Starea de veghe, deşi este felul de a fi al naţiunii române, a constituit un capitol important din trecutul şi prezentul istoric al românilor. O frântură din această stare de veghe pusă în slujba patriei lor şi ostaşii Regimentului 3 Dorobanţi Olt pe câmpurile de bătălie pentru cucerirea independenţei de stat a României. Regimentul 3 Dorobanţi Olt s-a creat, prin aplicarea bugetului cu începere de la 1 ianuarie 1977, în baza Înaltului Decret nr. 2195, cu ostructură formată, iniţial, din 64 sergenţi, 96 caporali, 64 toboşari-gornişti şi 1620 de soldaţi[1]. Ministru secretar de stat, de la acea vreme, colonelul Slniceanu l-a propus pe colonelul Hefner George la comanda iniţială, pentru ca după 15 zile comanda regimentului să fie încredinţată colonelului August Gorjan, secondat de maiorul Titus Guriţă. Regimentul, al treilea de dorobanţi din armata română, făcea parte din organica Armatei I-a. La 24 ianuarie 1877 regimentul, dislocat la Slatina, avea încadrate batalioanele 1 şi 2 cu maiorii Ioan Petrescu, respectiv Titus Guriţă şi companile: 1. la Balş, lt. George Ionescu, 2. la Caracal, cpt. Mihail Mateescu, 3. la Balta, lt. Nicolae Petroianu, 4. la Izlaz, cpt. Nicolae Munteanu, 5. la Câmpu Mare, lt. Petre Vercescu, 6. la Negreni, cpt. Constantin Costescu, 7 la Drăgăneşti, cpt. George Leca şi 8 la Şerbăneşti, lt. Teodor Manolescu[2].

Începând din 28 martie 1877, în baza decretului de mobilizare regimentul s-a mobilizat pe companii, având un efectiv de 1680 de oameni sub arme, efective care au început instrucţia la Slatina. După încheierea mobilizării, regimentul şi-a deplasat batalioanele prin „marşuri pe jos” spre Caracal, Corabia şi Calafat. În perioada 6 mai-22 iulie 1877 regimentul a executat serviciul de pază în avanposturi pe linia Dunării, a amenajat poziţiile de tragere pentru artilerie şi a drumurilor de acces, iar companile 2 şi 4 au ocupat ostroavele din faţa Vidinului. Experienţa de război, dobândită pe frontul de la Plevna, a determinat hotărârea Marelui Cartier General de a ataca Vidinul numai după completa încercuire a inamicului. Din punct de vedere militar, Vidinul a fost un bastion puternic fortificat cu dispunere strategică pe malul drept al Dunării în dreptul localităţii româneşti Calafat. Fotificaţiile Vidinului constau dintr-o incintă veche, în formă de semicerc, cu raza de 600 de metri, cu forturi, bastioane cu escarpe şi contraescarpe, zidite şi inundabile din pârâul Pereşit. A doua incintă, dispusă la 1200-2000 metri de prima, avea 6 km. lungime şi era formată din ziduri sprijinite, din 600 în 600 de metri, de forturi bine armate cu artilerie. Şanţul exterior era inundat de pârâul Delena. În jurul oraşului, cu o populaţie de peste 25.000 locuitori, terenul era pe 3-7 km. mlăştinos şi inundabil, la precipitaţii şi dezgheţ. Spre Dunăre se înălţa un zid de peste 3 km. lungime, rezemat pe fronturi, din care se băteau toate direcţiile. Apropierea de Vidin era posibilă pe trei direcţii: dinspre sud prin Belogradcik, Nazâr Mahala, Vidbol; dinspre vest prin Belerada, Novoselo, şi dinspre nord prin Florentin, Kapitanovcea. Aceste direcţii au fost staşnic apărate de garnizoana turcă compusă din 12.000 militari bine instruţi, puşi sub comanda lui Mehmet Izzet paşa. Cunoscând toate aceste aspecte, comandantul Corpului de Vest (compus din Diviziile 1, 2 şi 4 Infanterie şi Brigada Roşiori), generalul Nicolae Haralabie, a organizat asediul Vidinului, împărţind zona asediată în trei sectoare. Sectorul 2 situat la Vest de Vidin, între Belerada şi râul Topoloviţa, a fost repartizat Diviziei 1 Infanterie, general Dumitru Leca. Până atunci însă, prin acţiunile acestei divizii poziţia s-a îmbunătăţit.

Prima dintre unităţile române care a primit botezul focului pentru cucerirea poziţiei de la Nazâr Mahala, în bătălia Vidinului, a fost Divizia 1 Infanterie, pe 29 decembrie 1877. Surprinşi, de impetuozitatea acţiunilor, turcii s-au retras spre Vidin. Între 1 şi 9 ianuarie 1878 detaşamentul maiorului Petrescu, în cooperare cu un escadron de cavalerie, a cucerit satul Belerada. Batalionul 1 Infanterie a atacat şi cucerit satul Musulmana, iar Batalionul 2 Infanterie a cucerit satul Gutolia după luptele din 2 ianuarie 1878. A doua zi întregul Regiment 3 Dorobanţi a înaintat spre Vidin, dar a fost oprit. Pe 11 ianuarie 1878 regimentul a fost înlocuit şi subordonat temporar Diviziei 2. Pe 9 ianuarie 1878, la Belerada s-a ţinut un consiliu de război privind atacul asupra Vidinului. Ordinul circular nr. 115, din 11 ianuarie 1878, al Corpului de Vest cuprindea misiunea regimentului pentru a doua zi. Batalionul 1, comandat de maiorul Petrescu, după ajungerea în sectorul Diviziei a 2-a, a primit, de la generalul Mihai Cerchez, misiunea de a se pregăti să acţioneze în toiul luptei, odată cu infanteria divizie sale. Batalionului 1 îi revenea misiunea cea mai importantă de atac asupra cetăţilor Smârdan şi Inova, fiind în rezerva diviziei. Semnalul de atac în sectorul 3 s-a dat, prin trei salve de artilerie, la ora 14,30 şi în mai puţin de două ore Smârdanul şi Inova au fost cucerite.

Batalionul 2, comandat de maiorul Guriţă, a atacat în direcţia satului Raianovea, pe 12 ianuarie, cu începere de la ora 6.15. În cooperare cu dreapta, acţiunea viza ocuparea satului Rupcea. În sectorul lor, cele două batalioane au fost sprjinite de un puternic foc de artilerie, cu începere de la ora 9 dimineaţa. Lupta a continuat până la orele 19. Maiorul Petrescu cu Batalionul 1, după ce a raportat generalului Mihail Cerchez că şi-a îndeplinit misiunea, la orele 17 s-a pus în mişcare pentru a lua poziţia Rupcea. În cursul nopţii, de 12/13 ianuarie 1878, companiile regimentului au vegheat la apărarea şi întărirea poziţiilor cucerite. S-au luat măsuri pentru respingerea atacului turcesc dinspre Capitanovcea. Corpul de Vest, sesizând lărgirea frontului Diviziei 2 Infanterie, a trimis Regimentul 3 Dorobanţi în sprijin. Pe 13 ianuarie, la 7.30, maiorul Titus Guriţă auzind schimburi de focuri în satul Smârdan, a ordonat deplasarea batalionului în pas alergător. Pe drum însă, locotanent colonel Cotruţ i-a ordonat să sprijine Regimentul 4 Infanterie de la Inova. Misiunea i-a fost, în cele din urmă, precizată de un agent călare, şi a constat în apărarea unei poziţii între Inova şi Smârdan. Comandantul Batalionului 2 a dispus câte o companie la marginea satelor, iar celelalte două le-a ţinut în rezervă. După realizarea dispozitivului, rezerva a fost dispusă şi ea în poziţie pentru apărarea satului Inova, deoarece Regimentul 4 terminase cele 150 cartuşe de persoană. Inamicul a atacat cu furie, până la 150m de poziţia noastră, unde a fost oprit. Retragewrea a fost urmărită de dorobanţii şi roşiorii noştri. Despre aceste lupte generalul Cerchez, într-un Ordin de Zi, îndemna ostaşii să păstreze „amintirea bravilor ce au căzut pe câmpul de luptă, să trăiţi ca să arătaţi fiilor voştri ce este vitejia”[3]. La rândul său generalul Nicolae Haralambie aprecia că „victoria de la Smârdan câştigată în ziua de 12 ianuarie este una dintre cele mai frumoase ale României”. Mai târziu aprecierile au situat luptele de la Smârdan şi Inova ca „cele mai glorioase ale armatei române”[4] din întregul război.

Revenind la cronologia evenimentelor, în noaptea de 13/14 ianuarie 1878, Batalionul 1 a rămas în avanposturi la Capitanovcea, iar Batalionul 2 la Inova, unde nu se vor mai înregistra acţiuni nobile, deoarece odată cu luarea acestora încercuirea Vidinului a fost asigurată. Din 15 ianuarie, Regimentul 3 a reintrat în subordinea Diviziei 1 şi încă două zile şi-a dispus Batalionul 1 la kerumbee şi Batalionul 2 la Capitanovcea. În următoarea săptămână regimentul a ocupat satul Gorita. După încercuirea Vidinului acţiunile de luptă au fost duse de către artilerie. Profitând de ceaţa densă, ce a redus vizibilitatea sub 50 m, bateriile de artilerie au ocupat poziţii favorabile la mai puţin 1.500 m de zidurile fortăreţei Vidinului. După încetarea focului şi parlamentările purtate cu turcii de către colonelul Ştefan Fălcoianu, asigurându-i că se vor bucura de „tratamentul cuvenit unor bravi adversari”, Mehmet Izzet paşa a refuzat capitularea. Tragerile de artilerie au continuat până pe 23 ianuarie 1878. Pe 11 februarie garnizoana otomană din Vidin a capitulat. A doua zi, învinşii au asistat la defilarea trupelor române prin Vidin şi arborarea tricolorului pe forturile cetăţii. Vitejia cucerutorilor Vidinului a fost citată, prin Înaltul Ordin de Zi, din 15 februarie 1878 „[...] Aţi dovedit că în oraşul român astăzi, ca la strămoş, bărbăţia este împerechiată cu răbdarea nervilor, vârtoşia trupului cu tăria inimii [..]vulturul românesc care şi-a desfăşurat aripile la Griviţa, îşi odihneşte acum zborul pe feciorelnicele ziduri ale Vidinului!”[5].

Cu acest ultim episod, independenţa României a fost cucerită pe câmpurile de luptă, recunoscută ulterior prin Tratatul de pace de la San Stefano, din 18 februarie 1878, prin care, la articolul 5 „sublima Poartă recunoaşte independenţa României”. Prevederile articolelor 8 şi 19 aduceau însă atingeri teritoriale statului român. Deoarece cele 1.5 miliarde de ruble, cerute despăgubire, nu puteau fi plătite, ruşii au acceptaat sudul Basarabiei până la braţul Chilia. Proteste româneşti s-au izbit de refuzul ţarului Alexandru al II-lea, care prin prinţul Gonceakov ameninţa cu „ocuparea României şi dezarmarea armatei române”. Nici răspunsul lui Carol I, că armata ce a luptat la Plevna „poate să se bată până va fi nimicită, dar nu se va lăsa dezarmată”[6] şi nici intervenţiile la curţile europene nu au dus la modificarea acestor prevederi. Lordul Salisbury l-a dezarmat pe Calimaki-Catargi, bucurându-se că Anglia se poate înţelege cu România şi că „n-ar face desigur război de dragul României”. De la Berlin, însuşi Brăteanu a venit dezamăgit, în timp ce la Roma se dă vina pe „starea încordată”. La împărţirea sferelor de influienţă, de la Congresul de pace de la Berlin, România şi-a câştigat independenţa, dar a pierdut teritorii.

Împreună cu Divizia I Infanterie, Regimentul 3 Dorobanţi revine în ţară având mai multe raioane de staţionare. Pentru vitejia dovedită pe câmpul de luptă, la 27 martie 1877, drapelul de luptă a fost propus pentru decorare cu „Crucea trecerea Dunării”. O parte din rezerviştii contingentului 1869 au fost desconcentraţi în martie. După ce Carol I a trecut în revistă regimentul, la 3 şi 10 martie 1878, acesta a staţionat în Piteşti, Slatina şi Caracal, desconcentrând, rând pe rând, contingentele până la 5 august 1878, când întregul regiment a fost trecut pe picior de pace.

Prin Ordinul nr. 142, ofiţeri şi trupa din Regimentul 3 Dorobanţi au fost decoraţi cu Steaua României clasa a IV-a - colonel August Gorjan, clasa a V-a - maior Titus Guriţă, maior Ioan Petrescu, plutonierii Ion Roboiceanu şi Ioan Stănescu, clasa a II-a, medicii de batalion - Constantin Bădulescu şi Teodor Dumitrache. Virtutea Militară a fost atribuită următorilor: căpitan Grigore Leca, căpitan Enache Macri, locotenent Constantin Raconiceanu sergent major Grigore Bănceanu, sergent Călin Constantin, caporalilor Tuica Neagu, Vasile Burlanu, Petre Diaconu şi Vasile Florea. Recompensa cea mare a fost dată Regimentului 3 Dorobanţi la 8 octombrie 1878 când, la Bucureşti, drapelul de luptă a fost decorat cu „Crucea trecerea Dunării”. Urmărirea acţiunilor de luptă ale Regimentului 3 Dorobanţi Olt ne permite observaţia că atacul de Smârdan surprins şi imortalizat pe celebra pânză semnată de Nicolae Grigorescu, îi avea în prim plan pe bravii dorobanţi ai acestui regiment. Peste ani, transformările succesive şi redislocarea regimentului, îl fixează peste o jumătate de secol pe meleaguri bihorene, unde regimentul va căpăta denumirea „General Traian Moşoiu”. 

(Plan cu luptele de la Vidin, realizat de C. Moşincat)