S-a rupt ceva din creanga românească

Povestesc cu mama, cele petrecute în urmă cu 80 de ani, despre rădăcina lor mult mai adâncă. Era pe vremea imperiului austro-ungar o tânără închegată familie de români, din dealurile Sălajului, ambii orfani de mamă. Așa începea povestea, din tinerețe, a bunicilor mei materni: Gavrilă și Floare. Născuți din părinții Buboi(Floare) și Moldovan(Onița), al căror prenume, bătrânețile de 95 de ani ai mamei, nu-i mai recuperează din memoria timpului. Răgazul, de până acuma, nu mi-a permis să fac necesara reconstituire. În caierul amintirilor, mama, încerca să-și amintească vremea prunciei părinților ei. Cu greu am reușit să clarificăm faptul că, bunicul rămas orfan de mamă la 6 ani, a trebuit să se descurce, căci moșul, cum îl numea mama pe străbunicul, după trei ani de văduvie s-a dus din Cerâșa, la Cosniciu, la o femeie rămasă văduvă, cu doi copii, pe nume Cozma, fapt pentru care bunicul neavând avea loc în acea familie a trebuit să-și poarte singur de grijă. Așa că sărac, și fără de sprijin, a ajuns slugă prin Camăr, Zalnoc, pe la case de unguri, oameni mai înstăriți. Așa a deprins limba și a cunoscut obiceiuri, care, mai târziu, i-au fost de folos în viață. N-a apucat să învețe carte, dar a prins drag de animale.

Despre bunica Floare, descendentă din ramura Moldovan (Onițu și Floare), mama știa că, a rămas orfană, de mamă, de când avea 13 anișori. La scurtă vreme și străbunicul s-a recăsătorit, bunica ajungând și ea slujnică prin case mai înstărite din jur, fiind ajutată și ocrotită de frații mai mari: Nuțica (Cosniciu), Vasilică(Halmajd), și Teodor, ultimul stabilit în colonia Rădulești.

În asemenea circumstanțe au ajuns să se întâlnească, pe meleaguri sălăjene, două sluji și să-și unească straița sărăciei cu nădejdea în Dumnezeu și într-o viață mai bună. Când exact și cum și-au unit destinele, n-am reușit să stabilim, dar probabil că a fost după 1905-1906 dacă socotim vârsta celor 10 copii ai lor: Măriuța(1905), Onița(1907), Anuța(1911), Mitru(1913), Petre(1915), Vasile (1917), Ileana (1919), Sabina (1921), Florica (1923), Ana (1925). Mama Ana își amintea, din poveștile copilăriei că, bunicul Găvrila a fost soldat în armata cezaro-crăiască, și de pe front a ajuns acasă, în concediu (permisie) după doi ani cînd nu s-a știut nimic de el, atunci fiind conceput unchiul Vasile. Date certe sunt cele ale decesului Buboi Gavrilă 1953, Buboi Floare 1957. Și mai știa mama exact că nici unul dintre părinții ei nu erau știutori de carte, dar că bunicul era om cu drag de pădure și de cornute mari, fiind un iscusit crescător de drigane (bivoli) și boi, iar bunica renumita moașă a satului, care n-a avut, din cei moșiți în sat, nici un prunc născut mort. Pe cei doi i-a unit credința și respectul reciproc. M-a uimit descoperirea făcută de mezina familiei: tata, povestea mama, cu lacrimi în ochii bătrâneții, mă cocoța în vârful carului iar el „mergea pe jos, în fața carului cu boi, cu clopul în mână și se ruga!, iar mama știa pe dinafară toate rugăciunile”. Se pare că, acele frumoase rugăciuni, au fost transcrise de către una dintre surorile mamei, Florica. Din cercetările de până acum, încă nu am dat de ele. Biblia cea veche, din care citeau cei mai mari la sărbători, a fost luată de sora cea mare, Măriuța, care știa carte și care citea adesea, a păstrat-o pe grinda casei. Din păcate a fost mistuită de flăcări și nu s-a putut recupera nimic.

Am mai aflat de momentul când, după primul război, în 1928, cu cei zece prunci, cei doi creștini greco-catolici, împreună cu alți 28 de „băștinași”, cum au fost numiți, au fost împroprietăriți, în mod egal, după Legea reformei agrare, din 1921, cu câte 12 jugăre de pământ în vatra satului pe care l-au format: colonia Rădulești. Cine ar privi gurile de hrănit (douăsprezece) ale familiei Buboi Găvrila și cinci ale familiei Moșincat Dumitru, ar constata lesne o mare lacună a legii. Buna înțelegere, hărnicia, cumpătarea i-a unit și le-a sporit averea. La Cerâșa, bunicul moștenise casa părintească în care au fost zămisliți cei zece copii aduși pe lume de eroina mea bunică, și în care a rămas mătușa Măriuța, căsătorită cu a Cucu-lui, dar dorul de familie a pus-o pe drum și pe ea și s-a reunit astfel întreaga familie în colonia Rădulești.

Mai bine de o săptămână, casa și toate acareturile de la Cerâșa, făcută din bârne, au fost demontate și transportate cu boii de bivoli, care făceau o zi „marșul” spre tărâmul „făgăduinței”, care se deschidea înaintea lor. Numai că baiurile se înmulțeau. Cele 12 jugăre trebuiau lucrate, pluguri, grape, etc, lipseau. Așa că doar cu sapa era măsurat, în lung și lat, pământul semănat cu mâna, greblat cu crengile de spini, tractate manual de copii și adulți, secerat manual din cosor și coasă, transport la arie. Cititorii își vor imagina, probabil, cât de istovitoare era munca coloniștilor coborâți din dealurile Plopișului, Halmăjdului și colinele din Cerâșa. Admirabil efort pentru a face un sat cu biserică, școală românească pe locul Toagului lui Berkovicz, pentru generația de după război. Legea colonizării din 1930 i-a tratat, însă, ca pe cetățeni înstăriți, astfel că pământul primit a trebui achitat prin cote din producție. Puținul care rămânea ajungea cu greu la toate gurile de hrănit. Perceptori, uneori dintre minoritari, erau foarte zeloși. Și „perina, ori dricarul din leagănul copiilor o luau dacă nu aveau cota stabilită”. Iluzia împroprietăririi gratuite, fără răscumpărare, a trecut relativ rapid. La muncă trebuia să participe fiecare dintre membrii familiei, fiecare după putință. Cei mici cu păsări și turma de 100 de mioare, care nu scădea ca număr din turma bunicului Găvrila. Cei mai mari cu vitele cornute, iar feciorii la arat, cosit și secerat.

Casa bunicilor din Rădulești era plină totdeauna. La „ceata” propriei ogrăzi se lipeau și neamurile din vecini, a Moldovenilor. Gospodăria, arareori avea mai puțin de 10 capete de bovine, mari și mici, iar curtea era plină de păsări, rațe, gâște, curci. Lapte și brânză, unt, untură, legume îndestulau familia. Și totuși, mama își amintea, că era zi de sărbătoare când sarmalele erau făcute cu orez. De bază era fasolea, cartoful, mălaiul. Pâinea frământată în covată, coaptă în cuptorul încins de stăpâna casei, care a transmis tehnica dospitului cu maiaua rămas de la un copt la altul. Casa părintească a fost ridicată, prin clacă, de bunicu, a doua din partea stângă, privind spre nord, a satului Rădulești. Era făcută cu pereți din pământ bătut, pe prispa căreia, pe laviță, se odihnea Găvrila, după o săptămână de lucru la pădure, într-o zi răcoroasă de vară. În tinda casei era organizată, ad hoc, șezătoarea fetelor, încinse la brâu cu furca și caierul ce petreceau cu cântec înspre zorii zilei. Apoi pânzele prindeau vergile colorate, în războiul prins în mai multe ițe, după modelul dorit, de misir, tort, bumbac și lână. De paști, era obiceiul, să ieși gătită cu haine noi, făcute și cusute de fiecare.

Traiul casei era asigurat din producția proprie. Lapte nu s-a fost vândut niciodată. Bunica, fiind moașă, știa cine avea nevoie de lapte pentru copii așa că totdeauna „împrumuta”, fără răsplată, pe cei în lipsă. Nici ouă, nici păsări n-a vândut niciodată, ele fiind trebuincioase casei. A dat cui i-a trebuit. Nici turma de 100 de oi nu scădea din bătătură, deși carnea nu era preferată în meniului familiei. Cu hărnicie și multă chibzuință, la vremea măritișului și însurătorii, fiecare din cei zece, au primit porție egală de pământ, câte o vacă și o junincă, să aibă de drum. Până și cel care se îndrăgostise de Sânziana, unchiul Vasile și „fugise de acasă fără învoire” a fost iertat și a primit zestre egală cu ceilalți. Prin truda sa a tot cumpărat pământ astfel că și-a dublat suprafața primită, cumpărând de la vecinii de hotar din satul Girolt. Din păcate, s-a prăpădit după o muncă grea prestată la pădurea din Histirez, unde a făcut o hernie. Netratată i-a fost fatală.

Vatra coloniei Rădulești, deși nouă, ca așezare modernă are urme din epoca bronzului, după cum rezultă din cercetările arheologice întreprinse, din epoca tracică, a dacilor liberi și epoca romană, databile undeva cu 1100 de ani î. Ch. Urmele materiale de bronz și aur, de ceramică ornamentată, trasă pe roată și vopsită denotă o civilizație avansată. Apărarea cu valuri de pământ, întărite cu palisade de bârne și lemn, atestă o locuire continuă. În epoca târzie a migraţiilor, o aşezare a fost atestată la Răduleşti - Grădina lui Ţurcaş -, unde au fost descoperite fragmente ceramice modelate la roată, zgrunţuroase, databile în secolele al IX-X-lea. O aşezare din secolele XI-XIII a fost atestată spre sud de drumul Carei-Căuaş, în direcţia Insulei. Asemenea fragmente ceramice au fost descoperite şi în zona fermei de oi din Ghenci. Prima atestare documentară a Căuaşului datează din anul 1215, confor evidențelor din Registrul de la Oradea. Erau consemnate, în acel an, două procese în care locuitorii Căuaşului (în document menţionat în forma Cayhas, Kahas, Rahas), sunt acuzaţi de furt. Învinuiţii au fost trimişi la judecata divină, care se manifesta prin prezenţa sau absenţa urmelor de arsură de pe mâinile celor siliţi să poarte ferul înroşit în foc. Nobililor Kávási, care dau în „zălog o parte a satului” în anul 1466, li se adaugă alte nume, probabil pentru că posesorii iniţiali nu reuşesc să-şi răscumpere zălogul, familia Szántai-Becski care ajunge proprietară stabilă a unei părţi din sat, întregită ulterior de moşiile obţinute prin cumpărare. În 1543, familia Károlyi este menţionată printre proprietarii de sesii iobăgeşti din Căuaş, însă modul în care aceasta a ajuns să deţină moşie în sat rămâne deocamdată necunoscut. În 1588, posesia familiei Károlyi, la Căuaş, este întărită şi de principele Transilvaniei, Sigismund Báthori. În timpul atacului tătarilor de la 1682, unul dintre membrii familiei Kávási, numit Iov, este capturat de atacatori şi jupuit de viu în faţa bisericii reformate. Locuitorii care scapă cu viaţă părăsesc satul, care devine pustiu până la începutul secolului al XVIII-lea. Dintr-o statistică realizată în anul 1720 reiese că în acea perioadă în sat trăiau un nobil, 20 de iobagi, şapte jeleri şi opt armalişti. Familia Vay, dispunea iniţial de o mică moşie în zonă, însă în anul 1779 obţine prin arendă şi partea Căuaşului inclusă anterior în domeniul Tăşnad. Alături de nobilii Vay, între proprietarii satului Căuaş se numără, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, o mulţime de alţi moşieri cu posesiuni mai reduse. . Conform unei însemnări de pe o veche carte de cult, în anul 1768 biserica era încă ortodoxă. În acea perioadă, comunitatea utiliza un edificiu de cult din lemn. Biserica ortodoxă actuală, dedicată Naşterii Sf. Fecioare a fost construită între anii 1878–1882. Celelalte sate aparținătoare comunei au o istorie comparată, cu importanță mai mare sau mai redusă în funcție de epocă și de influența nobilului predominant.

Răduleştiul a făcut iniţial parte din satul Căuaş, devenind localitate de sine stătătoare în anul 1954. Biserica ortodoxă (nouă) a fost ridicată în anul 1975 şi are hramul Sf. Trei Ierarhi, în locul celei vechi, situată în mejdea casei în care m-am născut, în 1953. Microregiunea Văii Ierului, la izvoarele căruia sunt înșiruite satele, și văile adiacente acesteia, are definită o arhitectură proprie. După mențiunea anterioară, casele, coloniștii Răduleștiului și le-au făcut după nevoile gospodărești, pentru locuit și anexe gospodărești. Satul este liniar, iar casele au, de regulă, două, trei încăperi, cu târnaț, pe o latură și la fațadă. Talpa casei, acoperiș în două ape și coama, de obicei din scândură, simplă, fără ornamentică, iar coama e spartă de ușa de acces la pod, de regulă în spatele casei, sau de pe târnaț, pe scară de lemn.

Rememorând, gândurile înșiruite ale mamei, mi-am amintit de povestea prescurilor și ajutorul împrumutat. Iată pe scut povestea. De traista cu prescuri se bucura popa din vârful muntelui, când după slujbă făcea bucurie preotesei „anumărând comoara cu prescurile de la utrenia de duminică”. Pe drum însă, doi oameni pe care-i văzuse că pusese rămășag, i-au cerut o prescura. După cum arătau nu păreau a fi săraci și nevoiași a cerși o prescură de la părinte. Cum acesta n-avea obiceiul de-a refuza nici o solicitare, s-a aplecat spre traistă și a luat prescura cea mai frumoasă și a dat-o spre bucuria unui și amărăciunea celuilalt. După șapte ani, în al patrulea al marelui război mondial, prin Apuseni era foamete mare. Se vindea imediat orice „măsură de secară”. Prinzând de vestea că în satul vecin se vinde făină, hop și popa. Acolo a întâlnit oameni cunoscuți, chiar o femeie care dusese la biserică prescură pentru pomenirea bărbatului, care s-a întors din „prinsoarea de război de la ruși, teafăr”, era cea care vindea făina. I-a dat-o preotului pe „un preț de nimica”. Peste câteva săptămâni, femeia, însoțită de bărbat, s-a dus la biserică cu patru perechi de prescuri să i le slujească părintele de „mulțumire că i s-a întors bărbatul”[1]. Întrebat de ce a făcut-o, omul și-a „șters o lacrimă cu mâneca sumanului și a adăugat: nici n-am adus destule, părinte. Prescurile astea n-au fost numai de slujbă, au fost un împrumut, cu camătă…”[2].

Și explicase omul povestea petrecută cu șapte ani în urmă, când părintele îi dăduse, chiar lui, cea mai frumoasă prescură în drumul țării, fără să fi avut nevoie. Apoi, mărturisise și rămășagul pus cu tovarășul lui de drum, că Popa ce venea cu „traista cu prescuri de la Valea-Lată nu le v-a da o prescură”. Rămășagul lor a fost pe o oaie, care între timp s-a sporit. Bucuros că așa a vrut Dumnezeu omul întorcea împrumutul căpătat. După război, Popa s-a mutat la o parohie din zona de șes unde din belșugul de grâu a împărțit cu dărnicie prescuri oricui îi cerea.

Povestea, desigur are și morală, ca orice poveste. La o biserică modestă din Munții Apuseni, oameni cu credință în Dumnezeu, mergeau la biserică unde „grația divină le ocrotește sufletele celor care se reuneau duminicile în bisericuțele de lemn”. Și duceau ca dar prescuri frământate în covată, în tinda casei și rumenite în cuptorul meșteșugit pentru gospodărie. Alături de Moții apusenilor au fost văzuți, prin iarna și primăvara anului 1918/1919, cătane și ofițeri din subordinea generalului Traian Moșoiu, cu doamne de înaltă distincție, toți funcționari ai statului, alături de oamenii năcăjiți ai Munților ascultând rugăciunea ce le „picura balsamul binefăcător al adevărurilor sfinte”, rostite de un demn și iluminat servitor al altarului cum a fost părintele Tudor Popescu. Predica lui, nu prea savantă, mergea însă la sufletul moților, pentru că avea tâlc, vorbind de slăbiciuni și virtuți pentru ajungerea la mântuire. El aducea cuvântul „împotriva păcatului”, fapt pentru care credincioșii ascultau pildele sale cu ochii „pironiți în extaz religios”[3]. Iată de ce trebuie să constatăm că atunci când un preot este la înălțimea menirii sale apostolice, adică atunci când hrănește sufletele, întărindu-le în virtuți, transmițând bunătate moților merită toată lauda pentru ajutorul împrumutat.

Și îmi imaginezi, văzând și ascultând pildele spuse de mama, că acele prescuri erau servite deopotrivă pentru slava Celui de Sus și pentru mântuirea proprie. Iar când mama spune, cu smerit regret, că din „pricina lucrului nu s-a rugat destul”, încep a înțelege cât de îngust gândim și cât de mult ne îngrijim numai de hrana trupească, și cu câtă nepăsare neglijăm sufletul. Și mă gândesc, iarăși l-a bunicul Găvrila, pe care n-am apucat să-l cunosc, s-a stins la câteva luni după venirea mea pe lume, iar amintirea bunicii mi-a rămas în memorie, prin colacul primit, peste copărșeu, la trecerea ei la cele veșnice.

Concluzia acestui eseu despre originea familiei este valabil, cred, și pentru alte familii de români. Ne cunoaștem puțin rădăcinile. Dacă astăzi ar fi să revăd chipul dulce și gingaș al strămoșilor, firesc ar fi să mă uit în oglindă și să mă întreb, când voi fi mare, voi fi ca ei de darnic? Voi învinge oare toate greutățile războaielor, epidemiilor și nenorocirile peste care ei au avut tăria să pășească și să ne facă caractere tari? Istoria va judeca. Cum se reflectă în zona coloniilor de lângă Carei, rezultă din tablourile alăturate.

----------------------------------
[1] Septimiu Popa, Împrumutul, în Cele trei Crișuri, nr. 1 din 1924, p. 3
[2] Ibidem, p. 4
[3] Ibidem, p. 10