A trecut mai bine de un secol și jumătate de la apariţia primei structuri instituţionalizate de informaţii române. Iată şi motivul pentru care, la acest moment aniversar, se cuvine a face o scurtă retrospectivă istorică asupra evoluţiei acestor structuri, mai numite generic şi servicii secrete de informaţii. Ea ne dezvăluie, înainte de toate, un adevăr de necontestat, şi anume că, de la fondarea statului român modern şi până astăzi, există o continuitate a preocupărilor de adaptare permanentă a instituţiilor statale, inclusiv a serviciilor secrete de informaţii, la necesităţile impuse de dezvoltarea economică, politică, culturală şi societală a României. Prin urmare, cunoaşterea trecutului, adică a istoriei, reconstituită corect pe baze documentare şi conform principiului antic „sine ira et studio”, nu reprezintă o chestiune de simplă curiozitate sau o tendinţă de moft cultural la modă, după cum cred unii, ci mai degrabă o necesitate de integrare la pulsul unei societăţi globale şi/sau globalizatoare.
De la cristalizarea primelor structuri instituţionalizate şi până în prezent, în funcţie şi de etapele istorice parcurse de societatea românească, s-au succedat mai multe generaţii de ofiţeri de informaţii, fiecare cu experienţa, realizările şi limitele ei în arta informaţiilor, adică în inteligenţa şi imaginaţia creatoare dovedite în conceperea structurilor, în îmbinarea metodelor, mijloacelor şi procedeelor pentru obţinerea şi valorificarea informaţiilor necesare sistemului naţional de apărare şi securitate. Pe de altă parte, istoria serviciilor secrete române ne dezvăluie problematica de ansamblu a securităţii naţionale şi rolul pe care instituţiile de intelligence s-au străduit să-l joace în interesul apărării şi promovării valorilor şi intereselor româneşti.
Un serviciu de informaţii cu atribuţii în domeniul apărării securităţii naţional-statale îşi câştigă cu greutate şi în focul confruntărilor reale de-a lungul mai multor generaţii de ofiţeri profesionişti, un bun prestigiu, adică încrederea oamenilor pe care îi apără, loialitatea altor structuri naţionale ori străine cu care cooperează curent şi în momente de tensiune în relaţiile internaţionale sau pe probleme de interes intern şi/sau global. Fără încrederea şi susţinerea din partea acestora, gestionarea crizelor, indiferent de dimensiunea lor sau a factorilor de risc care le generează, rămâne doar o amăgitoare iluzie. La fel de neproductivă, uneori chiar profund nocivă, se poate dovedi şi ruptura totală de tradiţie. Aici, rolul cunoaşterii istoriei devine mai limpede ca oricând. Eşti obligat să cunoşti istoria pentru a nu-i mai repeta greşelile. A o lua mereu de la capăt, bâjbâind pe un teren gol sau căutând să se copieze în exclusivitate modele străine, fără să se ţină seama de specificul naţional ori să se conserve în forme travestite aceste modele - deşi istoria a demonstrat că nu sunt corespunzătoare -, înseamnă a face un joc periculos şi total contrar intereselor de apărare şi securitate naţional-statală. Or, la ora actuală, nimeni nu-şi poate permite să rateze şansa de a se aşeza pe un teren solid şi de a-şi exploata propria tradiţie. Transformările nu se pot produce brusc, ci în timp, totul e să existe o strategie pe termen scurt, mediu şi lung realizabilă şi îndeplinită cu răbdare, responsabilitate şi tenacitate, în etape rezonabile şi pas cu pas.
De la Alexandru Ioan Cuza la Primul Război Mondial
Un moment important îl constituie data de 12 noiembrie 1859, când domnitorul Alexandru Ioan Cuza, prin Înaltul ordin de zi nr. 83, a înfiinţat Statul Major General al armatei, în componenţa căruia a apărut ca element de structură Secţia a II-a, primul serviciu de informaţii al armatei române, condus de sublocotenentul Gheorghe Slăniceanu, ajutat de sublocotenentul Ştefan Fălcoianu. Principalele atribuţii fixate prin actul normativ au fost: întocmirea lucrărilor statistice, culegerea şi centralizarea datelor şi informaţiilor ce interesau operaţiile tactice şi strategice, precum şi cunoaşterea itinerariilor militare. Secţia a II-a şi-a desfăşurat activitatea până în anul 1865, când Statul Major General a fost desfiinţat, atribuţiile sale administrative fiind trecute la Direcţia I din Ministerul de Război.
Ofiţerii au fost repartizaţi la corpurile de trupă şi la cele patru divizii teritoriale existente atunci, constituindu-se într-un „corp de stat-major” cu ofiţerii dispersaţi pe teritoriu. Documentele atestă că în cadrul preocupărilor pentru înzestrare şi mai buna organizare militară, la 17 martie 1877 a luat fiinţă Depozitul General de Război, în cadrul căruia s-a constituit Secţia a II-a cu misiuni de informare şi cercetare, iar la 14 august acelaşi an, Secţia a II-a a fost inclusă în organica Marelui Cartier General, o parte din efectivele secţiei fiind trimise să lucreze direct cu trupele operative. Experienţa războiului din 1877-1878 reliefase din plin necesitatea funcţionării permanente a unui organism superior de concepţie şi comandă menit să asigure adaptarea structurilor militare la noile condiţii de dezvoltare create de obţinerea independenţei naţionale şi de numeroasele modificări survenite în raporturile de forţe pe arena internaţională. La 29 noiembrie 1882, prin Înalt Decret Regal, cu nr. 2945, Statul Major General a devenit organul permanent de conducere a armatei, având în compunere trei secţii: Secţia I (personal, mobilizare, operaţii), Secţia a II-a (informaţii) şi Secţia a III-a (comunicaţii şi transporturi).
Legea asupra serviciului de stat major, promulgată în 1883, prin Înaltul Decret Regal cu nr. 809 şi Regulamentul serviciului de stat major, elaborat cu un an mai târziu, au stabilit în detaliu atribuţiile noului organism şi componentele sale. Conform Regulamentului, Secţia a II-a reglementarea şi pregătirea diferitelor servicii:avea următoarele atribuţii auxiliare ale armatei şi corpurilor de armată în campanie, precum şi serviciilor de căi ferate, poştă, telegraf, informaţii; studiul forţelor militare ale diferitelor state străine şi observarea continuă a afacerilor lor militare; istoricul campaniilor şi marilor operaţiuni ale armatei; studiul şi experimentarea chestiunilor ştiinţifice care prezintă un oarecare interes pentru armată. Prin legea din 17 martie 1905 s-a creat un Serviciu al Poliţiei Generale a Statului în Direcţia Administraţiei Generale din Ministerul de Interne, care avea în obiectiv supravegherea curentelor subversive şi examinarea stării de spirit a populaţiei.
Acest serviciu centraliza rapoartele informative ale poliţiştilor din ţară şi le prezenta ministrului de Interne spre rezolvare. Poliţiile de la oraşe erau subordonate prefecţilor de judeţ. La Prefectura Poliţiei Capitalei exista un Birou de informaţii care se ocupa de problemele specifice poliţiei judiciare. E bine cunoscut faptul că răscoalele ţărăneşti din 1907 au surprins factorii de conducere ai statului român. Neputându-se stabili geneza acestor evenimente s-a simţit nevoia creării unor structuri specializate care să dispună de „antene răspândite pe tot teritoriul ţării şi care să îndeplinească atât misiunea contrainformativă cât şi pe cea informativă, peste frontiere”. Acestea au fost în esenţă cauzele care au condus la înfiinţarea, în anul 1908, a Direcţiei Siguranţei Generale a Statului din Ministerul de Interne. Noua instituţie avea ca principale atribuţii „să conducă activitatea poliţienească, administrativă şi judiciară pe întreg teritoriul ţării”.
O experienţă extrem de interesantă a fost acumulată în perioada Primului Război Mondial. Marele savant Nicolae Iorga sesizase cu multă amărăciune gravele vulnerabilităţi ale societăţii româneşti în păstrarea secretelor, ceea ce l-a îndemnat să publice, la 14 iunie 1915, articolul intitulat „Cum ne luptăm cu spionii”. Iată ce spunea Iorga: „Desigur, prezenţa spionilor e o primejdie pentru ţară când vin să cumpere pe cineva, iar când au cumpărat pe atâţia. Aici e durerea. Şi aici vedem şi leacul. Pentru spionii care vreau să afle să tăcem. Pentru spionii care vreau să cumpere, Doamne, să-i refuzăm! Atunci, neavând nici o ocupaţie aici se vor duce aiurea. Astfel, dacă gonim pe ăştia vin alţii. Fiindcă, din nenorocire, îi cheamă pe aceia care nu se pot goni!”.
Fără o instruire specială şi probabil fără prea multe cunoştinţe tehnice în domeniu, Nicolae Iorga formula esenţa activităţii de spionaj şi contraspionaj: spionul, interesat să ştie şi să cumpere totul, nu trebuie alungat, ci supravegheat cu atenţie, iar atunci când este cazul refuzat cu şiretenie. Pentru aceasta populaţia ar trebui să fie bine instruită în păstrarea secretelor şi să fie vigilentă în faţa oricăror tentaţii. A tăcea şi a refuza ofertele spionilor înseamnă, în concepţia lui Iorga, gesturi de adevărat patriotism la îndemâna fiecărui membru al cetăţii[1].
O nouă reorganizare a structurilor informative de siguranţă s-a produs în baza Legii pentru organizarea Ministerului de Interne din 20 iunie 1913. Ca structuri informative s-au creat Siguranţa Generală a Statului şi Jandarmeria rurală. Siguranţa Generală a Statului era condusă de comisarul Iancu Panaitescu şi integrată Direcţiunii Poliţiei şi Siguranţei Generale. A fost principalul organ secret pentru culegerea şi valorificarea informaţiilor cu relevanţă pentru apărarea siguranţei statului. Această structură informativă a avut în compunere două compartimente: Serviciul Secretariatului (organ central care aduna şi sintetiza fluxul informaţional) şi Brigăzile speciale de siguranţă (mai numite şi Servicii speciale de siguranţă), ca organisme teritoriale cu atribuţii informative şi de contraspionaj. În punctele strategice ale ţării au fost create sub-brigăzi speciale, ca de exemplu la Cernavodă pentru supravegherea podului de cale ferată sau la Porţile de Fier pentru controlul navigaţiei, în Câmpina pentru siguranţa schelelor petrolifere din Valea Prahovei etc.
La acea dată, se pare că organele de poliţie şi siguranţă româneşti se bucurau de un anumit prestigiu internaţional. Dovada o constituie faptul că România a trimis o delegaţie condusă de Romulus Voinescu, inspectorul general al Poliţiei Române, la primul Congres Internaţional de Poliţie Judiciară, ţinut la Monaco, între 14-18 aprilie 1914. La acest congres Romulus Voinescu a avut o intervenţie interesantă despre o serie de probleme din domeniul criminalisticii. În unanimitate, participanţii la congres au hotărât organizarea, în 1916, a celui de-al doilea congres la Bucureşti.
Datorită izbucnirii războiului mondial în vara anului 1914, al doilea congres internaţional de criminalistică a fost amânat după terminarea luptelor şi încheierea păcii. Pentru îndeplinirea misiunilor încredinţate, structurile informative din Siguranţă cooperau cu formaţiunile de poliţie din oraşe, gări, porturi şi punctele de frontieră, precum şi cu cele ale Jandarmeriei. Serviciile de siguranţă au iniţiat acţiuni ofensive care au vizat interceptarea documentelor secrete ale serviciilor de spionaj străine. Eugen Cristescu menţiona în lucrarea sa memorialistică faptul că „Siguranţa Generală a devalizat o serie de curieri diplomatici ai statelor din Europa Centrală, ceea ce a adus un important material informativ, politic şi militar”.
O altă structură instituţionalizată era Jandarmeria rurală care era formată din unităţi de jandarmi cu competenţă pe raza satelor şi comunelor. Pe lângă paza şi apărarea unor unităţi economice, asigurarea căilor de comunicaţii, formaţiunile de jandarmi aveau pentru mediul rural şi misiuni de supraveghere a persoanelor suspecte. În Capitală fuseseră organizate posturi de jandarmi speciale pentru paza fabricilor de armament şi a celor ce furnizau materiale pentru armată. În martie 1916 s-au înfiinţat posturi de jandarmi, formate din rezervişti, pentru paza şi supravegherea trecătorilor din Munţii Carpaţi şi din zona în care erau concentrate unităţile armatei de acoperire. Unităţi speciale de jandarmi participau şi la îndeplinirea unor misiuni de gardă şi securitate, prilejuite de sosirea în România a unor conducători de state.
Spre exemplificare, la 14 iunie 1914, în timpul vizitei făcute la Constanţa de ţarul Rusiei, Nicolae al II-lea, au fost concentraţi în acest oraş peste 500 de jandarmi. La Inspectoratul General al Jandarmeriei funcţiona un birou de analiză şi sinteză a informaţiilor obţinute din teritoriu. Buletinele, notele, rapoartele şi dările de seamă întocmite erau trimise, în funcţie de conţinut, preşedintelui Consiliului de Miniştri, Ministerului de Interne, Ministerului Afacerilor Externe, Marelui Stat Major sau altor ministere de resort.
Structura informativă a Ministerului Apărării Naţionale este atestată atât în lucrările memorialistice cât şi în documentele de arhivă. În confesiunile sale, Eugen Cristescu ne oferă următoarele detalii în legătură cu Serviciul de Informaţii al Armatei Române: „Marele Stat Major, prin Secţiunea a II-a, activa şi el în domeniul informativ. Pe lângă statele-majore ale marilor unităţi militare funcţiona câte un birou II, care făcea contrainformaţii în armată şi contraspionaj în teritoriu. Prin ofiţeri special pregătiţi şi agenţi de frontieră se infiltrau în ţările vecine elemente informative pentru adunarea materialului ce-i era necesar, în special în Ardeal, unde aceştia aveau legături cu patrioţii români din acea provincie. La Şcoala de Război se predau cursuri speciale pentru pregătirea ofiţerilor în acest domeniu”.
Afirmaţiile lui Eugen Cristescu sunt confirmate de documentele de arhivă. Astfel, Biroul 5 din Secţia a II-a a Marelui Stat Major este atestat documentar de „Proiectul de organizare” întocmit probabil în primăvara anului 1916. Biroul era condus de un ofiţer superior, în grad de locotenent-colonel şi de un ajutor, în grad de maior. Era format din două diviziuni. Diviziunea I (Studiul armatelor străine), compusă din 4 subdiviziuni: A (Austro-Ungaria); R (Rusia); G.F. (Germania, Franţa, Italia şi Elveţia); B (Peninsula Balcanică: Bulgaria, Serbia, Grecia, Turcia şi Albania). Diviziunea a II-a (Serviciul Informaţiilor), condusă de subşeful Biroului 5, era compusă din trei subdiviziuni: Subdiviziunea I (Serviciul interior sau contraspionaj), condusă de un civil, iar principala ei misiune era de a „împiedica organizaţiile de spionaj străine să acţioneze pe teritoriul românesc”, „la nevoie să le intoxice cu ştiri false“;
Subdiviziunea a II-a (Serviciul exterior), formată din agenţi permanenţi şi ficşi, cu reşedinţa în oraşele Odessa, Chişinău, Ungheni-Ruşi, Sofia, Şumla, Timişoara, Sibiu, Cernăuţi, Belgrad, Braşov şi Rusciuk. Agenţii erau recrutaţi dintre români, pe baza sentimentelor de naţionalitate şi puteau să-şi creeze la rândul lor agenţi, ceea ce înseamnă că jucau rolul de rezidenţi, iar informaţiile trebuiau comunicate direct la centru; Subdiviziunea a III-a (Serviciul mobil) avea în componenţă agenţi mobili sau de legătură şi curieri de control. Agenţii mobili făceau legătura cu agenţii ficşi, aducând informaţii sau transmiţând ordine. Aceştia trebuiau să cunoască foarte bine limba şi obiceiurile locuitorilor din ţara în care erau trimişi în misiune. Curierii de control erau ofiţeri din statul-major care se deplasau pentru a lua corespondenţa de la ataşaţii militari şi a le transmite instrucţiuni. De asemenea, pe timpul misiunii trebuiau să culeagă informaţii prin observare directă, în urma cărora întocmeau un raport (memoriu). Astfel de misiuni erau încredinţate cel puţin o dată pe lună.
Serviciul Supravegherii Ştirilor a fost un alt organism mai bine structurat, format din personalul de la Palatul Poştei Centrale care depusese jurământul pentru păstrarea secretului. Misiunile încredinţate acestui serviciu au fost: de a intercepta şi distruge la timp orice ştire despre armata română de operaţii care putea ajunge la inamic; de a intercepta ştirile privind inamicul potenţial ce puteau interesa autorităţile româneşti din punct de vedere politic şi militar; de a informa opinia publică cu ceea ce considera necesar, cu condiţia de a nu divulga secrete militare.
Această structură strict specializată luase fiinţă prin Instrucţiunile din 5 ianuarie 1915 şi era organizată pe două secţii: Secţia poştală şi telegrafică (cu trei componente - poşta cu străinătatea, corespondenţa telegrafică cu străinătatea şi corespondenţa telefonică); Secţia presei (care avea în compunere două compartimente - comunicate şi relaţii cu corespondenţii presei din ţară şi cu ziarele). Imediat după înfiinţarea Serviciului Supravegherii Ştirilor, la propunerea şefului de Stat Major General al Armatei, general de divizie Vasile Zottu - şi cu aprobarea preşedintelui Consiliului de Miniştri şi ministru de Război, Ion I.C.Brătianu -, au intrat în vigoare „Instrucţiunile relative la controlul corespondenţei private din zona armatei de operaţiuni şi de etape spre interiorul ţării”.
- Va urma –