Abstract: Th e Romanian Sciences Academy was established on March 11, 1935 and was organized on 10 sections. From the 7th, „Military Engineer with application to the National Defense”, well-known artillerymen were part of. It is worth mentioning that on November 14, 1943, the Sciences Academy organized a festive meeting dedicated to the Centenary of the Romanian Artillery, at which attended General Gheorghe Potopeanu and Major Eduard Dragomirescu-Buzne.

Academia de Ştiinţe din România, precursor al actualei Academii a Oamenilor de Știinţă din România, a luat fiinţă la 11 martie 1935, la iniţiativa a 26 oameni de știinţă, și a primit personalitate juridică la 29 martie 1935, ca „o asociaţie știinţifică fără scop lucrativ sau patrimonial, [...] persoană juridică, cu sediul în București și cu durată nelimitată[1]. [...] Necesitatea înfiinţării unei academii de știinţe cauzate de imperfecţiunea organizării Secţiunii știinţifi ce a Academiei Române, fusese exprimată încă din anii ’20 de P.P. Negulescu, membru al Academiei Române în lucrarea Reforma învăţământului, în care arată că Secţiunea știinţifi că din Academia Română este lăsată pe plan secundar, având doar 12 locuri pentru a reprezenta toate știinţele atât de numeroase și de diferite”[2].

Încă de la înfiinţare s-a statuat că „rolul Academiei de Știinţe nu este atât de a crea, ci mai mult de a ajuta creaţia știinţifică, a o încuraja, a o îndruma. De aceea existenţa ei nu exclude, ci dimpotrivă, implică existenţa asociaţiilor pe specialităţi. Tot așa, coexistenţa ei cu Academia Română nu constituie nicio piedică pentru vreuna din cele două instituţii”[3]. La articolul 2 din Regulamentul Academiei de Știinţe din România se arăta: „Scopul Academiei de Știinţe din România este de a încuraja și a îndruma creaţia știinţifică prin:
1. punerea în contact a cercetătorilor din diversele specialităţi știinţifi ce pure și aplicate și punerea în circulaţie a rezultatelor cercetărilor lor, prin comunicări, referate, publicaţii, expoziţii etc.;
2. stimularea cercetărilor prin acordarea de premii pentru lucrări de valoare, prin subvenţionări etc.;
3. iniţierea știinţifi că a personalului din instituţiile speciale ce depind de Academia de Știinţe”[4].

Conform articolului 3 din același Regulament, Academia de Știinţe din România era organizată pe 10 secţiuni, a șaptea fi ind denumită „Geniu militar cu aplicaţie la Apărarea Naţională”, iniţial prevăzută cu 6 membri titulari, ulterior numărul acestora fiind stabilit la 12, iar numărul membrilor corespondenţi era nelimitat.

În articolul 7 se arăta că: „Pot deveni membri titulari numai cetăţenii români care s-au distins prin lucrări sau activitate recunoscută în specialitatea uneia din secţiuni. Ei se aleg în Adunarea Generală cu majoritatea de voturi din numărul total al membrilor titulari ai Academiei, în urma propunerii secţiunii din care urmează a face parte”[5]. Este de notorietate inamiciţia instituţională dintre Academia de Știinţe din România și Academia Română. Un exemplu elocvent în acest sens îl reprezintă intervenţia în justiţie a acesteia din urmă pentru a se interzice Academiei de Știinţe din România de a purta titulatura de „Academie”, considerată ca fiind dreptul său de monopol, în calitate de instituţie mai veche. Ca urmare, prin Decretul Lege nr. 2418 din 7 iulie 1938 s-a interzis dreptul Academiei de Știinţe de a purta titulatura de „Academie”. Astfel, la 24 septembrie 1938, Adunarea Generală a Academiei de Știinţe din România a hotărât să adopte hotărârea de „Institutul de Știinţe din România”.

După doi ani, la 7 noiembrie 1940, a fost publicat în „Monitorul Ofi cial” nr. 241, Decretul-lege 3714 din 6 noiembrie prin care institutului i-a fost reatribuită denumirea de „Academia de Știinţe din România”. Primii artileriști au fost aleși membri titulari în ședinţa din 21 decembrie 1935 și aceștia au fost: generalul de divizie (r) Nicolae Alevra și generalul de divizie (r) doctor în matematici Ștefan Burileanu. Tot atunci au fost aleși ca membri corespondenţi colonelul Gheorghe Potopeanu și colonelul Nicolae[6]. Din 20 decembrie 1936 au fost aleși ca membri titulari colonelul Gheorghe Potopeanu și colonelul Nicolae Scarlat Stoenescu, din rândul membrilor corespondenţi, și generalul de divizie Ion Sichitiu.În ședinţa din 5 iunie 1943, colonelul Ion Bungescu și comandorul dr. inginer Ion Linteș au fost aleși membri titulari, după ce fuseseră aleși membri corespondenţi la 20 decembrie 1936.

Din rândul membrilor corespondenţi ai Academiei de Știinţe au mai făcut parte: colonelul Mihail Andronescu, colonelul Nicolae Dragomir, generalul de brigadă Alexandru Ioaniţiu, colonelul Paul Leonida, generalul de divizie (r) Vasile Negrei, generalul de brigadă Dimitrie Petrovan, generalul de brigadă Florea Ţenescu, toţi aleși în ședinţa din 20 decembrie 1936, generalul de brigadă (r) Gheorghe Buicliu, maiorul Eduard Dragomirescu-Buzne, căpitanul inginer Aurelian Stan și căpitanul inginer Ion Zamfirescu, toţi aleși în ședinţa din 5 iunie 1943.

În anul 1943 generalul de divizie Gheorghe Potopeanu era președintele secţiunii „Geniu militar”, iar comandorul Ion Linteș, secretarul acesteia. Parcurgând lista artileriștilor membri titulari sau corespondenţi ai Academiei de Știinţe din România observăm că aceștia „s-au distins prin lucrări sau activitate recunoscută în specialitatea secţiunii”, de altfel, activitatea marii majorităţi a acestora fi ind reliefată, pe larg, în lucrările noastre, în special din elita Artileriei. În publicaţia periodică „Buletin” a Academiei de Știinţe, artileriștii au publicat numeroase comunicări. Dintre acestea menţionăm: generalul Ștefan Burileanu - Confirmări de teorii știinţifice prin experienţă (nr. 9); Frontul occidental: Surpriza materialului; surpriza strategică (nr. 10); comandorul Ion Linteș - Cercetări știinţifi ce în serviciul armatei (nr. 9); Câteva noutăţi tehnice din actualul război (nr. 10). De asemenea, au fost publicate monografiile, sub formă de fascicole separate: general Gh. Potopeanu, Despre organizarea cercetărilor știinţifice (nr. 9) și general Gheorghe Potopeanu și maior Dragomirescu-Buzne - Comemorarea centenarului renașterii artileriei române (nr. 11)[7].

În anul 1941/1942, Academia de Știinţe din România a organizat o serie de ședinţe în plen, în care au fost ţinute 30 de comunicări pe tema legăturii război-știinţă. Astfel, în ședinţa din 12 ianuarie 1942, generalul Ștefan Burileanu a susţinut comunicarea Frontul Occidental: surpriza materialului; surpriza strategică, iar comandorul Ioan Linteș comunicarea Câteva noutăţi tehnice din actualul război. În anul 1943 aceste comunicări au fost publicate într-un buletin special, nr. 10/1 noiembrie 1942, intitulat Problemele războiului și știinţa[8].

Cu prilejul Centenarului Artileriei Române, Academia de Știinţe din România a organizat, la 14 noiembrie 1943, o ședinţă festivă în Amfiteatrul „Negreanu” al Facultăţii de Știinţe prin care a comemorat 100 ani de la renașterea artileriei[9].În comunicarea sa Câteva trăsături caracteristice ale artileriei noastre, în prima sută de ani a existenţei sale autonome, generalul Gheorghe Potopeanu, un titrat general al artileriei, membru al Academiei de Știinţe a României și al Societăţii „Gazeta Matematică”, arăta că artileria este rodul efortului naţional. „În acest prim secol, artileria română a realizat - atât în privinţa cantităţii și calităţii materialului, cât și în privinţa întrebuinţării lui tactice - progrese, pe care nu le egalează decât epocalele înfăptuiri ale Naţiunii, din același veac.

Între artileria (numeroasă, modernă, bine instruită, comandată de șefi pricepuţi și viteji) care a înfruntat în 1941 cel mai uriaș adversar apărut până atunci și « cele 2 sau 3 tunuri domnești, puse pe fălcele fără roate, ce serveau numai la petrecerile Curţii », există aceeași diferenţă ca între anii de strălucire ai Reîntregirii și întunericul din vremea domniei Fanarioţilor. [...] România Mare nu a fost creată printr-un fel de « generaţie spontană » și cu atât mai puţin din simpatia sau mila cuiva, ci a fost rodul unor îndelungate lupte și a unor susţinute străduinţe. [...] Iar artileria cu care « s-a făcut visul fapt » nu a fost - nici ea - comandată în preajma Războiului pentru Reîntregirea Neamului, ci cu greu agonisită de pomeniţii făurari ai României moderne”[1].

După ce evidenţiază rolul lui Cuza, Carol I și Ferdinand în dezvoltarea artileriei române, generalul Potopeanu concluzionează : „se poate preţui capul și căpeteniile responsabile ale unei oștiri după atenţia pe care o acordă artileriei în organizarea și pregătirea de război a forţelor ei armate. Aserţiune, la prima vedere, prezumţioasă și, în gura unui artilerist interesată, dar pe care - tocmai pentru a preîntâmpina atari obiecţii - am și evidenţiat-o: atât prin argumentele, pe care le-am putea denumi pozitive, enumerate mai sus: importanţa dată artileriei de marii căpitani, cât și printr-unul de sens contrar: confiscarea întregii artilerii române, în 1854, de către ruși. Să aducem, totuși, pentru a închide discuţia încă o dovadă, tot negativă; iat-o: prin Regulamentul Organic, rușii au îngăduit în Principatele Române numai infanterie și cavalerie. Au știut ei ce fac când nu le-au îngăduit să aibă și artilerie, care constituia și a constituit, cum constituie și azi și cum va constitui întotdeauna, coloana vertebrală a corpului de bătălie!”[11].

Generalul Potopeanu critică o trăsătură caracteristică negativă a artileriei noastre, și anume „marea varietate de modele și calibre a gurilor sale de foc. Explicaţia acestei slăbiciuni - căci slăbiciune este să ai, pentru una și aceeași nevoie a câmpului de luptă, mai multe modele sau calibre - explicaţia acestei slăbiciuni o găsim la început în vitregia vremurilor, iar mai târziu faptul că România votului universal - ţară bogată cu buget sărac - a ţinut întotdeauna faimosul „sistem D” (Debrouillez-vous! = Descurcaţi-vă prin improvizaţii) în mai mare stimă decât chiar ţara lui de origină”[12]. Și, în strânsă legătură cu această caracteristică, este criticată o alta, din păcate tot negativă: „proporţia prea mică de guri de foc cu tragere curbă și mai ales lipsa cvasi totală a artileriei grele”, deși, în ultima vreme, „artileria divizionară a fost unificată la calibrele de 75 și 100 mm, iar artileria de corp de armată la calibrele de 105 și 150 mm - toate la înălţimea cerinţelor vremii”[13]. În acest context, generalul critică și pe „acei oameni cu pretenţii și răspundere care s-au opus, acum 14-15 ani, la sporirea bătăii tunului de câmp [...] până când a fost precipitat în mormânt unul din cei mai iluminaţi artileriști ai epocii noastre: generalul Dumitru Popescu”[14].

Un alt aspect al artileriei noastre, reliefat de generalul Potopeanu, asupra căruia „tratatele de tactică nu prea insistă, dar care are în luptă cel puţin aceeași importanţă, ca proprietăţile caracteristice ale materialului. Este vorba de pregătirea cadrelor și de spiritul de sacrifi ciu al artileriei, în privinţa cărora puţine armate străine se pot lăuda că ne-au depășit. [...] Nu este deloc exagerat a spune că a doua, a treia și a patra lovitură trasă de artileria română au fost lovituri « în ţintă », tot așa cum nu este exagerat a spune că eroismul și precizia sunt intrate în tradiţia artileriei române. Cine, dar, pe viitor, din ignoranţă sau gelozie va încerca din nou să coboare nivelul știinţifi c al învăţământului în școlile de artilerie, va jigni pe nedrept trecutul armei și va greși faţă de ţară”[15].

În încheierea comunicării sale, referindu-se la doctrină, generalul Potopeanu evidenţiază fapte artileristice din trecut, pe baza cărora s-a putut construi doctrina artileriei. „În războiul din 1877, artileria română - instruită în timp de pace și călăuzită în luptă de un emerit om de război (Domnitorul Carol I) - a pregătit, sprijinit și protejat eficace toate atacurile infanteriei și a executat judicios orice misiune de contrabaterie, interdicţie și hărţuială ce i s-a prescris; iar pentru a realiza o cât mai bună legătură cu infanteria a ocupat poziţii în imediata ei apropiere, însoţind-o apoi în înaintare nu numai cu foc, dar și cu material. Un mai stilat și devotat servitor cu greu poate găsi Infanteria: regina bătăliilor. Toată această înţeleaptă procedare a fost cu grijă consemnată în regulamentele apărute după război, care cu egală grijă și litere groase au înscris și marele învăţământ tactic al operaţiilor: importanţa focului și a concentrării mijloacelor”[16]. De aceea, considera titratul general „a se impune, cel puţin după acest război, [...] a ne cufunda în studiul regulamentelor, scoase în timpul sau imediat după război, și în studiul, fără idei preconcepute, al trecutului nostru. [...] Concomitent, să urmărim, obiectiv, dar cu ardoare, ce se pune la cale în celelalte ţări și, mai ales, în cele care ne interesează direct; numai astfel vom ţine pas cu vremea, evitând în același timp și fatala greșeală de a întocmi armata și tactica ei bazaţi numai pe mijloacele existente în acel moment «la noi», mijloace și tactică, în faţa cărora nu i-ar rămâne inamicului altceva de făcut decât să se declare de la început învins!”[17]. [...] „Concluzia este că organizatorii de oști trebuie să alunge de la ei răii sfătuitori (intuiţia, pripeala...) și când, ca tacticieni « dau tehnicii ordine », să o întrebe și pe ea asupra reacţiilor posibile ale inamicului. [...] Regele Carol I, marele artilerist al primului secol de artilerie românească, a pus armata pe drumul cel bun și cu ajutorul ei, a dat ţării independenţa politică”[18].

În comunicarea sa „Începuturile Artileriei Românești”, maiorul Eduard Dragomirescu-Buzne, profesor la Școala Superioară de Război, membru corespondent al Academiei de Știinţe, după ce arată că „sărbătorim renașterea artileriei pentru că, cu mult înainte de 1843, armatele ţărilor noastre au avut tunuri”[19], evidenţiază, pe larg, evoluţia artileriei noastre în timpul unor domnitori români, „figuri măreţe ale istoriei” noastre, cum au fost Ștefan cel Mare, Vlad Ţepeș, Petru Rareș, Ioan Vodă cel Cumplit, Petru Cercel și Mihai Viteazul.Analizând informaţiile despre cum acești domnitori s-au ocupat de artilerie și cum au folosit-o în luptă, autorul concluzionează, cu mândrie artileristică, astfel: „în secolul al 15-lea sub domnia lui Ştefan cel Mare (1457-1504) arta militară și artileria românească are o epocă de glorie. Ștefan cel Mare este primul domn român care a înţeles adânc importanţa noului mijloc de luptă ce apăruse în cantităţi mari pe câmpurile de bătălie. [...] În toate acţiunile, tunurile erau întrebuinţate grupat, ceea ce constituie una dintre cele dintâi afi rmări ale principiului masei. Ștefan cel Mare a întrebuinţat artileria magistral și a înţeles că glasul acestui nou mijloc de luptă se va face ascultat cu groază de adversar”[20]. În vremea lui Petru Rareș „întrebuinţarea artileriei nu face prea mari progrese faţă de vremea lui Ștefan cel Mare”[21]. Petru Cercel „când vine în ţară ctitorește cea dintâi turnătorie de tunuri [...] De la el ne-a rămas nouă un fragment de tun, care se păstrează în Muzeul Militar”[22]. [...] „O nouă epocă de glorie pentru artilerie este marcată de existenţa acestui domn (Mihai Viteazul - n.n.). Fire dinamică, a imprimat războaielor sale acea mobilitate caracteristică cunoscută, iar întrebuinţării artileriei, sensul pe care i l-a dat, un secol și jumătate mai înainte, Ștefan cel Mare”[23].

Încet-încet, artileria românească dispare. Cu regret, autorul constată: „În secolul al XVIII-lea, artileria Ţărilor Române pierduse, din cauza vitregiei timpurilor, vechea ei însemnătate militară și era redusă la câteva piese, întrebuinţate mai ales pentru a da solemnitate serbărilor de la curţile domnitorilor. Când Tudor Vladimirescu, a desfășurat, la 1821, steagul revoluţiei, el nu a putut să-și susţină oastea sa de panduri, decât cu niște « tunuri de cireș legate cu cercuri de fi er ». Iată deci, că artileria a ajuns din nou acolo de unde a plecat în 1445, ba chiar mai rău, pentru că atunci aveam tunuri de fi er, iar acuma erau din lemn de cireș”[24]. După aceste două comunicări a răspuns generalul de corp de armată Vasile Atanasiu, Inspectorul General al Artileriei, care a mulţumit „pentru atenţia ce Academia de Ştiinţe a dat-o acestui eveniment, cinstind astfel pe toţi marii noștri artileriști, care au pus temelia știinţifi că a armatei și au realizat mare parte din materialele ce le avem în serviciu și a oferit « timbrele comemorative ale Centenarului, Medalia Jubiliară și Revista Artileriei, în număr festiv »”[25].

În finalul ședinţei, președintele Academiei de Știinţe din România, dr. C. Angelescu, a mulţumit „conferenţiarilor pentru înălţătoarele momente ce ne-au procurat astăzi, prin evocarea faptelor de glorie și a evoluţiei unei arme atât de scumpe sufl etului românesc”[26].Din păcate, nu peste mult timp, prin Decretul nr. 76 din 9 iunie 1948, Academia de Știinţe din România a fost desfi inţată, bunurile ei mobile și imobile trecând în patrimoniul Academiei Române.

În anul 2007 a fost înfiinţată Academia Oamenilor de Știinţă din România, care se consideră continuatoarea atât a Academiei de Știinţă din România, cât și a Asociaţiei Oamenilor de Știinţă din România. Membrii săi, deși sunt reputaţi oameni de știinţă, nu pot să poarte denumirea onorantă de academician, derivată din denumirea instituţiei, acest titlu fiindu-le rezervat doar membrilor Academiei Române, conform legii de organizare și funcţionare a acesteia.

Aranjament grafic - I.M.