Chiar dacă nimeni nu poate nega faptul că armata a avut „toată grija” şi „încrederea” suveranului, că oştirea înregistrase progrese în timpul domniei regelui Carol I, procesul de dezvoltare avusese loc mai mult pe orizontală, la nivel organizatoric (116 batalioane de infanterie active și 34 de rezervă în 1908, 130 active și 120 de rezervă în 1914; 78 escadroane de cavalerie în 1908, 87 în 1914; 97 baterii de artilerie în 1908, 194 în 1914 etc.) și nu (suficient) în ceea ce privește înzestrarea și instruirea, în conformitate și cu cerinţele vremii.

Întrebarea în legătură cu responsabilitatea regelui rămâne, chiar dacă, de regulă, vina a fost dată pe seama guvernelor, partidelor politice, miniştrilor de Război etc., ea fiind pusă încă de la 11/24 septembrie 1916 de Vasile Th. Cancicov când întreba retoric: „Guvernul n-are nicio scuză, dar Regele?”.

Mai ales că atenţionări/semnale că multe nu erau în regulă fuseseră făcute/date încă din timpul vieţii regelui chiar de principele Ferdinand, care îi atrăgea atenţia, la 7/20 septembrie 1911, în urma inspecţiilor făcute în comandamente şi unităţi: ,,Din păcate nimic special şi mulţumitor. Celor mai mulţi dintre comandanţii de brigadă le lipseşte exerciţiul necesar pentru rezolvarea practică a unor misiuni deloc complicate pe teren. Le vine greu să se transpună rapid într-o situaţie dată şi printr-un studiu prea îndelungat ajung adesea la soluţii incorecte şi foarte criticabile. Ca să mă conving că sunt ei cei care dau într-adevăr ordinele şi nu se lasă ajutaţi de nişte nechemaţi, i-am pus să dea dispoziţiile în prezenţa mea. Din tot ce am văzut până acum niciun ordin nu a fost dat clar şi impecabil, iar obiectivele principale au fost adesea uitate din cauza unor detalii nesemnificative. La mulţi comandanţi este mai mult vorba de lipsă de practică decât de ignoranţă, iar în această privinţă zilele de exerciţii nu au adus încă succesul scontat... Greşeli, şi uneori chiar greşeli grosolane, au făcut aproape toţi şi tuturora le lipseşte spiritul ofensiv”.

După ce a devenit rege, tot Ferdinand îşi făcea cunoscută (la 29 octombrie/11noiembrie 1916, în discuţia cu Alexandru Marghiloman) nemulţumirea faţă de modul în care fusese pregătită armata pentru război în timpul regelui Carol I (așa cum rezultă din însemnările lui Titu Maiorescu din 1/14 noiembrie 1916): „Regele contra germanilor spuind că dacă n-avem puști, e Regele Carol de vină, că El, - Ferdinand - îi spusese din vreme că pentru fiecare soldat trebuie să avem 1 ½ pușcă, dar că regele (chiar în prezența fiului său Carol) l-a bruscat cu vorba că astea sunt prostii. Va să zică (mai consemnează Titu Maiorescu - n.n.) regele Ferdinand începe a ataca memoria lui Carol”.

Constatând starea precară a armatei, generalul Alexandru Iarca, subinspector al oştirii constata în iulie 1914: „Suntem dar surprinşi de războiu şi într-o stare destul de rea. Ne lipseau multe. De unde să le luăm? Toate ţările care ne interesau erau în războiu, şi prin urmare ele erau aproape exclusiv preocupate de nevoile lor, astfel că transporturile lor în România se putea considera ca foarte limitate. Materialul de război costa mult mai scump ca în timp de pace. Fabricaţiunea lui nu putea fi bine controlată şi banii ne lipseau în oarecare măsură. Iată unde ne-a dus prevederile Miniştrilor noştri de războiu”.

„Neînzestraţi cu industrie de război, fusesem până atunci clienţii fabricilor din străinătate. Acestea aveau acum de satisfăcut cererile amatelor ţărilor lor sau nu ne puteau trimite materialele ce cumpărasem din pricina întreruperii comunicaţiilor directe… Neinstruirea desăvârşită a contingentelor se datora economiilor făcute în bugetele Ministerului de Război cu începere de la 1901” - consemna şi Radu R. Rosetti.

Referindu-se la adevărata stare a armatei în momentul declanşării Primului Război Mondial, dar şi la responsbilitatea regelui Carol I, I.G. Duca nota în Memorii: „Expediția din Bulgaria din anul precedent (1913 - n.n.) ne dovedise că puterea noastră militară era fictivă, că armata noastră n-avea cadre suficiente, că rezervele ei nu erau organizate, că lipseau echipamentul, munițiile, armamentul, artileria grea, serviciile, medicamentele... De la 1883, de când încheiase alianța militară cu Austria, Germania și Italia, dânsul (regele Carol I - n.n.) nu privea armata noastră decât sub prisma legăturilor ei cu armatele aliate. În caz de război menirea ei era să fie pe frontul oriental aripa de la extrema dreaptă a armatelor germano-austriece. Întrucât putea îndeplini această funcțiune, armata noastră răspundea dorințelor lui. De ce să ne muncim și să cheltuim prea mult? În ziua hotărâtoare salvarea va veni tot de la ofițerii germani care vor sosi să ne sfătuiască, în armament și cu munițiile pe care germanii ni le vor trimite”.

Prin urmare, nu doar „prevederile Miniştrilor noştri de războiu” şi „economiile bugetare” impuse de guvern şi Parlament au determinat starea precară a înzestrării şi pregătirii de luptă a armatei, ci şi concepţia strategică de apărare a ţării, atributul suveranului, care s-a dovedit a nu fi pe deplin corespunzătoare, regele mizând prea mult pe sprijinul germano - austro-ungar!