Comandor, Conf. univ. dr. Olimpiu Manuel Glodarenco, art-emis28 iunie 1940 - 22 iunie-iulie 1941
 
În condiţiile ultimatumului sovietic din data de 26 iunie 1940, prin care România a fost obligată să cedeze Basarabia şi nordul Bucovinei, Marina Regală a desfăşurat operaţiuni de evacuare a unităţilor militare şi a refugiaţilor. În perioada următoare, forţele navale fluviale au descurajat incursiunile trupelor bolşevice, încălcarea apelor teritoriale naţionale şi acţiunile provocatoare ale acestora. Odată cu declanşarea „Planului Barbarosa”, marina română a intervenit cu toate forţele pentru eliberarea teritoriilor ocupate cu un an în urmă, acţionând pe Dunăre, în sudul Basarabiei, până la nimicirea inamicului şi deplasarea frontului în afara zonei acesteia de acţiune.
 
Scurt istoric al forţelor fluviale române
 
Pentru a aborda acţiunile marinei dunărene române, este necesar a face o scurtă incursiune în istoria acestei categorii de forţă, pentru a evidenţia importanţa pe care statul nostru a dat-o frontierei fluviale, prin dotări corespunzătoare. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în domeniul construcţiilor navale militare s-au înregistrat numeroase progrese, printre acestea înscriindu-se şi realizarea unui nou tip de navă de luptă, un mic cuirasat pentru fluviu, dar folosit, uneori, chiar pentru paza coastei maritime. Prima navă de acest tip, purtând denumirea „Monitor”, opera inginerului american Erickson, a fost destinată îndeplinirii unor misiuni de luptă pe fluviu în timpul războiului de secesiune (1861-1865). Aparţinând flotei statelor americane din nord, această navă a fost trimisă să acţioneze împotriva fregatei confederate „Merrimac” (prima navă cuirasată) care stăpânea gura unui fluviu. Prin operaţiunile executate, „Monitor” şi-a îndeplinit în bune condiţiuni misiunea, obligând fregata inamică să se retragă. Entuziasmaţi de acest succes, nordiştii au continuat să construiască numeroase astfel de nave, numite monitoare după numele prototipului[1]. În acelaşi timp, noul tip de navă americană a găsit adepţi şi printre marinele fluviale ale altor state, în rândul acestora înscriindu-se şi România[2]. Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, ideea construcţiei unor nave de luptă blindate pentru flotila de Dunăre a prins contur, întrucât în 1898 s-a votat o lege prin care se deschidea, pe seama Ministerului de Război, un credit de 20 milioane lei, din care 4 milioane erau acordate marinei, pentru construcţia a două monitoare fluviale, a trei torpiloare, şi pentru procurarea armamentului necesar acestor nave[3].
 
Deşi creditului alocat prin această lege i s-a dat o altă întrebuinţare, ideea construirii monitoarelor nu a fost abandonată. În anul 1905, ministrul de război, generalul Grigore Manu, a obţinut de la guvern, pentru marină, un credit de 12 milioane lei destinat construcţiei de nave şi armament naval. Locotenent-comandorul Petre Demetriade, în calitate de director al marinei în Ministerul de Război, un ofiţer energic şi deosebit de inimos, a dat cea mai bună întrebuinţare acestor bani, aşa cum aprecia mai târziu, într-una din lucrările sale contraamiralul Nicolae Negrescu[4], comandând la şantierul naval din Triest 4 monitoare, iar la un şantier naval din Anglia 8 vedete fluviale, nave care au constituit prima escadră de luptă pe Dunăre a ţării noastre. Monitoarele, a căror construcţie la „Stabilimento Technico Triestino” din Triest a fost supravegheată de căpitan-comandorul Constantin Bălescu[5], aveau următoarele caracteristici principale: deplasament 680 tone, lungime 63 m, lăţime 10,16 m, pescaj maxim 1,60 m, şi o viteză de 23,1 km/oră[6]. Aceste nave erau propulsate de două motoare cu triplă expansiune de 800 C.P. şi aveau un echipaj de 113 oameni. În ceea ce priveşte armamentul acestor nave, date fiind misiunile specifice pe care urmau să le îndeplinească, s-a considerat necesar să fie armate cu tunuri de calibru 120 mm şi tunuri mai mici de 47 mm. Avându-se în vedere necesitatea executării unor trageri de artilerie asupra adăposturilor trupelor de pe maluri, ascunse prin văi sau protejate de diferite obstacole, s-a hotărât ca monitoarele să fie armate şi cu obuziere. Întreg acest material de artilerie a fost comandat la uzinele „Skoda-Werke” din Pilsen. În calitate de preşedinte al comisiei de supraveghere, căpitan-comandorul Bălescu a fost trimis la Pilsen pentru a urmări procesul de fabricaţie a tunurilor şi cuiraselor tunurilor, care urmau să înzestreze monitoarele. Din Jurnalul comisiei de recepţie a marinei aflăm că la 1 martie 1906 a fost recepţionat un prim lot de armament necesar monitoarelor, format din 3 tunuri de 120 mm, 2 obuziere de 120 mm şi 4 tunuri de 47 mm[7]. La aceeaşi uzină din Pilsen a fost comandată şi pulberea necesară muniţiei armamentului monitoarelor, în legătură cu care se fac precizări într-o corespondenţă din toamna anului 1906, între reprezentanţii uzinei „Skoda” şi Ministerul de Război român[8]. La începutul anului 1907, construcţia părţilor componente ale monitoarelor era încheiată, iar armamentul lor consta din câte 3 tunuri „Skoda” cu calibru de 120 mm instalate 2 în prova şi unul în pupa, care urmau să fie protejate de turele cuirasate, câte 2 obuziere „Skoda” cu calibru de 120 mm, câte 4 tunuri „Skoda” cu calibru de 47 mm şi câte 2 mitraliere de 6,5 mm instalate pe spardec[9].
 
În privinţa blindajului monitoarelor, acesta avea grosimi diferite, în funcţie de gradul de expunere la loviturile de artilerie. Astfel, în borduri, avea o grosime de 76 mm, pe punte de 25 mm, iar turelele aveau un blindaj de 50-75 mm grosime.
Întrucât trecerea prin strâmtori a navelor de război de orice tip era interzisă conform tratatelor în vigoare, monitoarele nu au putut fi asamblate în şantierul constructor, ci au fost transportate pe tronsoane, pe calea ferată, până la Galaţi. Pe o cală improvizată a Arsenalului Marinei din Galaţi, navele au fost montate şi nituite definitiv, operaţiunea desfăşurându-se sub conducerea unui inginer al şantierului naval din Triest şi sub supravegherea, în continuare, a căpitan comandorului Bălescu[10]. La 19 septembrie 1907, într-un cadru solemn, a avut loc, la Arsenalul Marinei din Galaţi, ceremonia lansării celor 4 monitoare[11], care au primit numele unor personalităţi politice româneşti din a doua jumătate al secolului al XIX-lea: „Mihail Kogălniceanu”, „Lascăr Catargiu”, „Alexandru lahovari” şi „Ion C. Brătianu”.
 
În iunie 1913 a izbucnit Al Doilea Război Balcanic, provocat de Bulgaria, care a atacat foştii aliaţi din Primul Război Balcanic. Dorind să contracareze orice încercare de constituire a unei hegemonii în Balcani, guvernul român a decis intrarea în război împotriva Bulgariei. Campania navală a durat până în august 1913, timp în care Cartierul General al Marinei s-a aflat la Turnu Măgurele. Marina Militară, prin intermediul Escadrei de Dunăre a asigurat trecerea peste Dunăre a trupelor, a executat paza pe apă a podurilor şi a altor obiective, debarcări de trupe, transporturi de materiale, inclusiv locomotive şi vagoane, transporturi de provizii şi răniţi[12].
 
În timpul Primului Război Mondial, Marina Militară română a îndeplinit misiuni diverse, dintre care cele mai importante au fost: atacul, la 14 august 1916, a flotei austro-ungare în portul Rusciuk, acţiunea navelor Escadrei de Dunăre în apărarea capului de pod de la Turtucaia şi protejarea retragerii trupelor române din această zonă, susţinerea flancului drept al armatei de uscat din Dobrogea de către navele Flotei de operaţiuni, sub focul artileriei germane[13]. Referindu-se la modul în care flota a susţinut trupele noastre de uscat, reuşind să înainteze sub tirul a şapte baterii grele germane, în amintirile sale, contraamiralul N. Negrescu arăta că Zilele de urmărire a flancului stâng al armatei germane din Dobrogea şi zilele de la Rasova vor forma, pururea, pagini de glorie, pentru mica dar brava şi neobosita flotilă română. Cu toate că în toamna anului 1916 flota a înregistrat o serie de succese, reuşind să înainteze sub tirul bateriilor germane şi chiar să elibereze o serie de localităţi din Dobrogea, ocupate anterior de inamic, odată cu retragerea armatei române în Moldova, pentru refacere, în decembrie 1916, şi-a încetat acţiunile ofensive şi s-a limitat la operaţii cu caracter defensiv, în special protejarea evacuării întregului parc de nave al marinei pe braţul Chilia. În anul 1917, Marina Militară, alături de armata de uscat, a contribuit la apărarea frontului de pe Dunăre, bombardând cu artileria navelor, bateriile inamice de la Tulcea, şi la asigurarea transporturilor pe apă între Galaţi şi gurile Dunării[14].
 
În ultimul an de război (1918) flotei i-a revenit una dintre cele mai dificile misiuni şi anume deminarea Dunării şi a mării în vederea reluării navigaţiei în timp de pace. După încheierea Primului Război Mondial, în anul 1919, sub influenţa mişcării bolşevice, unii marinari revoluţionari au trecut la reorganizarea şi pregătirea unei răscoale generale a marinei române. Centrul acestei răscoale a devenit Chilia Nouă unde erau concentrate principalele nave ale flotei de Dunăre. Mişcarea, izbucnită iniţial pe monitoarele „Lascăr Catargiu” şi „Mihail Kogălniceanu”, s-a extins cuprinzând mase mai largi de marinari. Mai mult decât atât, s-a încercat ca această mişcare de pe monitoare să fie coordonată cu încercările de organizare a unor tulburări roşii în Galaţi, Tulcea, Vâlcov, Reni, Ismail şi cu cea din unităţile militare din porturile Chilia, Tulcea, Ismail. A fost instituit un comitet de acţiune pentru conducerea şi pregătirea răscoalei, care şi-a început activitatea în luna aprilie 1919, fiind format din 5 marinari, un caporal şi un soldat de pe monitorul „Mihail Kogălniceanu”, doi sergenţi de pe monitorul „Lascăr Catargiu” şi un sergent de la vedete. Pentru ilustrarea momentului, este semnificativă o mărturie a contraamiralului Dorin Iacomi. Acesta, în momentul izbucnirii răscoalei marinarilor din anul 1919, îndeplinea funcţiile de ofiţer secund şi de comandant al artileriei pe monitorul „Ion C. Brătianu”. Referitor la condiţiile de viaţă care au generat revolta marinarilor, el relatează următoarele: Echipajul a aruncat în Dunăre ciorba de linte şi a început a discuta în cazarmă despre cele întâmplate. Unii s-au resemnat, alţii au propus indignaţi să se reacţioneze, chiar violent, aplicând anumite sancţiuni unor ofiţeri, maiştri şi reangajaţi, apoi să ridice pavilionul roşu revoluţionar, după cum au făcut, cândva, marinarii ruşi, şi cele două monitoare de pe braţul Chilia să iasă în mare şi să ralieze flota roşie sovietică, unde o fi fost aceasta, să propună comandant al grupului revoluţionar pe sergentul timonier Gheorghe Cimpoieru, care se bucura de încrederea echipajului şi de simpatia tuturor marinarilor[15].
 
În urma unui denunţ, marinarii rebeli au fost arestaţi şi trimişi în judecată, în total vreo 24 de oameni. Procesul s-a judecat la Curtea Marţială a Corpului III Armată. Opt acuzaţi au fost condamnaţi la moarte, printre care şi Cimpoieru Gheorghe, iar restul la muncă silnică. În timpul recursului judecat la Constanţa, unul dintre apărătorii marinarilor condamnaţi la moarte sau muncă silnică va fi acelaşi Iacomi Dorin. Curtea Marţială de la Constanţa a comutat pedepsele de condamnare la moarte şi muncă silnică pe viaţă, cu altele ce presupuneau privaţiunea de libertate un număr mai mic de ani[16]. În perioada imediat următoare terminării războiului, în dotarea Diviziei de Dunăre au intrat trei monitoare provenite de la fosta flotă austro-ungară, care au fost botezaze cu numele provinciilor româneşti reintrate în graniţele fireşti, „Ardeal”, „Bucovina” şi „Basarabia”[17].
 
2. Misiunile efectuate de marina militară română pe timpul evacuării Basarabiei
 
Pe data de 26 iunie 1940, Uniunea Sovietică a transmis României un ultimatum prin care ţara noastră era obligată să cedeze Basarabia şi nordul Bucovinei. În aceste condiţii, toate forţele navale române au adoptat măsuri de întărire a sistemului de supraveghere, pentru a putea preveni un atac al inamicului. Pe data de 27, contraamiralul Alexandru Gheorghiu, comandantul Diviziei de Dunăre a instaurat starea de alarmă la toate forţele din subordine şi a stabilit un dispozitiv de pază şi ordine în porturile basarabene şi realizare a evacuării unităţilor militare, structurilor administrative şi tuturor refugiaţilor. Pentru a executa această complexă sarcină, Ministerul Aerului şi Marinei i-a dat în sprijin toate navele fluviale şi autorităţile portuare. Monitoarele au asigurat acoperirea la Vâlcov, Chilia Nouă, Ismail şi Reni[18]. Acţiunea de evacuare a debutat în ziua de 28 iunie, fiind mobilizate toate navele civile, anume remorchere, pasagere, şlepuri şi şalupe, aparţinând statului sau companiilor particulare, care, împreună cu navele militare au executat traversarea fluviului cu trupe terestre, armament şi muniţie[19]. Pe timpul evacuării au avut loc numeroase incidente, pe care marinarii români le-au rezolvat cu promptitudine. Este vorba, în principal, de aproximativ 25 de mii de persoane, marea lor majoritate evrei, care produceau tulburări în Tulcea şi Galaţi, şi care cereau trecerea pe malul stâng al Prutului; transportul acestora a fost realizat în zilele de 29 şi 30, de la Galaţi la Reni, şi de la Tulcea la Ismail[20].
 
O situaţie deosebită s-a creeat în diferite localităţi, precum Chilia, Ismail sau Vâlcov. Acolo, autorităţile şi forţele de ordine şi-au părăsit posturile, astfel că rolul de poliţie a fost suplinit de marinari, care au folosit, de multe ori, armamentul din dotare. Pe 29 iunie, la Ismail s-a constituit un soviet local, iar grupuri înarmate de civili au tras asupra armatei în retragere, marina răspunzând corespunzător, evacuarea terminându-se în jurul orelor 12.00. De asemenea, localitatea Reni a fost ocupată de trupele sovietice în dimineaţa zilei de 30 iunie, navele româneşti retrăgându-se spre Galaţi. Armata inamicului a devansat cu o zi termenul specificat în actul ultimativ, astfel că o mare cantitate de armament şi muniţie, dar şi arhive, a fost capturată de acesta[21]. Deoarece armata sovietică acţiona în mod imprevizibil şi neconform cu ultimatumul, pentru a asigura linia Dunării au fost dislocate trei batalioane de infanterie marină în sectoarele Periprava-Chilia, Sulina-Sfântu Gheorghe şi Tulcea, cu misiunea de a riposta unor eventuale treceri ale adversarului în Delta Dunării. De asemenea, pentru a sublinia libertatea de navigaţie pe Dunăre, Divizia de Dunăre a ordonat remorcherului „Giurgiu” să execute un marş de la Galaţi la Tulcea, cu toate că autorităţile sovietice afirmaseră că nu recunoşteau statutul internaţional al fluviului. După data de 4 iulie a fost reluată navigaţia, nesocotind ameninţările inamicului[22].
Pentru a stabili frontiera pe uscat şi pe fluviu, guvernul român a numit o comisie, din componenţa căreia făcea parte şi contraamiralul Alexandru Gheorghiu, care, ambarcată pe nava de pasageri „Transilvania”, s-a deplasat la Odesa, pe 29 iunie, discuţiile durând până pe 7 iulie, graniţa fixându-se pe braţul Chilia şi vărsarea în mare a Musurei[23]. Cu toate că pretenţiile sovietice au fost satisfăcute, în perioada care a urmat au fost semnalate numeroase incidente la graniţă. Dintre acestea amintim[24]:
- un grup de monitoare inamice a debarcat, în noaptea de 25 spre 26 octombrie 1940, trupe pe ostroavele Dalerul Mare şi Salangic, fiind capturaaţi câţiva militari români;
- în dimineaţa zilei de 5 noiembrie 1940, sovieticii au ocupat ostrovul dintre braţul Musura şi Stari-Stambul, ceea ce a avut drept efect modificarea graniţei;
- la începutul anului următor, inamicul a desfăşurat acţiuni care demonstrau intenţia de a ocupa Gurile Dunării, fapt care a generat replica forţelor româneşti.
Toate aceste acte provocatoare au creat o stare tensionată în cadrul forţelor navale, care au trebuit să organizeze o observare continuă a inamicului şi să realizeze o minare eficientă a căilor de acces spre obiectivele proprii.
 - Va urma -
----------------------------------------------------
[1] Joannès Tramond, André Reussner, Éléments d’ histoire maritime et coloniale contemporaine, (1815-1914), Société d’Éditions Géographiques, Maritime et Coloniales, Paris, 1932, pp. 101-110.
[2] Lt.Cdor Ion Bălănescu, Răsboiul naval pe înţelesul tuturor, Bucureşti, 1915, pp. 48-49.
[3] X X X, Monitorul Oficial, nr. 42 din 27 mai-8 iunie 1898, p. 1466.
[4] C.A. Nicolae Negrescu, Rolul marinei în războiul pentru întregirea neamului şi recompensa finală, Bucureşti, 1920, p. 162.
[5] X X X, Revista marinei, nr.4/1929, pp. 3-5.
[6] X X X, Calendarul maritim /1914, pp. 256-257.
[7] Arh. M.Ap.N. fond Direcţia V marină, dosar 78/1906-1907, fila 521.
[8] Arh. M.Ap.N. fond Direcţia V marină, dosar 74/1908-1911, fila 238.
[9] Lt.Cdor Ion Bălănescu, op. cit., pp. 20-21.
[10] X X X, Registrul matricol al monitorului ALEXANDRU LAHOVARI.
[11] X X X, Marea Noastră nr. 7-8/1938, p. 264.
[12] George Petre, Ion Bitoleanu, Tradiţii navale româneşti, Editura Militară, Bucureşti, 1991, p. 117.
[13] ibidem, pp. 190-206.
[14] ibidem, pp. 209-211.
[15] Arh. M.Ap.N., fond C.M.M., dosar 287/1919, fila 469.
[16] Georgeta Borandă, Istoricul monitoarelor româneeşti, în Momente din istoria Marinei Române - Lucrări de cercetare, 1984, fila 34.
[17] George Petre, Ion Bitoleanu, op. cit., p. 236.
[18] Jipa Rotaru, Ioan Damaschin, Glorie şi dramă. Marina Regală Română 1940-1945, Editura Ion Cristoiu, Bucureşti, 2000, p. 26.
[19] ibidem, p. 27.
[20] ibidem.
[21] ibidem.
[22] ibidem, pp. 27-28.
[23] ibidem.
[24] ibidem, pp. 29-31.