„Aviaţia română sau germană este inexistentă… privelişti şi situaţii de groază, cutremurătoare”. (Preot-căpitan Marin Dumitrescu, din Batalionul 7 vânători de munte).

Încadrat la 15 iunie 1941 în clerul militar cu gradul de căpitan, preotul Marin Dumitrescu a fost repartizat la Batalionul 7 vânători de munte, la postul de prim-ajutor al unităţii (împreună cu medicul locotenent Gheorghe Vrăjoiu şi cu echipele de brancardieri) a identificat, înregistrat şi înmormântat ostaşii decedaţi în lupte sau în urma rănilor primite, oficiind slujbe religioase pentru militari şi populaţia civilă din zonă, inclusiv botezuri (la copii şi adulţi), parastase etc. La 18 august 1941 a fost mutat la Ambulanţa 38 vânători de munte, aflată în apropierea Bugului, cu care a trecut fluviul (22 august) urmând trupele care înaintau la nord de Marea Azov până la 26 noiembrie 1941 când s-a înapoiat în ţară. Chiar dacă nu a acţionat în prima linie de luptă, preotul militar a consemnat în Jurnalul personal numeroase momente dramatice cu care s-au confruntat militarii români pe front.

Sâmbătă, 19 iulie 1941.

O parte din ostaşii decedaţi (în capul de pod de peste Nistru - n.n.) sunt groaznic mutilaţi (sfârtecaţi) de obuze. Din trupurile unora s-au adunat numai părţi izolate, restul fiind amestecat cu pământ. E ora 12.10 şi încă n-am mâncat nimic, dar nici nu ne arde de aşa ceva în acest infern al morţii. N-am măcar o fârimitură de pâine sau alt aliment. În fine, într-un târziu, Mihai (ordonaţa mea) îmi oferă din raţia lui o mică felie de pâine neagră şi uscată. O înmoi în apă şi cu greu o mănânc. Gândul şi dorul de soţie, copii, părinţi etc. nu mă părăseşte, ci permanent mă chinuieşte, căci moartea îmi dă târcoale. La ora 17 ne repliem cu postul de prim ajutor într-o pădure. Slujesc şi înmormântez şase decedaţi de la Compania 2 vânători de munte.

Duminică, 20 iulie 1941.

Ne instalăm cu postul de comandă de prim ajutor într-o cazarmă rusească părăsită. De jur-împrejur, privelişte îngrozitoare. Cu brancardierii strâng de pe câmpul de luptă, deocamdată, 10 morţi. La ora 15, după identificarea şi înregistrarea fiecăruia, oficiem slujba înmormântării... În primul sat întâlnit, am poposit puţin. În jurul nostru s-a adunat populaţia, care aflând că sunt preot (batiuşcă) mi-a cerut să sărute Sf. Cruce. Am pus epitraful şi Sf. Cruce. Ba mai mult, cei în vârstă au mers de au adus copiii, iar copiii au adus părinţii ca să sărute Sf. Cruce, dovedindu-se prin aceasta că într-adevăr poporul rus a fost şi a rămas pravoslavnic. Ne-au dat pâine, ouă şi fructe. Cu greu ne-am putut despărţi şi continua drumul.

Vineri, 25 iulie 1941.

Situaţia e înfiorătoare. Moartea e aproape… Scot din portofel icoana şi fotografiile cu Georgeta şi scumpele noastre copile şi pe furiş, culcat cu faţa la pămând lângă o movilă de pământ, plâng, plâng mult!… La liziera pădurii suntem atacaţi de inamic. Fugim în goana cailor, suntem mitraliaţi neîncetat. Toţi socoteau că suntem pierduţi, însă Dumnezeu ne-a purtat de grijă şi am scăpat neatinşi, atât noi cât şi caii… La ora 18 batalionul înaintează, dar la numai un kilometru de înaintare suntem atacaţi cu foc de artilerie şi brandturi de-o intensitate infernală. Personal, medicul şi brancardierii ne culcăm cu faţa la pământ. Proiectilele cad ca ploaia în jurul nostru timp de 3 ore. Rugăciuni şi lacimi multe. În fine încetează. E noapte. Săpăm amplasamente (şanţ strâmt, adânc şi lung de 1,80-2 m) într-o vale, aşternem foile de cort şi ne culcăm, nemâncaţi, îmbrăcaţi, încălţaţi.

Sâmbătă, 26 iulie 1941.

E ora 4 dimineaţa. Ne sculăm şi sub focul groazonic al artilerie inamice reuşim să ocupăm satul Savinţi. Poziţia părăsită de noi prin înaintare e groazic bombardată de inamic. Înaintăm şi găsim foarte mulţi ostaşi răniţi, dintre care unii grav, de pansarea şi evacuarea cărora ne ocupăm, şi mulţi, mulţi morţi, de identificarea, înregistrarea şi înmormântara cărora mă ocup după posibilităţi. Primează îngrijirea şi evacuarea răniţilor. Spectacolul e îngrozitor. Din cauza groaznicului bombardament neîntrerupt al artileriei grele inamice, misiunea medicului şi a preotului se desfăşoară foarte greu şi cu mari riscuri… De mâncare şi odihnă nici nu poate fi vorba. La 8.00 suntem atacaţi de 8 avioane ruseşti, dar nu avem pierderi. Reuşim să înaintăm. Cerem la populaţie ceva de-ale mâncării, căci de 36 de ore n-am gustat nimic. Cu multă bunăvoinţă, în hohote de plâns, ni se dă pâine, ouă fierte. Când află că sunt preot, se adună roi în jurul meu, plâng şi-mi sărută mâna, iar de-ale gurii aduc mereu.. Într-un târziu, prin ploaie, urcăm pe dealul satului, unde se află sediul grupăei de comandă a batalionului din care facem parte şi ne cartiruim într-o casă. Gospodina, speriată de ce i-a fost dat să vadă şi să audă, plânge şi tremură de frică. Îi spunem cine suntem (preot şi doctor), iar ea se linişteşte, oferindu-ne o cameră şi un pat de dormit… Comandantul Companiei 2, însoţit de 29 soldaţi, toţi istoviţi, ne informeaz că batalionul nostru a fost decimat.

Duminică, 27 iulie 1941.

La ora 4 dimineaţa ne sculăm, căci inamicul atacă grozav cu artileria grea. Sosesc foarte mulţi răniţi pe poziţie, care ne informează că luptele au fost şi sunt foarte intense şi grele… Şi aceştia spun că Batalionul 7 vânători de munte a pierdut circa 60% din ostaşi (morţi şi răniţi). Într-o curte este găsit mort sergentul Totea Nicolae din Compania comandă, care este ridicat şi aşezat alături de alţi foarte mulţi ostaşi morţi aduşi de pe poziţie la cimitirul satului. Dar foarte mulţi morţi sunt încă pe câmpul unde s-au purtat luptele. Timp de circa ½ oră nimeni nu poate face o mişcare. Toată lumea s-a pitulit cu faţa la pământ, fiecare pe unde a găsit un loc mai potrivit. Intervine puternic artileria grea românească, reuşind ca pentru 3 ore să înceteze activitatea inamicului. Pe la orele 19.30 însă ruşii reiau activitatea cu artileria grea. Inamicul ne torturează prin raiduri compacte ale aviaţiei sale de bombardament. Aviaţia română sau germană este inexistentă… Artileria română bombardează neîncetat poziţiile inamice, la rându-i inamicul ne torturează prin raiduri compacte ale aviaţiei sale de bombardament. Permanent mă adăpostesc pe unde pot. La orele 22.30 se primeşte ordin de retragere în comuna Chitaigorod. Plecăm pe un întuneric puternic, iar de aprins vreo sursă de lumină nici vorbă, inclusiv ţigarea.

Luni, 28 iulie 1941.

La ora 17 iau două căruţe-camion numai cu platformă pe arcuri de trăsură şi plec pe poziţie însoţit de Mihai, care, între timp, a adus doi brancardieri cu tărgi. Ridicăm 16 ostaşi şi 4 ofiţeri morţi. Îi aşezăm pe platforma căruţelor şi plecăm, căci se întunecase, iar din depărtare se auzea tragere de artilerie. Pentru scurtarea drumului şi ferirea de inamic am mers peste câmp, dar la trecerea printr-un pârâiaş căruţele au înţepenit, iar din cauza svâcnitului cailor o parte din morţi au căzut în apă. I-am scos pe mal cu braţele şi cu mari eforturi am reuşit să scoatem căruţele cu restul morţilor. Era ora 11.30 noaptea când am ajuns la cimitir. Îi coborâm jos, dau drumul căruţelor, căci ciolovecii care săpaseră mormintele plecaseră şi, în fine, frânţi de oboseală şi frică, ne culcăm pe iarbă, nemâncaţi, uzi şi plini de praf. E ora 1½ din noapte!

Marţi, 29 iulie 1941. Scularea la ora 5.00, după pornirea brancardierilor pe poziţia unde s-au purtat lupte, spre a ridica morţii şi a-i transporta la cimitir cu aceleaşi 2 căruţe de ieri. Personal identific morţii aflaţi pe marginea mormântului comun şi cei 4 ofiţeri, le înregistrez datele fiecăruia şi-i aşezăm în mormânt direct pe pământ, unul lângă altul, iar ofiţerii sunt înmormântaţi în gropi individuale. Cruci are fiecare ostaş mort la capătul lui, cu numele respectiv. În acest timp mărşăluieşte foarte multă oştire română în urmărirea inamicului care se retrăsese. Mulţi ostaşi, de toate gradele, se opresc, unii chiar îngenunche, se înclină, se închină, plâng, mă salută şi îşi continuă marşul. Eu, ajutat de cioloveci aduşi din sat, lucrez intens. Sosesc brancardierii cu cele două căruţe pline de ostaşi morţi, între care şi locotenent-colonelul Tarnovschi Dan, trimis pe front spre reabilitare.

Sâmbătă 27 septembrie 1941. În liniile înaintate se duc lupte crâncene, chiar corp la corp (în zona Malaia Belozierka - n.n.). La orele 14.30, prin agent special, se primeşte ordin de retragere în comuna Korneliuka, căci ruşii au reuşit să rupă frontul, infiltrându-se în spatele unităţilor române… S-a produs o panică în rândul tuturor (ostaşi-ofiţeri). Locotnenet-colonelul Ionescu, profund şocat de situaţia creată, vorbeşte, strigă, «aiurează». În 15 minute retragerea era în toi, dar în mare debandadă. Ajunşi la Korneliuka găsim căruţe, cai, samare şi mulţi ostaşi de la trenurile de luptă regimentare din unităţile încercuite de ruşi, sosite fiecare pe unde a putut scăpa. Situaţia e foarte gravă. Ne spun cum au fost goniţi (urmăriţi) de tancurile ruseşti, cum erau luaţi prizonieri sau împuşcaţi pe loc ostaţii români de către ruşi, cum au reuşit să scape, cum un plutonier din Batalionul 10 vânători de munte a împuşcat un căpitan rus ieşit din tanc şi astfel au fost salvaţi 150 ostaşi români în frunte cu comandantul lor etc.

Duminică, 29 septembrie 1941.

După ce evacuăm 412 răniţi la Spitalul de campanie nr. 16, împachetăm şi ambulanţa revine la şcoale Kalininka, unde găsim deja aduşi foarte mulţi răniţi şi continuă să sosească cu duiumul, însă din lipsă de spaţiu, provizoriu, îi orânduim în aer liber, «după posibilităţi». Peste tot, în sălile şcolii şi afară, în jurul ei, multe gemete, plâns şi mare jale din partea răniţilor. Privelişte şi situaţie de groază, cutremurătoare[1].

----------------------------------------------
[1] Pe larg: Locotenent-colonel Dumitru Stavarache, Din jurnalul unui preot militar, în Magazin istoric, februarie 1996, p. 36-41.