2 septembrie 1940. Reacţia autorităţilor şi a românilor obişnuiţi!

Sculându-se cu greutate, regele Carol al II-lea trezeşte pe Duduia „cu flori şi cu un dar de farfurii de argint, singurul lucru mai de soi” pe care l-a putut găsi „în aceste vremuri grele”.

Informat că „în rândurile oştirii şi-a făcut drumul părerea că ţara nu trebuia să se supună arbitrajului de la Viena şi că încă azi o rezistenţă ar fi posibilă”, prim-ministrul român, Ion Gigurtu, se adresează generalului Constantin Nicolescu, ministrul Apărării Naţionale: Vreau să cred că acest spirit nu este generalizat. Înţeleg foarte bine durerea armatei şi revolta sufletească ce o poate stăpâni când este împiedicată să lupte pentru a-şi apăra ţara”. După alte câteva fraze cu un evident conţinut demagogic, prim-ministrul cere să facă un efort ca ,,întreaga armată să înţeleagă că în aceste momente menţinerea disciplinei este datoria cea mai mare, orice greşeală poate nărui de azi pe mâine totul şi întreaga noastră fiinţă de stat, să se procedeze cu ,,cea mai mare severitate la cea mai mică abatere, severitate care trebuie să fie cu atât mai tare cu cât gradul e mai mare”.

Ascultători, generalul Constantin Nicolescu şi Gheorghe Mihail adresează imediat armatei Ordinul circular nr. 17 835/B prin care se ordona comandanţilor de mari unităţi să ia ,,cele mai severe măsuri pentru supravegherea oricăror manifestări individuale sau colective, care, sub pretextul patriotismului, ar putea duce la minarea coeziunii unităţilor sau la acte de indisciplină, aplicând la nevoie sancţiunile prevăzute de regulamente”.

Ignorând pasivitatea autorităţilor, populaţia românească a Ardealului continuă să-şi exprime durerea. În majoritatea oraşelor revolta românilor continuă.  La Cluj are loc o altă manifestaţie impresionantă.  La Sebeş vin ţăranii din Petreşti, Lancrăm, Pianul de Jos. Oratorii relevă „jalea şi revolta sufletească care cuprinsese pe fiecare ardelean pentru nedreptatea ciuntirii Transilvaniei româneşti”. La Albă Iulia, participanţii se adună în Piaţa Mihai Viteazul, cer arme şi declară: ,,Vom muri cu toţii, dar nu vom da ţara cotropitorilor”.

La Braşov, mulţimea scandează în Piaţa Libertăţii: „Trăiască Ardealul!”, ,,Nu respectăm arbitrajul de la Viena!”, „Nimeni nu ne poate cere ceea ce nu ne-a dat!” şi cântă pe versurile lui Andrei Mureşanu: „Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină, Decât să fim sclavi iarăși în vechiul nost'pământ”.

Populaţia Aradului „este mâhnită şi greu încercată”, constată comandantul Gărzii Partidului Naţiunii din judeţ. Biroul Statistic Militar Cluj informează că în Ardeal deznădejdea este generală”, iar garanţiile germano-italiene sunt privite cu scepticcism”.

Locuitorii din Ilfov încep „să nu mai aibă încredere în armată. Pun în sarcina Armatei că nu este în stare să apere integritatea ţării. Se întreabă fiecare: Armata este concentrată, este mobilizată, toţi soldaţii sunt plecaţi la graniţă să apere ţara şi cu toate acesatea, fără luptă, Ţara Românească se micşorează din ce în ce”.

În Tribuna” se apreciază că dictatul de la Viena „a dezlănţuit furtuna de împotrivire a unui neam care a avut o mie de ani dreptate, dar nu şi-a putut-o dobândi până nu a cucerit-o prin luptă”

În Universul”, Ion Lugoşianu scrie: „Nu ne vine să credem că este cu putinţă! Ardealul rupt în două; Ungaria vecină cu Moldova; noua frontieră la 22 km de Braşov; Maramureşul voievozilor descălecători de ţară, Clujul, podoaba tânără a culturii noastre, Năsăudul grănicerilor, miile de sate curta româneşti, una din cele mai vrednice şi viteze ţărănimi ale neamului nostru, de mâine înainte, dincolo d eun hotar străin! Nu ne vine să credem!”.

Discursul rostit la radio de Mihail Manoilescu este considerat de Martha Bibescu ca fiind emfatic” şi fals” şi se întreabă: Ce va mai rămâne din ţara asta?”. După ce constată: „Deocamdată este un trunchi schilodit” îşi exprimă speranţa în redresare: „Să credem în bulbul din care va răsări stânjenelul”.

Să credem!