Conform „Instrucţiunilor”, corespondenţa privată a militarilor, indiferent de grad, trebuia făcută doar pe cărţi poştale militare. O astfel de corespondenţă era supusă cenzurii militare, de către comandanţii de companie, escadron, baterie, serviciu sau formaţiuni de etape, pe propria lor răspundere şi era transportată în saci speciali. „Instrucţiunile” interziceau militarilor să scrie prin corespondenţa privată date despre „chestiuni în legătură cu armata, ca mişcări de trupe, localităţi ocupate, aprecieri de situaţie etc.”. De asemenea, nu se putea întrebuinţa corespondenţa cifrată şi nici cernelurile speciale ori simpatice.
Orice încălcare a acestor prevederi avea ca rezultat „punerea în urmărire a trimiţătorului şi a destinatarului”. Corespondenţa ce nu putea fi trimisă mai departe, la destinatar, trebuia distrusă prin ardere, iar în cazuri suspecte urma să fie trimisă Serviciului de Siguranţă spre anchetare. Având în vedere organizarea şi misiunile încredinţate se poate spune că Serviciul Supravegherii Ştirilor a fost o structură specializată cu rol de culegere de informaţii, dar şi de protecţie contrainformativă, prin cenzură. Informaţiile obţinute erau sintetizate, evaluate şi difuzate regelui, primului ministru, ministrului de Război, ministrului de Externe şi şefului Marelui Stat Major.
Din nefericire, nici această structură informativă, relativ bine concepută şi organizată, nu a avut eficienţa scontată, având în vedere că directorul Poştelor şi Telecomunicaţiilor, Victor Verza - datorită propriilor convingeri politice „germanofile” -, a procedat la sustragerea unor preţioase informaţii confidenţiale pe care le transmitea agenţilor germani şi austro-ungari. Biroul de cercetări şi informaţiuni de pe lângă Ministerul Justiţiei este un alt organism atestat documentar, ce poate fi integrat comunităţii informative. Era condus, până la 2 martie 1917 de un anume magistrat cu delegaţie, M. Haralamb, om de temut pentru cei care l-au cunoscut.
Prin jurnalul Consiliului de Miniștri nr. 227/10 iunie 1917 (publicat în Monitorul Oficial nr. 63 din 15/28 iunie 1917) respectivul birou s-a transformat oficial în Comisia de Cercetări și Informații interesând ordinea publică și siguranța generală a Statului. Structura era compusă din 7 membri, magistrați consilieri la Înalta Curte de Justiție și Casație[2]. În sfera de competenţă a acestui birou intrau cazurile mai deosebite, inclusiv cele de trădare şi spionaj. După finalizarea cercetărilor, se întocmea un referat cu propuneri pentru Ministerul Justiţiei. De regulă, cazurile erau trimise spre judecată Curţilor Marţiale de pe lângă raza lor de competenţă.
Au fost şi situaţii când biroul a sugerat Ministerului Justiţiei să propună Consiliului de Miniştri instituirea unei comisii de cercetare cu sarcina de a analiza cazul, întrucât fuseseră implicaţi înalţi funcţionari de stat, ziarişti şi persoane de vază ai vieţii publice româneşti. Lucrarea a rămas nefinalizată - este vorba despre celebrul dosar Gunther -, ceea ce înseamnă că am avut o clasă politică solidară şi conştientă în susţinerea idealului naţional, dar mai puţin interesată în promovarea legalităţii cu orice risc.
Serviciul de informaţii al Deltei
O altă experienţă importantă în domeniul informaţiilor cu caracter militar o constituie organizarea unui aşa-numit „Serviciu de informaţii al Deltei“, despre care aminteşte Mihail Moruzov într-un raport înaintat M.St.M. în 1934 şi se confirmă prin câteva documente publicate. În realitate nu putea fi vorba de un serviciu de informaţii aparte, ci de o „structură informativă secretă“ care lucra tot sub ordinele Marelui Cartier General al armatei române. Cifre de bilanţ ale activităţii contrainformative a „Serviciului de informaţii al Deltei” sunt edificatoare. Până la sfârşitul războiului, s-a reuşit capturarea a 156 de spioni dintr-un total de 178 câţi fuseseră trimişi în liniile de apărare ale armatei române de Serviciul de informaţii al armatei germane. Acelaşi document mai menţionează că „inamicul n-a reuşit să distrugă nici un depozit de muniţii, de aprovizionare, nici case, cum s-au petrecut lucrurile în zona celorlalte fronturi”, tocmai datorită vigilenţei agenţilor lui Moruzov.
Dar activitatea structurii informative din Deltă şi-a făcut simţită prezenţa în beneficiul intereselor româneşti şi după armistiţiu (5/18 martie 1918) şi încheierea păcii de la Bucureşti (24 aprilie/7 mai 1918) între România şi Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia). Prin tratatul de pace, oficial trebuia să se pună capăt oricărei activităţi informative împotriva foştilor inamici. Prin Ordinul ministrului de Război din 31 martie/12 aprilie 1918, fuseseră desfiinţate ataşaturile militare pe lângă comandamentele Puterilor Antantei, ceea ce dădea o serioasă lovitură activităţii informative.
Fiind o structură informativă bine conspirată, rămasă în activitate, Serviciul de informaţii al Deltei, merită de data aceasta să fie considerat ca un serviciu secret de sine stătător (structură de rezistenţă). Executând un ordin al Marelui Cartier General al armatei române, Serviciul de informaţii al Deltei a putut împiedica un acord între Armata Roşie şi armatele Puterilor Centrale de pe frontul dobrogean. Acţiunea a fost riscantă, dar de excepţională valoare strategică, întrucât realizarea acordului ar fi îngreunat şi mai mult situaţia României.
Despre modalităţile concrete în care s-au petrecut faptele, raportul întocmit de Mihail Moruzov aduce amănunte interesante. Împreună cu câţiva agenţi experimentaţi, profitând şi de împrejurările confuze din rândurile armatei ruse, s-a reuşit infiltrarea în compunerea delegaţiei Armatei Roşii. „Prin aceasta - se spune în raport - s-a adus un real serviciu Armatelor Aliate de pe frontul Salonicului, la care se referea acordul ce urma să se încheie, deoarece Comandamentul Statelor Centrale stabilise înţelegerea cu delegaţia Armatei Roşii, ca aceasta din urmă să trimită delegaţi pe frontul Salonicului, unde se aflau două divizii ruseşti, care se învoiseră deja cu Comandamentul Statelor Centrale să se predea în întregime, dar aşteptau numai sosirea delegaţiilor Armatei Roşii”. Prin tot felul de tergiversări înscenate de Moruzov şi agenţii săi, înainte de sosirea delegaţilor de la Moscova amiralul Coandă[3] […] anunţând la rândul său Marele Cartier Aliat, cele două divizii au fost retrase la timp şi lovitura pusă la cale de Comandamentul Armatelor Centrale, prin defecţiunea ce se organizase, a putut fi dejucată în timp util”.
Alte fapte din activitatea Serviciului de informaţii al Deltei, ce merită atenţie, sunt cele desfăşurate în perioada reluării Basarabiei şi unirii ei la teritoriul românesc. După cum atestă documentul din 1934, „acest Serviciu a adus un aport însemnat acţiunii armatei noastre prin aceea că s-au putut salva ofiţeri, trupe şi demnitari căzuţi în mâinile bolşevicilor”, şi că „s-au putut dejuca toate acţiunile armatei bolşevice şi acapara toate depozitele ruseşti”. Moruzov personal - din ordinul Marelui Cartier General al armatei române -, prin diverse combinaţii, a reuşit să devină comandantul unor contingente ale Armatei Roşii, care ulterior au fost dizolvate.
Prin alte combinaţii, făcute din proprie iniţiativă, şeful Serviciului de informaţii al Deltei a izbutit să aranjeze cumpărarea cu două milioane lei „a câtorva contratorpiloare, canoniere, un atelier naval, o serie de vedete, şlepuri cu muniţii şi alte vase, care formau flota rusă de pe Dunăre şi Marea Neagră, în punctele Chilia, Vâlcov şi Sulina”. Dar, dezlănţuirea neprevăzută a luptelor a zădărnicit acest aranjament, care desigur ar fi adus beneficii importante în domeniul înzestrării armatei române. De aici rezultă cu claritate necesitatea coordonării perfecte a planurilor de comandament cu acţiunile informative în adâncime, prin ţinerea legăturii permanente în ambele sensuri.
Probabil că lipsa unor mijloace tehnice de comunicare rapidă, pentru a asigura transmiterea ordinelor şi primirea rapoartelor în timp operativ, dar care să garanteze şi perfecta conspirativitate sau acoperire a acţiunilor, a zădărnicit întreprinderea lui Moruzov, de altfel, destul de temerară în concepţia ei. Prin acţiunile diversioniste concepute şi realizate contra armatelor bolşevice, Moruzov a intrat şi în vizorul temutei CEKA, organul de securitate al revoluţiei sovietice, condusă de Felix Dzerjinski.
Noi structuri informative
Oricum, se poate constata că Serviciul de informaţii al armatei române, pe ansamblul său, atât prin structurile oficiale, cât şi prin cele secrete, a urmat o evoluţie determinată de mersul evenimentelor politicomilitare interne şi internaţionale şi, implicit de situaţia armatei române, în funcţie de necesităţile planurilor de campanie sau ordinelor operative. Cele două structuri informative (oficiale şi secrete) s-au completat reciproc. Aşa ne explicăm faptul că s-au obţinut rezultate importante prin structurile secrete, atât în timpul armistiţiului şi păcii, cât şi în campania contra Ungariei comuniste, într-o perioadă când Serviciul de informaţii oficial suferea modificări şi reorganizări la intervale scurte încât este greu să credem că-şi putea intra rapid în atribuţii. De exemplu, la 12 iunie 1918, prin Ordinul de zi nr.191, semnat de generalul Constantin Cristescu - şeful Marelui Stat Major -, se reorganiza Secţia a IV-a informaţii, care adapta activitatea în domeniu pentru situaţia de pace.
La 28 octombrie/10 noiembrie 1918, intervenind a doua mobilizare a armatei române s-a trecut la organizarea pentru campanie. Cu această ocazie s-a creat Secţia a II-a (cu un birou de informaţii şi altul de contrainformaţii) pentru „Armata de operaţiuni” - subordonat Marelui Cartier General, Secţia a IV-a informaţii - la „Partea sedentară”, subordonat Marelui Stat Major. În sfârşit, la 18 aprilie 1918 prin Înaltul Decret regal cu nr. 1979, prin care se aprobau modificările şi completările la Legea de organizare a Ministerului de Război, s-a procedat la o nouă reorganizare a Serviciilor de informaţii, cu o structură mult mai complexă. A fost creată Secţia a V-a informaţii şi contrainformaţii, pusă sub comanda colonelului Constantin Bălcescu. Ea a fost inclusă în Diviziunea a II-a a Marelui Stat Major şi era organizată pe două birouri. Biroul 1 informaţii care dispunea de 4 sub-birouri: Studiul armatelor din Balcani; Studiul armatelor din Vest;
Studiul armatelor din Est plus Germania şi Austria; Redactarea şi tipărirea buletinelor de informaţii periodice, broşuri cu studii făcute asupra armatelor străine şi lunară pregătitoare, privind cursurile de informaţii; Biroul 2 contrainformaţii era structurat doar pe două sub-birouri: Culegerea şi adunarea prin agenţi a informaţiilor secrete din ţările străine şi Serviciul columbofil; Serviciul de contrainformaţii, contraspionaj, propagandă şi cenzură. Au fost numiţi din nou ataşaţi militari în capitalele Puterilor Aliate (Roma, Paris, Londra, Washington, Praga, Varşovia şi Belgrad), numai că de astă dată se subordonau Biroului 1 din Secţia a 5-a. Această structură organizatorică oficială a jucat mai degrabă rolul tehnic, adică de primire, stocare, prelucrare şi valorificare a informaţiilor ce veneau în flux continuu la Marele Stat Major de la structurile informative secrete.
Pentru a face faţă situaţiei deosebit de complexe cu care s-a confruntat guvernul român, dar mai ales armata, Marele Stat Major a fost reorganizat, la 18 aprilie 1919, conform Decretului Lege nr. 1579/1919, care aducea modificări Regulamentului de organizare a Ministerului de Război şi Marelui Stat Major. În scopul unei mai bune cooperări a activităţii, compartimentele din structura Statului Major au fost grupate în două diviziuni, subordonate subşefilor Statului Major General. Secţia a 5-a Informaţii şi Contrainformaţii (fusese renumerotată) se subordona Diviziunii a II-a şi se confrunta cu o diversitate de probleme generate de necesitatea supravegherii informative a teritoriilor revenite la patria mamă, de situaţia militară de la frontiera de est (Basarabia şi Bucovina), de revenirea în ţară a foştilor prizonieri atât din est cât şi din vest, radicalizaţi de ideile bolşevismului, de menţinerea sub arme a unor contingente o perioadă mult prea îndelungată.
Organizarea pe două birouri nu putea să acopere toate problemele specifice acelei perioade, astfel că au fost înfiinţate două noi birouri: Biroul 3 Propagandă şi Biroul 4 Cifru. Documentele atestă existenţa unei alte structuri informative, numită Secţia Militară Secretă (S.M.S.) care şi-a desfăşurat activitatea în Transilvania în perioada noiembrie 1918-noiembrie 1919. Acest serviciu de informaţii, unic în felul lui şi foarte apropiat de cerinţele moderne ale timpului, avea 31 de membri interni şi 46 externi, fiind organizat pe patru secţii: o secţie de spionaj şi informaţii politice (condusă de medicul Carol I.Sotel), o secţie militară (condusă de colonelul Emilian Savu), o secţie de propagandă (al cărei şef era inginerul Gheorghe Chelemen) şi o secţie muncitorească (condusă de preotul militar dr. Iuliu Florian). Realizările concrete ale Serviciului Militar Secret au fost descrise de Aurel Gociman, într-o lucrare intitulată România şi revizionismul maghiar, apărută în 1934, în care a publicat şi 13 documente (rapoarte).
Prin conţinutul lor rapoartele atestă din plin veridicitatea următoarelor afirmaţii: „Membrii acestei organizaţii [S.M.S. - C.T.] au dat dovadă de un curaj şi o disciplină extraordinară, şi de numele lor sunt legate multe acte de eroism românesc, înainte şi după intrarea armatei române [în Ardeal - C.T.]. Amintim câteva: au demontat 16 tunuri ungureşti din Cetăţuia Clujului cu care secuii vroiau să iasă în întâmpinarea armatelor române; la Dej au demontat 6 tunuri; au cutreierat tranşeele secuieşti făcând rapoarte şi spionaj; au adus documente secrete din Budapesta; au reuşit să pună mâna pe arhivele profesorului Apathi; au scăpat pe mulţi români condamnaţi la moarte în Ungaria; pentru Conferinţa de pace au furnizat acte de mare preţ pentru interesele româneşti; au prins spioni unguri; au confiscat multe milioane de coroane transmise din Budapesta ungurilor din Ardeal; au înfiinţat gărzi naţionale la sate şi consilii; au construit linii telegrafice secrete, prinzând ordinele ce s-au dat din Ungaria sfaturilor şi gărzilor ungureşti din Ardeal etc. La rugămintea Comandamentului trupelor române din Transilvania, această organizaţie [S.M.S. – C.T.] a funcţionat până la data de 1 noiembrie 1919, servind cu acelaşi eroism cauza românească”.
- Va urma -