Dezertorii!

Conform legislației românești din timp de război, dezertările (considerate drept crimă) erau pedepsite cu moartea și confiscarea averii. Cu toate că instanțele de judecată au condamnat sute de militari pentru dezertare, multora li s-a schimbat pedeapsa, unii dintre ei fiind trimiși la unități spre a fi introduși în prima linie de luptă. Aceasta nu înseamnă că nu au avut loc și execuții (în perioada 1 aprilie 1943 -1 aprilie 1944 au fost executați 10 militari din cei condamnați la moarte pentru dezertare, urmând a mai fi executați încă trei). Dezertorii prinși pe front sau în interiorul ţării erau triați de comisii special constituite la nivelul unităților, după care erau trimiși în fața Curților Marțiale. După condamnare, cei care aparțineau unităților de pe front erau trimiși fie în linia întâi pentru reabilitare, fie în închisori. Cei din interior erau plasați la Centrul de instrucție nr. 5 Sărata.  Pentru a se limita dezertările, numele celor care și-au părăsit fără ordin unitățile și fotografiile făcute în timpul executării celor condamnați la moarte au fost puse la „Colțul rușinii” (la unități). În acelaşi sens, mareșalul Ion Antonescu a mai ordonat ca numele dezertorilor să fie trecute în „Cartea neagră a naţiei”.

La 27 februarie 1942, Comandamentul Militar al Capitalei constata că numărul celor care dezertau „a crescut în mod simțitor” și propunea:
„- Înăsprirea pedepselor pentru dezertare, mergând până la pedeapsa cu moartea;
- Trimiterea pe front a tuturor condamnaţilor pentru dezertare în unităţi speciale, bine încadrate, cu regim de disciplină severă, bine păziţi şi instruiţi, formând din ei unităţi de şoc;
- Să se dea largă publicitate acestei măsuri”.

La rându-i, Marele Stat Major a ordonat (12 martie 1942) ca dezertorii și nesupușii să fie urmăriți continuu și trimiși imediat în judecata instanțelor militare. Celor care au părăsit țara și s-au angajat (sau nu) într-o armată străină ori s-au pus în serviciul unui stat străin urma să să li se ridice naționalitatea română, acest lucru neînsemnând anularea acțiunii penale pentru dezertare, nesupunere sau oricare altă înfracțiune cu caracter militar (risipire de armament sau de efecte militare, insubordonare, insulta superiorului etc.) săvârșită pe vremea când cel în cauză era supus obligațiilor militare în România, urmând a fi trimis în judecată pentru acele fapte și după ce a devenit cetățean străin (dacă era prins pe teritorul național).

Chiar și în Caucaz, comandamentul Diviziei 2 munte atrăgea atenția comandanților de batalioane (1 septembrie 1942): „Prea mulți dezertori la o parte din unități și prea mulți nesupuși”. Numărul dezerorilor nu a scăzut nici în 1943. În trimestrul I, de exemplu, au dezertat 3.436 (2.887 români și 549 minoritari), majoritatea părăsindu-și unitățile în țară (2.971). 1.130 (1.090 români și 40 minoritari) dintre aceștia, unii au revenit la unități, iar 962 au fost trimiși în judecată. Constatând că întocmirea actelor de dare în judecată a ostașilor dezertori și judecarea lor prin Curțile Marțiale durează prea mult (până la pronunțarea sentinței treceau luni de zile), generalul Petre Dumitrescu a propus (15 aprilie 1942) ca dezertorii din rândul trupei să fie sancționați imediat după prinderea lor cu maximum de pedeapsă corporală, aplicată de Serviciile pretorale ale marilor unități, după care să fie duşi sub escortă la unități spre a fi trimiși în linia întâi.

- Prin Legea nr. 232 din 1943 s-a prevăzut tatuarea celor condamnați pentru o nouă dezertare cu litera „D” aplicată pe dosul palmelor ambelor mâini (până la 11 august 1944 au fost tatuați 355 militari). În iulie 1944, Ion Antonescu mai ordona: „Cei tatuați trebuie afișați în bisericile și comunele în care se instalează și în cele de origine”. Peste un an şi șase luni, prin Ordinul general nr. 87 din 2 octombrie 1943, s-au dispus unele măsuri de clasare a dosarelor dezertorilor aflați la prima abatere, cei în cauză urmând a fi reeducați în subunități special constituite, comandate de ofițeri sau subofițeri destoinici, buni instructori și educatori, timp de două luni, cu un program de 10 ore pe zi, la fiecare abatere disciplinară urmând a li se aplica pedepse corporale. Apoi erau trimiși la unitățile de care aparțineau sau pe front, prin grija Marelui Stat Major. În caz de recidivă urma să se deschidă acțiune penală conform Codului Justiției Militare. Tot în 1943, prin Legea nr. 242 au fost luate măsuri pentru reeducarea dezertorilor.

La rându-i, generalul Constantin Pantazi a ordonat (12 iulie 1944), prin Ordinul general nr. 33, să nu se uite „trădătorii de neam și dezertorii de la datorie” și a cerut ca odată cu pomenirea eroilor, unitățile armatei să facă și apelul celor condamnați pentru înaltă trădare: „Cei care au purtat arma contra Patriei, s-au înrolat în armata unui stat aflat în război cu statul român, au uneltit cu guverne străine sau cu agenții acestora contra statului român, au procurat soldați, arme și muniții inamicului, au îndemnat ostașii să treacă la inamic sau au provocat revoltă și panică în trupele de apărare ale țării”.

În perioada 1 aprilie 1943 - 1 aprilie 1944 au fost condamnați pentru dezertare 10 528 de militari (9.386 în țară și 1.142 pe front) din care 1.029 la moarte (0,77% din cei condamnați), 6.040 la muncă silnică pe viață, 1.242 la muncă silnică pe timp limitat, 798 la temniță grea, 1.419 cu închisoare corecțională. Majoritatea făceau parte din unitățile staționate în țară. Cu toate acestea în mai 1944 au mai dezertat 5.281 de militari, iar în iunie 3.219, fiind condamnați 473, respectiv 786. Măsuri împotriva dezertorilor au fost luate și după 23 august 1944, la 6 septembrie, dispozițiile Ordinului general nr. 33 din 12 iulie 1944 fiind completate prin Ordinul general nr. 53: „Numele celor condamnați pentru înaltă trădare și dezertare va fi afișat și la primăriile respective. Unitățile vor cita la apel acești condamnați și numele celor vinovați de lașitate și insubordonare (dacă au fost condamnați la moarte și executați, precum și a celor executați pe loc fără sa fi fost condamnați)”.

A fost necesar acest lucru, deoarece dezertările au continuat:
- 31 august 1944. Locotenent-colonelul Iliescu a atras atenția că tot mai mulți ostași din Regimentul 8 grăniceri ,,au început să fugă acasă” și că ,,pe zi ce trece, numărul dezertorilor e mai mare”;
- 7 ianuarie 1945. Comandamentul Diviziei 8 cavalerie a atras atenția că „în urma propagandei inamice au fost oameni care vădit au dezertat la inamic”;
- 15 ianuarie 1945. În seara zilei, circa 80 de soldați dintr-un detașament de circa 1.100 de militari trimiși pe front la Divizia 2 munte au dezertat și au trecut la inamic (la divizie au ajuns „doar circa 700”; restul, în frunte cu maiorul comandant „au părăsit coloana, rămânând pe drum”, cum consemnează un document de arhivă);
- 21 spre 22 ianuarie 1945. „La Divizia 2 munte - raporta căpitanul Vasile Anghel, delegatul Marelui Stat Major -, în noaptea de 21 ianuarie s-au predat trupelor germane 4 ofițeri și 112 trupă, care făcuseră parte din Regimentul 4 moto. Unul din ofițeri și 3 subofițeri făcuseră școala în Germania și au efectuat o intensă propagandă printre camarazii lor. Autoritățile sovietice au anchetat acest caz. Am convingerea că acesta a fost un caz izolat”.

Menționând faptul că între ostașii dați dispăruți în timpul luptelor din Cehoslovacia s-au aflat și dezertori, comandamentul Armatei 4 a cerut ca acestor „trădători de neam și de patrie” să li se întocmească dosare spre a fi înaintate Curților marțiale spre judecată în vederea condamnării la moarte și confiscarea averii. Numele lor urma să fie comunicat primarilor și preoților din localitățile de origine spre a fi „înfierați”. Și la Armata 1, „dezertările în masă la unitățile de marș au influențat și moralul celor de pe front”[1].

----------------------------------------

[1] Alesandru Duţu, Războiul (1941-1945). O altă abordare, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2019.