„Primatul ar fi fost moştenit succesiv din primatul apostolic-Petru, ai cărui urmaşi sînt episcopii Romei care-şi au succesiunea de la papa Clement al Romei, ca urmaş direct al Apostolului Petru” (Sf. Nectarie de Eghina).

Scurtă retrospectivă a Bisericii Romei.

Punându-l pe Apostolul Petru din ceata cerească a Apostolilor, nelegitim pe Scaunul de Episcop al Romei, i s-a uzurpat conferirea apostolică dată de Iisus. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Biserica Ierusalimului care i-a încredinţat Apostolului Iacob, ruda Domnului, dar nelegitim Ierarhia Bisericii Cetăţii Sfinte. Urmaşii Apostolului Iacob s-au numit episcopi, apoi patriarhi, dar niciodată vicari ai Domnului Hristos. Dacă l-au numit pe Apostolul Petru, nu simbolic ci direct Ierarhul Episcopiei primare a Romei, latinii nu mai aveau dreptul să-l înlocuiască niciodată cu alt nume, chiar dacă sugestiv succesorii lui se intitulau urmaşul lui Petru...Calitatea inoculată Ierarhilor Episcopiei Romei de episcopus civitatis aeterne, s-a impus prin confirmarea Sfântului Apostol Petru ca Prim Episcop al Romei, deşi Apostolatul a fost instituit direct de Mântuitorul Iisus Hristos, nominal, fără transmitere ereditară, iar Instituţia Eclesială a fost instituită de Apostoli prin Pogorârea Duhului Sfânt. Ierarhii au fost confirmaţi de către Apostolii care au răspândit creştinismul în întreaga lume, fie dintre Ucenicii Apostolilor, fie dintre fii aleşi ai locului Cetăţii respective.

Punându-l forţat pe Apostolul Petru pe scaunul Romei, Biserica latină şi-a revendicat şi s-a declarat cu de la sine putere-Primatul Papal Universal fundamentat pe:
a) Instituirea primatului apostolic în persoana fericitului Petru (de apostolici primatus in beato Petro institutione);
b) Continuitatea primatului la Pontificii romani (de perpetuitate primatus Petri Romani Pontificis);
c) Natura şi esenţa primatului Pontificului roman (de vi et ratione primatus Romani Pontificis);
d) Principiul infailibilităţii Pontificului roman (de Romani Pontificis infailibili magisterio). (Sf. Nectarie de Eghina, De ce papa şi supuşii lui s-au despărţit de Biserica lui Hristos? Istoria Schismei (I), trad. din lb. greacă de Caliopie Papacioc, Ed. Evanghelismos, Bucureşti-2011, p. 17).

Alegerea Apostolului Petru pe scaunul episcopal al Romei n-a fost întâmplătoare. Raţionamentul a fost acesta: Petru ca Apostol era considerat de latini Vicarul lui Hristos, fiindcă, zică-se tot de către romani, Iisus i-ar fi încredinţat Cheile Raiului. Devenind primul Episcop al Romei, urmaşii săi papii nu deveneau vicarii lui Petru, ci Vicarii lui Hristos, care în mod implicit îşi exercitau puterea precum Hristos Arhiereul absolut atât peste Cer, cât şi peste pământ.

Ierarhii celorlalte Biserici Apostolice, a Ierusalimului, Antiohiei, Alexandriei şi Constantinopolului s-au numit pur şi simplu Episcopi, iar ulterior Patriarhi. Biserica Apostolică Universală Luptătoare a Mântuitorului pe pământ era Mâna Sa dreaptă care binecuvânta lumea creştină, slujind şi slăvind Capul ei-Iisus Hristos. Cele 5 Degete de la Mână erau cele 5 Biserici Apostolice, dar cu următoare distincţie: Biserica Romei care reclama direct Ocrotirea expresă a Apostolului Petru, iar celelate Biserici Surori se considerau Fiicele lui Hristos şi ale Maicii Sale, dar şi privilegiatele tuturor celor 13 Apostoli, inclusiv a lui Petru. Cât timp Biserica Romei a rămas în sânul dreptei credinţe-Ortodoxia, dar substituindu-l pe Hristos-Capul ei cu Petru, a rămas numai sub energiile necreate ale Duhului Sfânt, fiindcă s-a alăturat consensului Sinodal al Bisericii Apostolice, alături de celelalte 4 Biserici Surori, altfel ar fi pierdut şi această brumă de har.

Niciodată cele 4 Biserici Apostolice Surori: Ierusalimul, Antiohia, Alexandria şi Constantinopolul n-au renunţat la Capul ei Iisus Hristos! Niciodată cele 4 Biserici Apostolice Surori n-au renunţat la credinţa-Ortodoxă! Niciodată nu s-au considerat una superioară alteia canonic sau dogmatic! Niciodată nu au  râvnit hegemonia universală, ci s-au considerat un singur Trup având Cap doar pe Fiul lui Dumnezeu-Mântuitorul Bisericii Sale cereşti şi pământeşti!

Regele francilor Pepin cel Scurt (741-756), cu binecuvântarea şi invitaţia papei Ştefan II (752-757), a trecut în fruntea armatei în Italia distrugând regatul longobarzilor între anii 754-756, iar teritoriul cucerit a fost dăruit papei Ştefan II pe care papa inspirat l-a botezat:  „Patrimonium Sancti Petri”, punându-se astfel bazele Statului Papal Universal - Respublica Romanorum între anii 754-755 și care a durat neîntrerupt până la 20 Septembrie 1870, când a fost desfiinţat de „Marele Inspector General”, grad 33 Giuseppe Garibaldi (1807-1882), conform instrucţiunilor primite de la Direcţia supremă a francmasoneriei*  şi reînfiinţat la 11 Februarie 1929, dar nu în limitele vechilor hotare.* (Paul Rosen, L’Ennemie Sociale, Histoire documentee des faites et gestes de la Franc-Masonerie, Paris-1890). Biserica Romei nu s-a zidit nici pe Jertfa Hristică, nici pe sacrificiul Apostolic, ci pur şi simplu pe sacrilegiul orgoliului, mândriei, hegemoniei

Fazele preliminare Schismei celei Mari

- Împărţirea Imperiului roman de către augustul Diocleţian (284-305), în anul 286 în Imperiul roman de Răsărit cu capitala la Nicomidia şi Imperiul roman de Apus cu capitale la Roma;
- mutarea capitalei Imperiului universal Bizantin la Constantinopol, la 11 Mai 330 de către Împăratul Constantin cel Mare (306-337);
- împărţirea Imperiului Bizantin de către Teodosie cel Mare (379-395), în 395 între fii săi, Arcadiu (395-408) care a primit Orientul şi Honoriu (395-423), căruia i-a revenit Occidentul;  
- introducerea ereziei adaosului „Filioque” în Simbolul de Credinţă Niceo-Constantinopolitan, adică purcederea Duhului Sfânt: „de la Tatăl şi de la Fiul” de către latini, parţial în anul 447 la Soborul I de la Toledo, apoi în cel de-al III-lea, Toledo-589 şi Aachen 809, apoi definitiv în 14 Februarie 1014;
- încorporarea provinciilor Iliricului oriental, Italia de Sud-Calabria, Sicilia şi Creta sub jurisdicţia patriarhului de Constantinopol de către împăratul Leon III Isaurul (717-740), şi confiscarea veniturilor Romei din acele provincii;
- încoronarea regelui franc Carol cel Mare (768-814), ca împărat roman al Apusului în Noaptea de Crăciun a anului 800, de către papa Leon al III-lea;
- respingerea pretenţiilor papei Nicolae I (858-867) de a impune primatul papal apusean şi asupra Bisericii Răsăritului, de către patriarhul ecumenic Fotie (858-867; 877-886), care l-a excomunicat pe papă în anul 867;
- cardinalul Humbert fără împuternicirea superiorului său papa Leon al IX-lea care decedase la 19 Aprilie 1054, a emis un act de excomunicare prin care îi anatematiza pe patriarhul Mihail Cerularie (1043-1058), clericii şi credincioşii Bisericii sale Ortodoxe, pe care l-a aruncat pe masa Sfântului Altar a Catedralei Sfânta Sofia la începutul Sfintei Liturghii în Sâmbăta din 16 Iulie 1054 şi a fugit;
- motivul principal al mârşavului act, al nelegitimei anateme a fost acelaşi: pretenţia  universală a papilor asupra întregii Biserici din Apus şi Răsărit;
- patriarhul Mihail Cerularie a convocat Sinodul de la 24 Iulie 1054, care a hotărât în unanimitate: anatema asupra papei Leon IX, a cardinalului Humbert, a delegaţilor papali şi a Bisericii romane.

Cauzele fundamentale privitoare la schismă, revendicate de Biserica Răsăriteană: „pretenţiile arogante şi anticanonice privitoare la primatul Papilor Romei care contravin duhului Bisericii celei Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti, aşa cum este el formulat în Sfânta Scriptură, apărat şi păstrat de cele şapte Sfinte Sinoade Ecumenice; inovaţiile introduse, prin care Biserica romană s-a îndepărtat atât de mult de Biserica Ortodoxă Sobornicească şi Apostolească şi încălcarea autorităţii Sfintelor Sinoade, singurele care pot deţine adevărul în Biserică.” (Sfîntul Nectarie, op. cit., p. 18).

Prin Schisma cea Mare de la 1054, când s-a rupt voit şi definitiv de trupul Bisericii Apostolice Universale, intitulându-se Biserica Romano-catolică, ea pierde definitiv harul Duhului Sfânt, nemaiavând calitatea de Instituţie divino-umană, ci doar de: Asociaţie, Federaţie, Confederaţie, Confrerie, Congregaţie papisto-umană. Patriarhul ecumenic Atenagora I (1949-1972), şi papa Paul al VI (1963-1978), printr-o „Declaraţie comună” rostită concomitent la Constantinopol şi Roma în 7 Decembrie 1965, au ridicat reciproc anatemele din 16 şi 24 Iulie 1054.

Cruciadele catolice apusene

Cruciadele catolice au avut un scop religios: eliberarea Locurilor Sfinte de sub stăpânirea arabilor, la care s-au alăturat şi cauze politico-economice disimulate. Unii dintre cavaleri au căutat mântuirea, alţi spiritul de aventură, alţii bogăţia.

Cuciada I (1096-1099), a avut drept corifei pe împăratul Alexios I Comnen (1081-1118) şi papa Urban al II-lea (1088-1099). Primul a pus aurul, celălat armata de cavaleri: flamanzi, germani, franci, bretoni, englezi, provensali. Grosul Cruciadei l-au format baronii şi nobii răsfiraţi pe patru grupe de cruciaţi:

Grupa I sub conducerea ducelui Godefroy de Bouillon al Lotharingiei (Belgia), a contelui Robert de Flandra, fiul lui Wilhelm Cuceritorul (1066-1087) al Angliei şi fraţii Eustache şi Balduin de Boulogne cu cavaleri lotaringieni, flamanzi, germani.

Grupa a II-a sub conducerea ducelui Normandiei, Robert de Courtheuse (1087-1105), fiul cel mare al lui Wilhelm Cuceritorul, i-a înrolat pe ambiţioşii cavalerii francezi, bretoni şi englezi.

Grupa a III-a a contelui de Toulouse, Raymond al IV-lea (1088-1105), cu Adhemar du Puy, legatul papei a aliniat cavalerii provensali.

Grupa a IV-a animată de ducele Boemond de Tarent (+1111), Robert Guiscard de Sicilia (1015-1083), fiul ducelui normanzilor şi Trancred (+1112), nepotul de soră al lui Boemond. Toate cele 4 grupe au adunat peste 200.000 de cruciaţi. Bătălia pentru Antiohia a durat 7 luni de zile şi a costat 160.000 de vieţi. 

Cruciaţii au înfiinţat primele state latine în Orient, Edesa (1098-1144), Antiohia (1098-1268) şi Ierusalimul (1099-1187), după „un masacru fără precedent în istorie, ucigând pe iudei şi musulmani, fapt care a compromis ideea de cruciadă.” (Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericii Universale. Manual pentru Seminariile teologice, Ed. I.B.M. al B.O.R. Bucureşti-1992, p. 246)

Cruciada a II-a (1147-1149)

Primul Principat latin a căzut definitiv în 1146, în mâinile emirilor arabi, fapt ce l-a determinat pe ducele Raymond de Edesa să-i ceară papei Eugeniu al III-a (1145-1153), o nouă cruciadă, ce s-a promulgat prin bula din 1 Decembrie 1145. Cruciada a II-a organizată de abatele Bernard de Clairvaux, i-a avut conducători regali  pe împăratul german Conrad al III-lea (1138-1152), şi regele franc Ludovic al VII-lea (1137-1180). Ambele armate şi capii lor şi-au dat întâlnire la Constantinopol cu scopul de a cuceri capitala imperiului bizantin şi numai diplomaţia abilului împărat Manuil I Comnen (1143-1180) a salvat imperiul creştin de Răsărit. Cruciaţii apuseni au ridicat la Ierusalim două biserici: Golgota şi Sfântul Mormînt între 1140-1149, pentru a-şi rezerva dreptul de monopol asupra Cetăţii sfinte. În 1148, cele două Case imperiale s-au unit: Bertha de Sultzbach, cumnata lui Conrad al III-lea, a devenit împărăteasa Irina (+1152), soţia lui Manuil I Comnen. Ludovic al VII-lea s-a aliat cu Roger II al Siciliei, dar intenţia lor a rămas pe loc.

Cruciada a III-a (1189-1192)

Cruciada a III-a a debutat din start cu înfrângere peste înfângere. Biruitorul a fost Saladin, sultanul Egiptului (1171-1193), care după atacul din 4 Iulie 1187, asupra Transiordaniei, Palestinei şi Siriei, au pierit 14 000 de cavaleri latini. A urmat Ierusalimul care l-a primit biruitor pe Saladin în 2 Octombrie 1187, pe care sultanii Egiptului l-au stăpânit până în 17 Februarie 1229, când peste aşteptări sultanul Malik al Kamil (1218-1238) l-a retrocedat creştinilor cruciaţi pentru 10 ani. În fruntea Cruciadei a III-a au stat 3 bărbaţi puternici: Friederich I Barbarossa (1152-1190), împărat german, Richard Inimă de Leu (1189-1199), monarhul englez şi Filip al II-lea August (1180-1223) regele francez. Constantinopolul a fost la un pas să fie atacat de augustul Barbarosa. După o primă victorie a Cetăţii Iconium-capitala turcilor selgiucizi, probabil sub aburii biruinţei, împăratul german s-a înecat în râul Selef-Cilicia la 10 Iunie 1190. Armata imperială a fost condusă de fiul lui Friederich I Barbarosa, Friederich de Şvabia doar până la Acra, fiincă moare şi el în luna Ianuarie 1191.

Cei doi monarhi rămaşi în viaţă şi în Cruciadă şi-au jucat fiecare cartea sa: regele englez a cucerit de la bizantini la 6 Mai 1191, insula Cipru, iar împreună cu omologul său francez au cucerit pe 12 Iulie 1191, Acra. S-au certat pentru locul I, şi regele Franţei a părăsit cruciada întorcându-se acasă. Viteazul Inimă de Leu-Richard n-a reuşit decât un armistiţiu cu Saladin al Egiptului care a oferit cruciaţilor o fâşie din litoralul Mediteranei între Jafa (Joppe) şi Acra, mărită după cucerirea Beirutului. Leul s-a întors în Anglia, după ce i-a dăruit insula Cipru regelui Ierusalimului Guy de Lusignan, stăpânită trei secole prin descendenţii săi (1192-1489), când au cucerit-o veneţienii (1489-1571), apoi de turcii sultanului Selim al II-lea (1566-1574)

Cruciada a IV-a (1202-1204)

Iniţiatorul ei a fost Papa Inocenţiu al III-lea, beneficiarul: Republica Veneţia angajată contra cost cu transportul cruciaţilor. Alt interesat a fost Alexios IV, fiul lui Isac II Anghelos (1185-1195) împăratul bizantin, înlăturat de pe tron şi orbit de Alexios III-Anghelos fratele. Alexios IV, în 1201, a ajuns să ceară ajutorul cruciaţilor pentru înscăunarea tatălui său, în schimbul supunerii Scaunului papal a Bisericii ortodoxe greceşti. Veneţia a pus umărul şi cruciada a IV-a sub dogele Enrico Dandolo a ajuns în Iunie 1203 la Constantinopol. După 10 zile de asediu, uzurpatorul de frate este alungat şi aşezat orbul Isac II Anghelos, care neputând plăti suma cerută de cruciaţi, a fost răsturnat în 25 Ianuarie 1204, aşezându-l pe Alexios V Dukkas Murtzuflos, dar nici acesta n-a putut plăti.

Cruciaţii, ca să nu piardă au asediat Cetatea bizantină Sfântă în Vinerea Patimilor -13 Aprilie 1204, trecând-o timp de 3 zile până la Înviere prin moartea pe Cruce, iar pe temelia de sânge curat au zidit Imperiul latin de Constantinopol (1204-1261), sub aura sângeroasă a lui Balduin de Flandra (1204-1205). Din imperiul cucerit samavolnic, 3/ 8 din teritoriu a revenit veneţienilor, Catedrala Sf. Sofia şi numirea unui patriarh veneţian în persoana lui Toma Morosini. Regatul Tesalonic, Macedonia şi Tesalia au fost oferite lui Bonifaciu de Montferrat, iar alţi cruciaţi şi-au fondat despotate şi ducate: Geoffroy de Villehardouin (+1278) a primit Despotatele de Ahaia şi Moreea (vechiul Peloponez), iar alţii  Ducatele Atenei şi Tebei. Aristocraţia bizantină şi clerul ortodox s-au refugiat în Asia Mică punând bazele Imperiului grec de Niceea (1204-1261), unde s-a întronizat şi Patriarhia ecumenică în anul 1308, Imperiul grec de Trebizonda (1204-1461), tot în Asia Mică şi Despotatul de Epir în Europa. Cucerirea Imperiului Bizantin la 29 Mai 1453, de către sultanul Mahomed al II-lea (1451-1481), s-a datorat prăpastiei adânci săpate între latini şi bizantini, prin ocuparea samavolnică de către fraţii cruciaţi a Imperilui de Răsărit între 1204-1261.

Cruciada copiilor (1212)

Un închipuit şi nătâng cioban francez Ştefan Etienne, izbit de o nălucire fantomică considerată chemare a adunat o cruciadă de copii francezi pentru Palestina. Regele Filip al II-lea i-a interzis plecarea copiilor, dar doi negustori atei, anticreştini i-au îmbarcat pe corăbii în portul Marsilia spre Orient. Două dintre corăbii au naufragiat, iar cei care au ajuns la Alexandria în Egipt şi în alte ţări arabe au fost vânduţi ca sclavi. Nicolae un copil german de nici 10 ani, a condus o legiune cu mii de copii din Colonia (Koln), trecând Alpii spre porturile italiene înspre Palestina. Cea mai mare parte a copiilor n-a supravieţuit.

Cruciada a V-a (1228-1230)

În cruciada a V-a s-au angajat Andrei al II-lea (1205-1235), regele maghiar, Leopold al VII-lea duce de Austria, nobili din Bavaria şi Austria, mărşăluind spre Palestina între 1218-1219. „După toată probabilitatea, între ostaşii lui Andrei al II-lea se aflau şi români din Transilvania.” (Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericii Universale, op. cit., p.251). Aventura maghiarului a rămas doar aventură. Cu siguranţă că maghiarul monarh a avut tot interesul să sacrifice câţi mai mulţi dintre tineretul dârz şi luptător valah.

A urmat a doua expediţie de germani, westfali şi olandezi plecaţi din Bremen sub conducerea conţilor George de Wied şi Wilhelm de Olanda, cărora li s-a alăturat şi fostul rege al Ierusalimului-Jean de Brienne, ce va ajunge şi împărat latin de Constantinopol (1229-1237). Au reuşit doar ocuparea portului Damietta, iluzie care a durat un an şi o lună, recucerit apoi de Malik al Kamil, sultanul Egiptului, pe care călugărul Francisc de Assisi (+1226) a încercat să-l convertească în 1219.  A doua fază a expediţiei a pornit fără binecuvântarea papei, pe cont propriu a lui Friederich al II-lea (1215-1250), împăratul german, care deşi excomunicat şi înfierat de pontif ca „păgân şi musulman”, monarhul apusean la convins pe cel mai înţelept sultan al Egiptului,  Malik al Kamil să încheie la 11 Februarie 1229, tratatul de la Jaffa prin care a obţinut pentru 10 ani custodia „Ierusalimului (fără moscheea lui Omar), Betleemul, Nazaretul, ducatul Toron din Galileea de nord şi teritoriul Sidonului din Fenicia, pentru ca luptele dintre musulmani şi creştini să înceteze”. (ibid., p. 251).

Împăratul Friederich al II-lea a intrat la 17 Martie 1229, triumfal în Ierusalim, punându-şi singur coroana pe cap, apoi în Mai acelaşi an a cedat-o cavalerilor cruciaţi care au păstrat-o până la 23 August 1244, când au fost înfrânţi de turci.

Cruciada a VI-a (1248-1254)

În 1245 la Conciliul din Lyon, papa Inocenţiu al IV-lea (1243-1253), a emis bula pentru o nouă cruciadă, în fruntea căreia s-a oferit în 1248, Ludovic al IX-lea (1226-1279), regele Franţei. A iernat în Cipru, iar primăvara s-a îndreptat spre Egipt. A cucerit portul Damietta, însă în drum spre Cairo a fost făcut prizonier cu întreaga sa armată la Mansura în 1250, iar flota de pe Nil distrusă. S-a răscumpărat cu greu, pierzând însă şi portul. Timp de 4 ani a peregrinat cerşind după ajutoare.

Cruciada a VII-a (1270)

Mentorul ultimei cruciade a fost tot regele Ludovic al IX-lea, care s-a deplasat la Tunis sperând să-l convertească pe emir şi împreună să cucerească Egiptul. Ciuma a lăsat cruciada fără cap şi fără mulţi cruciaţi. Urmaşul şi fiul său Filip al III-lea (1270-1285), a reuşit un armistiţiu cu saracinii, întorcându-se în ţara sa. Uzurparea conferirii apostolice dată de Iisus ucenicului său Petru și alegerea forţată, nelegitimă, dar intenţionată a Ap. Petru pe scaunul Romei,a constituit temeiul  legitim în susţinerea Primatului Papal  Universal, iar Capul ei episcopul să fie numit, Vicarul lui Hristos. Cauzele Schismei Mari-1054 au fost politice şi religioase privind instituirea primatului apostolic-Petru şi Statul papal. Primele trei Cruciade, pornite din iniţiativa bazileilor bizantini s-au întrecut în excese barbare, jafuri păgâne şi crime inumane împotriva evreilor, arabilor, creştinilor ortodocşi  considerați schismatici. Cruciada a IV-a a prefăcut Ortodoxia Învierii Domnului în Răstignirea pe Cruce a Imperiului Bizantin. Cruciada copiilor francezi a fost un sacrilegiu soldat cu genocidul infantil şi vânzarea celor rămaşi în viaţă ca sclavi. Setea de glorie, de mândrie, de jaf, de bogăţie, de putere, de autoritate, au  călcat în picioare scopul pentru care fuseseră iniţiate cruciadele, pierzând cu totul caracterul creştin pe care şi l-au asumat.Cruciaţii germani, francezi, normanzi, englezi, veneţieni, maghiari nu aveau nimic comun cu demnitatea de cavaler şi nici cu onoarea de creştin.