Serviciul Secret de Informaţii al Armatei Române
După 1920, Serviciul de Siguranţă al Dobrogei a rămas în structura Ministerului de Interne. În anul 1924, Serviciul a fost trecut la Marele Stat Major, sub denumirea de „Serviciul Secret de Informaţii al Armatei Române”, fiind totodată reorganizat, în special pe linie contrainformativă. Reorganizarea Serviciului Secret ar putea să fi fost determinată şi de situaţia internă şi internaţională a momentului. În acel an, aproape jumătate din teritoriul ţării se afla sub stare de asediu, situaţie ce se datora ştirilor alarmante care veneau de pe cele trei fronturi (est, vest şi sud). Erau cele trei direcții dinspre care România avea mari dificultăți în domeniul securității și apărării. Bulgaria, Ungaria și mai ales Rusia Sovietică au fost vecinii României care au promovat, în perioada interbelică, politici revizioniste foarte agresive. Serviciul Secret a fost deci organizat ca structură civilă, o veritabilă agentură secretă, perfect acoperită, ataşată Marelui Stat Major, ce-i încredinţa de regulă următoarele misiuni cu caracter informativ: studiul ofensiv şi defensiv al zonelor din raza de competenţă; semnalarea imediată a oricăror mişcări de trupe sau agenţi în regiunile respective; sesizarea oricăror acţiuni din partea potenţialilor inamici care puteau aduce prejudicii sistemului defensiv de apărare.
Un moment important în activitatea Serviciului Secret de Informaţii al Armatei Române îl constituie data de 20 aprilie 1934, când a intrat în vigoare primul regulament ce-i fixa cadrul instituţional şi principalele atribuţii. În articolul 1, Regulamentul din 20 aprilie 1934 preciza că Serviciul Secret constituie organul tehnic al Serviciului de informaţii al armatei, iar articolul următor îi stabilea ca principală misiune „procurarea de informaţii (interne şi externe) cu caracter general pentru Ministerul Apărării Naţionale, atât în timp de război, cât şi în timp de pace”. Spre deosebire de perioada 1920-1933, când Serviciul Secret fusese subordonat direct Marelui Stat Major al armatei române, Regulamentul din 20 aprilie subordona activitatea acestui serviciu Ministerului Apărării Naţionale.
„Fără aprobarea prealabilă a Ministerului Apărării Naţionale, acest serviciu nu poate întreprinde nici o acţiune cerută de alte servicii depinzând de alte departamente”. Acest lucru nu a împiedicat asigurarea unei colaborări cât mai strânse între Serviciul Secret şi Marele Stat Major. Astfel, pentru promovarea unui flux informativ necesar Biroului Operaţii, Serviciul Secret trebuia să asigure Marele Stat Major cu informaţii „după nevoile operative… atât în timp de pace, cât şi în timp de război” - menţiona art. 3.
Aparatul tehnic al Serviciului era dator „să execute orice ordine primite referitoare la procurarea materialului informativ cu caracter militar”. Tot prin Regulamentul din 20 aprilie 1934, Serviciului Secret i se acordau drepturi largi în domeniul organizării structurilor informative proprii şi în încadrarea cu personal civil sau militar. Articolul 5 din Regulament stipula că „Serviciul Secret are în sarcina sa recrutarea şi formarea elementelor capabile să execute misiuni informative (interne şi externe) conform cerinţelor”, şi că „face propuneri pentru numirea personalului bugetar oficial şi numeşte direct personalul acoperit”.
Articolul 6 prevedea că „personalul descoperit va fi numit prin decizie ministerială, iar personalul acoperit se va numi şi înlocui prin decizia şefului Serviciului Secret”. Una dintre cele mai importante prevederi ale noului regulament era stipulată la art. 8: „Şeful Serviciului Secret exercită întreaga autoritate asupra personalului ce-i aparţine, atât din punct de vedere profesional cât şi disciplinar, având deplină libertate atât în alegerea personalului, având ca normă aptitudini profesionale, cât şi a metodelor întrebuinţate pentru îndeplinirea misiunilor ce li se încredinţează, pe răspunderea sa, fără să angajeze - în cazuri de prăbuşiri inerente - Ministerul sau Statul în general. În cazuri de asemenea prăbuşiri Serviciul Secret va fi considerat ca o organizaţie autonomă”.
După cum se poate constata, Regulamentul acorda şefului Serviciului Secret o totală libertate asupra actului de comandă, fapt pentru care i se cerea să-şi asume întreaga responsabilitate în situaţia unor insuccese. Prin aceasta se proteja Serviciul în ansamblul său şi se preveneau eventualele complicaţii diplomatice sau politico-militare în defavoarea intereselor statului român. Obligativitatea pentru Serviciul Secret de a funcţiona ca organizaţie autonomă în cazul unor prăbuşiri dezvăluie şi o concepţie strategică de valoare. Textul Regulamentului din aprilie 1934 - aşa cum este formulat - se referea desigur la prăbuşirea unor reţele informative, deconspirarea unor agenţi sau insuccesul unor acţiuni informative speciale.
Considerăm însă că el putea fi la fel de bine operaţional şi în ipoteza în care, într-o conjunctură politico-militară defavorabilă, o parte a teritoriului ţării devenea obiect al agresiunii armate din partea unei puteri străine. Ne gândim la faptul că ofiţerii Marelui Stat Major, inclusiv Mihail Moruzov - care a participat şi el la elaborarea Regulamentului - să fi avut în vedere experienţa din Primul Război Mondial, îndeosebi evenimentele din toamna anului 1916, când o mare parte din teritoriul ţării fusese ocupat de armate inamice, iar retragerea autorităţilor româneşti şi a armatei în Moldova s-a făcut fără să se lase o structură informativă secretă dinainte pregătită. Într-o astfel de ipoteză (prăbuşirea inerentă), Serviciului Secret i se putea încredinţa misiunea de excepţională importanţă strategică de a acţiona ca structură de rezistenţă pe teritoriul vremelnic ocupat.
Pentru realizarea unor astfel de misiuni delicate, trebuia să fie organizate încă din timp de pace acele structuri informative şi contrainformative centrale şi teritoriale în zonele din apropierea frontierelor sau în regiunile ce puteau intra vremelnic sub ocupaţia unor armate agresoare. Practic, întreaga reorganizare a Serviciului Secret efectuată în baza Regulamentului din aprilie 1934 a fost subordonată realizării acestui obiectiv strategic în domeniul informaţiilor. Aşa se face că noua organizare a Serviciului Secret s-a realizat după o concepţie modernă, avându-se în vedere tot ceea ce era mai nou în domeniu şi pe plan internaţional. Au fost studiate documente privind organizarea Intelligence Service-ului britanic, 2-éme Bureau-ului francez şi a F.B.I.-ului american.
Nu s-a omis nici studiul organizării serviciilor de informaţii ale armatelor din ţările vecine, cum ar fi serviciile de informaţii bulgare, iugoslave, ungare, poloneze şi cehoslovace. După cum mărturisea Gheorghe Cristescu „s-a reţinut de la fiecare ceea ce se credea că este aplicabil şi în strategia de apărare, sub aspect informativ, a statului român”. Regulamentul din aprilie 1934 constituie cadrul legal în baza căruia Serviciul Secret a funcţionat până la începutul anului 1938, când au intrat în vigoare alte acte normative ce urmăreau adaptarea la noul regim politic (numit în literatura de specialitate şi „dictatura regală” sau „regim de autoritate monarhică”), a cărui instaurare fusese susţinută şi prefigurată de o analiză întocmită de Mihail Moruzov şi aprobată de factorii de conducere din armată.
Notă - Text apărut în revista „Vitralii-lumini și umbre”, an I, nr. 1/2009, pp.11-20 şi nr. 2/2010, pp. 59-66.