţiuni făţişe antistatale, îmbrăcând forme de o violenţă ieşită din comun. Erijându-se în  promotori ai naţionalismului şi noii ordini, poliţia legionară, funcţionarii publici şi chiar simpli legionari propovăduind lozinci rasiste şi proclamând necesitatea romanizării comerţului şi a economiei în general, au săvârşit adevărate jafuri şi numeroase fărădelegi la adresa proprietarilor şi comercianţilor, a celor de origine evreiască în mod special[42]. Atrocităţile săvârşite de „cămăşile verzi” erau demne de odioasele metode ale inchiziţiei medievale. Asasinate, descinderi, arestări ilegale, maltratări, sechestrări de persoane, violări de domiciliu, devastări, toate având drept mobil răzbunarea politică şi personală şi, nu în ultimul rând, îmbogăţirea celor parveniţi, alături de Ion Antonescu, la putere[43].

Grav a fost faptul că dezlănţuite, la început în Capitală, aceste acţiuni s-au extins în cursul lunilor octombrie-noiembrie pe tot cuprinsul ţării[44]. Sediile legionare şi locuinţele gardiştilor se transformaseră în adevărate magazii de bunuri jefuite şi de armament. Creşterea agresivităţii şi a periculozităţii sociale a Gărzii de Fier a fost în această perioadă nemijlocit legată de încurajarea şi înarmarea premeditată şi constantă a legionarilor de către Ministerul de Interne, prin Direcţia Generală a Poliţiei, Siguranţa Generală, Prefectura Poliţiei Capitalei, precum şi prin intermediul tuturor organelor de poliţie locală, întru totul acaparate de legionari. După unele date statistice, desigur incomplete, în perioada septembrie 1940 - ianuarie 1941, legionarilor le-au fost puse la dispoziţie, pe filiera amintită, următoarele cantităţi de armament: 2.846 pistoale automate, 4.724 pistoale revolver, 485 carabine, 776 mitraliere, la care se adăugau importante cantităţi de muniţie.

Luna noiembrie 1940 atinge apogeul în ceea ce priveşte actele criminale săvârşite de legionari. Se ştie că, la începutul lunii octombrie, generalul Ion Antonescu, pentru a da satisfacţie lui Horia Sima, a instituit o comisie însărcinată cu „cercetarea şi trimiterea în judecată a celor care au comis crime şi delicte cu prilejul reprimării acţiunilor politice, începând din ianuarie 1933”[45]. La 16 octombrie această comisie emitea primele mandate de arestare împotriva unor lideri politici din administraţie sau foşti miniştri învinuiţi de „crime şi delicte” contra mişcării legionare. Au fost internaţi la închisoarea Jilava, unde paza era asigurată atât de militari, cât şi de poliţia legionară, un număr de 28 de demnitari. La aceştia s-au adăugat încă 37 de persoane, arestate din proprie iniţiativă de legionari, unele dintre acestea neavând nici o legătură cu mobilurile invocate de poliţia legionară[46], aşa încât spre sfârşitul lunii noiembrie, la Jilava, se aflau internate 65 de personalităţi politice şi militare, considerate vinovate de persecuţiile împotriva legionarilor din perioada 1938-1939[47].

Notă: Fragment din cap. II al tezei de doctorat „Comunicarea Putere-Opoziţie în perioada guvernării Antonesciene (1940-1944)”, susţinută în anul 2010 la Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice a Universităţii „Ovidius” din Constanţa. Conducător de doctorat Prof. univ. dr. Ghe. Buzatu.

-------------------------------------------------
[1] Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria Românilor în Secolul XX (1918-1948), Editura „Paideea”, Bucureşti, 1999, p.401.
[2] Ibidem.
[3] De urmărit pe larg aceste aserţiuni în: Gh.Zaharia, Ion Cupşa, Participarea României la înfrângerea Germaniei fasciste, Bucureşti, Editura Politică, 1985 p.51, Mihai Fătu, Contribuţii la studierea regimului politic din România (septembrie 1940 – august 1944), Bucureşti, Editura Politică, 1984 sau chiar S. Simion, Regimul politic din România în perioada septembrie 1940 – ianuarie 1941, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1976, p.46.
[4] Hannah Arendt, The Origins of Totalitarism, New York, 1966, p.110 şi urm.
[5] Termenul provine din cuvântul latin „dictatura” derivat din „dictare”, care înseamnă „a afirma”, a „porunci”.
[6] Hannah Arendt, op.cit., p.113.
[7] Ibidem, p.115
[8] Raymond Aron, Démocratie et totalitarism, Paris, 1965, p.287-288.
[9] Ibidem.
[10] Benito Mussolini, Le fascisme, doctrine, institutions, Paris, 1993, p.50.
[11] Ibidem.
[12] Documents of Nazism. 1919-1945, London, 1947, p.75; vezi şi Aristide Cioabă, Lorena Păvălan, Rozmari Pogoceanu, Societatea civilă şi drepturile omului, Editura Institutului de Teorie Socială, Bucureşti, 1997, p.147.
[13] Ne întocmim analiza pe o serie de documente studiate din Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fondul Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dar şi pe unele lucrări de referinţă apărute mai ales după 1989, dintre care nu putem să nu cităm în special: Gh.Buzatu, România şi războiul mondial. 1939-1945, Iaşi, Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană, 1995, p.307 şi urm., Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, 2002, p.369-373; Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu. Relaţiile germano-române (1938-1944), Bucureşti, Humanitas, 1994, p.132 şi urm.; Larry Wats, O casandră a României. Ion Antonescu şi lupta pentru reformă. 1916-1941, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1994, p.299-368; Gh.Buzatu, România cu şi fără Antonescu, Editura Moldova, Iaşi, 1991; Mareşalul Ion Antonescu, un A.B.C. al anticomunismului românesc, editor Gh.Buzatu, Iaşi, Editura Moldova, 1992; I.C.Drăgan ed., Antonescu. Mareşalul României şi războaiele de reîntregire, I-II, Veneţia, Editura Nagard. 1986-1988; George Magherescu, Adevărul despre Mareşalul Antonescu, vol.I, Bucureşti, Ed.Păunescu, 1991; Jipa Rotaru şi Mircea Agapie, Ion Antonescu. Cariera militară, Editura A.I.S.M., Bucureşti, 1993; Gh.Buzatu, coordonatori, Trecutul la judecata istoriei, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2006; Constantin I.Kiriţescu, România în al doilea război mondial, vol.I, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995, p.161-182; Vlad Georgescu, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, p.227-233; Mareşalul Ion Antonescu. Secretele guvernării, Vasile Arimia şi Ion Ardeleanu, Editura „Românul”, Bucureşti, 1992, p.17-45;  Mareşalul Ion Antonescu. Epistolarul infernului, Mihail Pelin, Editura Viitorul Românesc, f.a., Bucureşti, p.7.65 ş.a. Am folosit de asemenea Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri. Guvernarea Ion Antonescu, vol.I - VII, editate de Arhivele Naţionale ale României, sub coordonarea prof. Marcel-Dumitru Ciucă (în continuare: Stenogramele … vol. …).
[14] Vezi: Mihai Fătu, Consens pentru salvarea naţională. 1940-1944, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1996, p.13.
[15] „Monitorul Oficial” nr.142 din 22 iunie 1940.
[16] Ibidem.
[17] Ibidem.
[18] Vezi pe larg: Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, I, ediţie prefaţată şi îngrijită de Marcel-Dumitru Ciucă, Editura Saeculum, I.O., Editura Europe Nova, Bucureşti, 1995, p.188-189.
[19] Decret lege nr.3086 din 9 septembrie 1940, vezi şi „Timpul” din 10 septembrie 1940.
[20] „Monitorul Oficial” nr.314 bis din 14 septembrie 1940.
[21] Procesul Marii trădări naţionale, Bucureşti, Editura Eminescu, 1996, p.175.
[22] „Monitorul Oficial” nr.214 bis, septembrie 1940.
[23] Gheorghe Buzatu, Corneliu Ciuceanu, Cristian Sandache, Radiografia dreptei româneşti. 1927-1941, Bucureşti, Editura EFPress, 1996, p.60-61.
[24] Vezi Lista completă a miniştrilor Guvernului Antonescu în perioada 4 septembrie - 31 decembrie 1940, în Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri. Guvernarea Ion Antonescu, vol.I, Bucureşti, 1997, p.XII-XIII.
[25] Vezi pe larg în stenograma şedinţei Consiliului de Miniştri din 21 septembrie 1940, în Stenogramele ..., vol.I, p.59-75.
[26] Vezi Eduard Mezincescu, Mareşalul Antonescu şi catastrofa României, Editura Artemis, Bucureşti, 1993, p.16.
[27] Vezi în acest sens: Apelul generalului Ion Antonescu către români din 6 septembrie 1940; Proclamaţia generalului Antonescu către armată, din 6 septembrie 1940; Chemarea Generalului Antonescu către ţară din 7 septembrie 1940, din care spicuim: „Credinţa şi dreptatea, legea şi munca, cinstea şi conştiinţa, ordinea şi omenia vor fi de azi înainte, de la cel de sus până la cel de mai jos servitor al patriei, cartea sfântă a îndatoririlor noastre”; Apelul şefului statului către români din 7 septembrie 1940; Apelul la ordine şi muncă al Conducătorului statului din 11 septembrie, în care generalul defineşte caracterul nou al regimului instaurat, spunând: „Scopul meu nu a fost numai să sparg în ţăndări un sistem, ci acela de a crea altul nou. Un regim nou de viaţă curată, un regim de viaţă armonioasă şi frăţească între conducători şi conduşi de un regim de viaţă plină de ideal, de cuget curat şi de forţă creatoare, în sfârşit un regim în care de la cel mai tânăr dintre voi până la cel mai în vârstă dintre noi, să muncim cu patimă, să muncim cu dragoste, să muncim fără preget pentru a reclădi de la bază Statul nostru, pentru a face din el ceea ce doriţi voi şi ceea ce am visat eu”, iar în Declaraţia generalului Ion Antonescu în şedinţa Consiliului e Miniştri din 21 septembrie 1940, conducătorul statului îşi preciza liniile politicii externe. Reţinem esenţialul: „... Noi mergem sută la sută până la moarte alături de Axă. Ori triumfăm cu Axa, ori cădem cu Axa”, toate publicate pentru prima dată în: gl.mr.Mircea Agapie, cpt.R.1 dr.Jipa Rotaru, op.cit., p.154-163.
[28] Constantin I. Kiriţescu, România în al doilea război mondial, Editura Univers Enciclopedic, vol.I, Bucureşti, 1995, p.166.
[29] A.Simion, Regimul politic din România în perioada septembrie 1940 – ianuarie 1941, Editura „Dacia” Cluj Napoca, 1976, p.48 şi urm.
[30] Iniţiativa stenografierii şedinţelor Consiliului de Miniştri îi aparţinea exclusiv generalului Ion Antonescu, cu scopul de a reţine pentru istorie resorturile intime ale măsurilor pe care le-a luat în timpul guvernării sale. În viziunea sa, pe lângă stenogramele, memoriile şi scrisorile pe care i le-au adresat liderii unor partide politice, proclamaţiile către ţară, rezoluţiile numeroase şi ample puse de el pe actele publice sau private, sunt documente istorice pe baza cărora îi va fi judecată activitatea în fruntea statului român (vezi: Adrian Pantea, Eftimie Ardeleanu, Românii în Crimeea. 1941-1942, Bucureşti, Editura Militară, 1995, p.24; vezi şi: Mareşalul Ion Antonescu. Secretele guvernării; Rezoluţii ale Conducătorului Statului (septembrie 1940 – august 1944), ediţie îngrijită de Vasile Arimia şi Ion Ardeleanu, Editura „Românul”, Bucureşti, 1992, p.6-7 sau Mareşalul Ion Antonescu. Istoria mă va judeca. Scrieri inedite, ediţie îngrijită de gen.mr.Mircea Agapie şi maior Constantin Hlihor, Editura A.I.S.M., Bucureşti, 1995.
[31] Creat prin Decretul-Lege nr.3153 din 14 septembrie 1940 pentru „conducerea şi rezolvarea afacerilor curente ale statului”, Consiliul de Cabinet era alcătuit din: Conducătorul Statului şi Preşedintele Consiliului de Miniştri, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, miniştri secretari de stat ai departamentelor Apărării Naţionale, Afacerilor Interne, Afacerilor Străine, Justiţiei, Economiei Naţionale şi Finanţelor (cf. „Monitorul Oficial””, partea I, nr.224 din 25 septembrie 1940, p.5558) şi se întrunea săptămânal, pe când Consiliul de Miniştri se întrunea odată la două săptămâni, dacă era nevoie.
[32] Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Ediţia a III-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p.228.
[33] Pe marginea prăpastiei, vol. I, Editura Scripta, Bucureşti, 1992, p.90. Vezi şi şedinţa Consiliului de Cabinet din 21 septembrie 1940, în Stenogramele …, vol.I (septembrie - decembrie 1940), p.71.
[34] Cf. Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, vol.1, p.189.
[35] S. Simion, Regimul politic ..., p.200.
[36] Vasile Arimia şi colab., Antonescu – Hitler. Corespondenţă şi întâlniri inedite (1940-1944), I, Bucureşti, Editura Coresi, 1991, p.34-35.
[37] A. Simion, Regimul politic ..., p.140 şi urm.
[38] Gh.Buzatu, Hitler, Stalin, Antonescu, I, Editura Societăţii Culturale, Ploieşti – Mileniul III, 2005, p.235.
[39] General Ion Antonescu, Temelia statului legionar, Bucureşti, 1940, p.270.
[40] Ibidem, p.271.
[41] Mihai Fătu, Ion Spălăţelu, Garda de Fier – organizaţie teroristă de tip fascist, Editura Politică, Bucureşti, 1980, p.25.
[42] Un sinistru bilanţ al atrocităţilor săvârşite de legionari în 1940, în A. Simion, Regimul politic ..., p.95 şi urm.
[43] Ibidem.
[44] Pe marginea prăpastiei, vol.I, p.104-110.
[45] A.N.I.C., fond A, dosar nr.9098, vol.46, f.19-23.
[46] Vezi: Asasinatele de la Jilava, Snagov şi Strejnicu. 26-27 noiembrie 1940, Bucureşti, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului Bucureşti, 1941, p.166-167.
[47] A. Simion, op.cit., p.101.