Datorită poziţiei strategice ocupate de teritoriile româneşti, acestea au constituit dintotdeauna un adevărat „magnet" atât pentru marile puteri, cât şi pentru ţările vecine. Pe lângă sângeroasele confruntări armate cărora am fost nevoiţi să le facem faţă, nu trebuie sa uităm un alt tip de război, şi anume cel desfăşurat pe frontul secret. Imperiul Habsburgic, Imperiul German şi, apoi, Germania şi-au manifestat, pe fondul tendinţelor expansioniste şi al conflictelor mondiale, un interes aparte faţă de aspectele politice, economice, sociale, militare, culturale, etnice ale Principatelor/României, interes concretizat, pe de o parte, în activităţi bine puse la punct de spionaj total, iar, pe de alta parte, în colaborarea, fructuoasă pentru ambele părţi, cu serviciile noastre de informaţii.

Având în vedere că activitatea de intelligence în teritoriu străin sau inamic, mai ales crearea de rezidenţe şi de surse umane valoroase şi de încredere, presupune o perioadă îndelungată de consolidare şi o excelentă cunoaştere a spaţiului vizat, a populaţiei, mentalităţilor, obiceiurilor locale - ceea ce, iarăşi, presupune acumulare în timp - considerăm util să amintim demersurile întreprinse de serviciile de informaţii germane pe teritoriile româneşti înainte de izbucnirea primului război mondial. Încă din secolele XVI - XVII au fost atestate elemente ale cercetării informative de sorginte germană: agenţii habsburgi Ştefan Glincic, Andrei Mihailovich şi Ieronim Laski, agenţi ai lui Ferdinand de Habsburg şi Carol Quintul, care urmăreau obţinerea de informaţii despre spaţiul românesc şi, mai ales, despre legăturile domnitorilor români cu Poarta Otomană; în 1536 - alţi doi agenţi ai lui Ferdinand, Balthazar Banffly şi Marc Pempfflinger, vizându-l pe Petru Rareş; în 1538 - Giovani de Marini Poli, care avea ca sarcină obţinerea de informaţii despre acţiunile lui Mihai Viteazul şi Aron-Vodă; în Transilvania a acţionat Carlo Magno, un gentilom de curte al împăratului Rudolf al II-lea, cu sarcina de a ajunge sfetnicul de taină al lui Sigismund Bathory; în 1695, respectiv 1689 - misiunile informative şi de influenţă ale iezuitului Antide Dunod şi ale misionarului Antonio Giorgini. În secolele următoare, au fost intensificate şi activităţile informative secrete austriece, datorită intenţiilor de anexare a Bucovinei, ducându-se ample acţiuni de dezinformare pentru a culpabiliza Principatele şi a crea o atmosferă tensionată.

Cele două state germane, Austria şi Prusia, şi-au deschis consulate in Ţările Române din 1782, respectiv 1817, oferind, astfel, continuitate şi amploare culegerii de informaţii; structura datelor urmărite a devenit mai complexă, extinzîndu-se, totodată, aria şi amplitudinea acţiunilor de influenţă. Trebuie să amintim în acest punct contribuţia deosebită adusă de Wilhelm Stieber la evoluţia cu adevărat impresionantă a serviciilor germane: la sugestia lui Bismark, începând cu anul 1854, acesta a pus bazele unei instituţii permanente de spionaj modern, extinzându-şi reţelele în Franţa, Austria, Boemia, Saxonia, Luxemburg, a fondat în 1866 primul serviciu de contraspionaj din Europa şi o şcoală specială de spionaj, unde se instruiau agenţii, trimişi apoi în toate capitalele europene. Nu e de mirare că, abordând această strategie de extindere, germanii au dat, după 1871, o cu totul altă dimensiune culegerii de informaţii economice, politice, militare, necesare pătrunderii capitalului german în teritoriile româneşti. Pe de altă parte, au fost „ajutaţi" şi de orientarea filo-germană a unor membri marcanţi din conducerea vremii. Să nu uităm că însuşi Carol I era direct interesat ca vărul său, Wilhelm al II-lea, să fie bine şi oportun informat. Dintr-o telegramă pe care Carol i-a transmi-o la 14.08.1914, referitor la o şedinţă a Consiliului Coroanei, reiese cu claritate că datele transmise priveau importante secrete de stat.

Sub atenta îndrumare a lui Walter Nicolai, numit şef al serviciilor secrete germane din 1913, s-a pregătit cu minuţiozitate declanşarea primului război mondial, urmărindu-se obţinerea informaţiilor de amănunt care să ilustreze realitatea relaţiilor interstatale şi o bună cunoaştere a oamenilor politici, anticiparea mişcării adeversarilor, încercuirea viitoarelor state inamice pe zonele de frontieră cu o reţea deasă de spionaj, întocmirea din timp a unei evidenţe a zeci de mii de persoane din ţările vizate, punctate, studiate şi selecţionate pentru fi recrutate la nevoie (o adevărată „carte neagră" a potenţialilor agenţi). În schimb, debutul primei conflagraţii mondiale a găsit România complet nepregătită din punct de vedere al activităţii informative. Lipsită de tradiţia altor state, a trebuit să se adapteze din mers schimbărilor apărute în plan mondial, dovediendu-se adesea vulnerabilă şi uşor de penetrat pe frontul secret. În perioada Primului Război Mondial, Siguranţa Statului va contracara ori demasca mai multe cazuri de spionaj şi trădare, cel mai adesea însoţite de corupţie. Legaţia Germaniei de la Bucureşti îşi organizase propriul serviciu de informaţii, cu care acoperea întreg teritoriul României. La Timişoara, Sibiu şi Braşov existau, de asemenea, centre de dirijare a operaţiunilor de spionaj. O rezidenţă a spionajului german cu sediul la Sofia avea arie de acţiune şi în România.

În perioada 1916-1918, potrivit evidenţelor Siguranţei Statului, în România au acţionat 1000 de agenţi ai serviciilor sevrete germane. Ei îşi desfăşurau activitatea pe lângă garnizoane sau posturi militare cu misiunea de a supraveghea permanent trupa, echipamentul militar aflat în dotarea acesteia şi topografia regiunii. Pentru acoperire se deschideau tutungerii, bodegi sau băcănii la care se aprovizionau efectivele militare spionate (în practica spionajului german exista o reglementare potrivit căreia agentul trebuia să deschidă o firmă în ţara în care acţiona, să câştige încrederea cercului de persoane din jur, iar dacă afacerea eşua i se asigura mijloace de subzistenţă). Pentru evitarea suspiciunilor, posturile fixe nu erau dirijate şi controlate de pe teritoriul german, ci din Belgia şi Elveţia (Bruxelles, Laussane, Geneva). „Inspectori ambulanţi", de regulă femei, călătoreau în calitate de reprezentanţi ai firmelor comerciale germane şi controlau posturile fixe la intervale regulate, preluând informaţiile şi dând agenţilor instrucţiunile necesare. Un raport întocmit de şeful Poliţiei Predeal consemna: „Femeile străine în majoritate erau frumoase şi bine făcute; unele intrau ca artiste, altele ca bone, ori ca profesoare la diferite şcoli şi pe care urmărindu-le se stabile că erau agente de spionaj în contra noastră, ceea ce am stabilit. Am găsit asupra lor rapoarte ale ofiţerilor din ţară, pe care le transmiteau în străinătate. Cazuri de acestea erau foarte multe"[1]. În perioada interbelică, militarismul german a exercitat asupra statului român o puternică presiune, cu consecinţe la fel de grave ca revizionismul sovietic. România a prezentat o deosebită atracţie pentru strategii de la Berlin şi după instaurarea regimului naţional-socialist, în ianuarie 1933, aşa cum contura doctrina geopolitică a lui Hitler. Aceeaşi importanţă se atribuia şi vecinătăţii României cu URSS, şi faptului că dominaţia teritoriului român oferea un excelent cap de pod pentru extinderea zonei de influenţă asupra Peninsulei Balcanice.

Refacerea Germaniei în urma primului război mondial, serviciile secrete au adoptat o nouă strategie faţă de România, pentru a preveni repetarea situaţiei din 1916, când România a intrat în război de partea puterilor aliate, adoptând ca obiective principale: erodarea încrederii României în puterile occidentale, destabilizarea politică internă, asigurarea controlului asupra resurselor economice, în principal, petrolul şi cerealele, influenţarea vieţii politice şi controlul acesteia, includerea României în sfera Axei, fără a mai fi necesară o ocupare propriu-zisă şi valorificarea potenţialului ei militar într-un viitor război împotriva Rusiei. Trebuie să amintim că în anul 1920 serviciile germane au fost reorganizate, constituindu-se Abwehr-ul, serviciul de spionaj şi contraspionaj extern al Marelui Stat Major German şi, ulterior, al Statului Major al Forţelor Armate Germane, devenit, odată cu începerea celui de-al doilea război mondial, Marele Cartier General. Din 1935 la conducerea Abwehr-ului s-a aflat Wilhelm Canaris, care va crea unul din cele mai redutabile şi mai de temut servicii de spionaj din istoria omenirii. Pe plan intern, planurile acestui serviciu german au fost favorizate de Carol al II-lea şi Garda de Fier, iar pe plan extern slăbiciunile şi incapacitatea de previziune a Puterilor Aliate au servit aceluiaşi scop. Fixându-şi ca obiectiv strategic refacerea tuturor graniţelor ţării, generalul Ion Antonescu a fost adeptul unei colaborări strînse şi sincere cu Germania, văzând ca soluţie o campanie în est alături de Wermarcht pentru readucerea Basarabiei, Bucovinei şi ţinutului Herţa la trupul ţării. Succesele la est ar fi creat posibilitatea de a face tatonări pe lângă Hitler, fie pentru a îndulci regimul la care era supusă populaţia românească din teritoriul cedat ala Transilvaniei, fie chiar să pună problema anulării clauzelor arbitrajului de la Viena.

România a devenit principalul spaţiu de acţiune al politicii germane în raport cu popoarele slave. Numărul agenţilor germani din rândul diplomaţilor, oamenilor de afaceri, militarilor, politicienilor, ziariştilor şi a altor categorii va fi în continuă creştere. În cadrul Legaţiei Germane de la Bucureşti a fost mult întărită secţia de informaţii, iar pe zone teritoriale au fost create şi alte agenturi acoperite. Pe lângă Legaţie s-a consituit şi un serviciu de informaţii militare, iar secţia economică a acesteia a devenit un veritabil serviciu de spionaj economic. Sub acoperirea Biroului de Presă acţiona, de fapt, Biroul de informaţii german, ca organism de centralizare, evaluare şi prelucrare a informaţiilor, dar şi cu atribuţii de coordonare a spionajului. Conducerea acestei activităţi era asigurată de ataşatul de presă Herman von Rittgen (capturat de ruşi la 24 de ore după intrarea în Bucureşti, preluat de N.K.V.D. şi trimis în Germania), care avea o numeroasă reţea formată mai ales din oameni de presă. Activitatea de spionaj a lui von Rittgen era supravegheată de S.S.I. printr-o grupă anume desemnată. Mişcarea Legionară a reprezentat un mediu special de acţiune al serviciilor germane, unii dintre intelectualii mişcării, ca Mihail Manoilescu, Nichifor Crainic, Radu Lecca fiind cotaţi ca oameni de încredere. Unul din cei mai cunoscuţi colaboratori ai serviciilor germane a fost, în această perioadă, Ignaz Schmertz, evreu de naţionalitate, doctor în drept şi publicist la mai multe ziare. A furnizat, între anii 1926-1944, contra unei sume de 8.000 lei lunar, informaţii despre partidele politice şi parlamentari, oameni de afaceri români sau străini. Unul din cei mai periculoşi spioni s-a dovedit a fi chiar şoferul regelui Carol al II-lea, Georg Schuster, un versat agent al serviciilor germane, pregătit şi infiltrat după toate regulile conspirative, care, între 1930-1940, a reuşit să transmită ofiţerilor de legătură acoperiţi din cadrul Legaţiei germane de la Bucureşti numeroase informaţii despre rege şi Elena Lupescu. Activitatea de spionaj germană a avut o pondere deosebită şi în domeniul economic, un rol important revenind sectorului bancar, prin care se asigura finanţarea operaţiunilor secrete. Sub acoperirea unor societăşi comerciale se acţiona frecvent în direcţia penetrării mediilor sau cercurilor care prezentau interes.
- Va urma -