„Nimeni să nu înşele prin minciună obştea frăţească, nimeni să nu strice adevărul credinţei printr-o vicleană vânzare!” († Sf Cyprian-Episcopul Cartaginei)

„Urmaşul” lui Petru deci, al lui Hristos, prin extensie, în varianta latină trebuia să fie singurul păstor al Bisericii Celei Una Apostolească şi Sobornicească întemeiată la Pogorârea Sfântul Duh, prin Ucenicii Mântuitorului Hristos. După viziunea apuseană a „alegerii” apostolului Petru pe scaunul de episcop al Romei, „succesiunea” Primatului papal a fost asigurată, iar pentru a avea şi temei „legal”, s-au inventat plăsmuirile, măsluirile: „Acestea sunt bazele pe care se sprijină primatul papal-măsluirile.” (Sf. Nectarie de Eghina, De ce papa şi supuşii lui s-au despărţit de Biserica lui Hristos? Istoria Schismei (I), trad. din lb. greacă de Caliopie Papacioc, Ed. Evanghelismos, Bucureşti-2011, p. 48). Dovezile scripturistice că Petru n-a fost la Roma în perioada pretinsei afirmări latine, precum că apostolul ar fi slujit acolo între 41-66 d. Hr., sunt incontestabile. La Sinodul Apostolic din anul 50 d.Hr. de la Ierusalim se afla şi Petru care nu părăsise Cetatea Sfântă a Palestinei. Eusebiu de Cezareea, episcopul- istoric consemnează că Petru a predicat în Asia, Bitinia, Capadocia, Galatia, Pont, Babilon, Corint (I Corinteni, 1, 12-13), ceea ce însemnă alţi câţiva ani buni în care „Corifeul”, n-a fost la Roma. După ce apostolul Pavel a impus Confraţilor săi Apostoli, eliminarea tuturor ideilor şi practicilor fariseice ataşate dogmei Creştinismului, fariseii şi saducheii au hotărât eliminarea marelui Apostol care îndrăznise să-l uzurpe pe Moise al lor: „Şi ei au auzit despre tine că înveţi pe toţi iudeii, care trăiesc printre neamuri, să se lepede de Moise, spunîndu-le să nu-şi taie împrejur copii, nici să umble după datini.” (Faptele Sfinţilor Apostoli scrise de evanghelistul Luca, 21, 21). Fragmentul face referire la momentul când Pavel s-a întors din călătoria misionară în Cezareea şi s-a întâlnit cu apostolul Iacob, care-i relata admiraţia unei părţi a iudeilor despre dreapta sa propăvăduire a creştinismului.

Căpeteniile tradiţiei lui Moise i-au hotărât pieirea, dar intervenţia comandantului cohortei romane l-a smuls din mâinile mulţimii turbate, aţâţate de căpeteniile religioase care urlau printre spasme: Omoară-l! Omoară-l! Omoară-l! Pavel a fost purtat la guvernator, la Sinedriu, la regele Agripa înteţind ura celor peste 40 de iudei care s-au legat prin jurământ să-l omoare, anunţând Sinedriul despre fapta lor atât de exemplară: „Ne-am legat pe noi înşine cu blestem să nu gustăm nimic pînă ce nu vom ucide pe Pavel.” (Fapte 23, 14). Sinedriu a consimţit la acea faptă criminală, abominală, dar avertizat Pavel, a înştiinţat comandantul dejucându-le astfel iudeilor planul mârşav şi fariseic. În temniţă, noaptea, Pavel este îmbărbătat chiar de Împăratul său Hristos: „Îndrăzneşte, Pavele! Căci precum ai mărturisit cele despre Mine la Ierusalim, aşa trebuie să mărturiseşti şi la Roma.” (Fapte 23, 11). Deci, mandat de propăvăduire a creştinismului la Roma i-a fost dat direct de Mântuitorul, Apostolului Pavel şi nicidecum lui Petru.

Cerându-i-se condamnarea la moarte, Pavel s-a apărat, invocând ca cetăţean roman, judecata Cezarului. Aşa a fost trimis în lanţuri pe corabie spre Roma. După naufragiul de lângă Insula Malta, şi după minunea salvării întregului echipaj prin ruga Apostolului s-a ajuns cu bine în Cetatea eternă. „Iar Pavel a rămas doi ani întregi în casa luată de el cu chirie, şi primea pe toţi care veneau la el, propăvăduind împărăţia lui Dumnezeu şi învăţînd cele despre Domnul Iisus Hristos, cu toată îndrăzneala şi fără nici o piedică.” (Fapte 28, 30-31). Mulţumind Bunului Dumnezeu pentru dragostea cu care l-a îmbrăţişat, Pavel a semănat Învăţătura Hristosului său, scriind întâia sa epistolă către Romani: „ Pavel, slujitor al lui Iisus Hristos, chemat de El apostol, rînduit pentru vestirea Evangheliei lui Dumnezeu..., Prin Care am primit har şi apostolie, ca să aduc, în numele Său, la ascultarea credinţei, toate neamurile, Între care sînteţi şi voi chemaţi ai lui Iisus Hristos... Dator sunt şi elinilor şi barbarilor şi învăţaţilor şi neînvăţaţilor; Astfel, cît despre mine, sînt bucuros să vă vestesc Evanghelia şi vouă celor de la Roma.”  (Romani 1, 1, 5-6; 14-15).

Chemarea, Alegerea şi Misiunea Apostolului Pavel a fost una expres divină şi specială, Mântuitorul poruncindu-i ucenicului Anania din Damasc: „... Sculându-te, mergi şi caută în casa lui Iuda, pe un om din Tars, cu numele Saul... Mergi, fiindcă Acesta Îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor şi a regilor şi a fiilor lui Israel.” (Fapte 9, 11, 15)

Nici unui alt Apostol chemat şi ales nu i-a încredinţat Mântuitorul o misiune expresă, decât lui Pavel şi lui Andrei-Cel întâi chemat: Andrei, sunt cu tine oriunde vei merge, dar Scythia te aşteaptă! (Acta Andreae Apostoli)

Bisericile din Antiohia, Siria şi Cilicia aflând de tulburările ivite printre cei convertiţi provocate de iudeii care s-au apropiat de creştinism, rămânând însă tributari Legii lui Moise, au trimis delegaţia lor în frunte cu Pavel la Sinodul Apostolic de la Ierusalim din anul 50, impunând regula convertirii la Creştinism: Fără Legea lui Moise! Delegaţia condusă de Pavel, cu Barnaba, Iuda şi Sila au elaborat şi o scrisoare deschisă trimisă Sinodului fără acceptarea Legii lui Moise, privind tăierea împrejur impusă de fariseii convertiţi. Votul lor a fost decisiv.

Atunci cine este Căpetenia Apostolilor?!

Petru s-a auto impus cu de la sine putere căpetenie: „Bărbaţi fraţi, voi ştiţi că, din primele zile, Dumnezeu m-a ales între voi, ca prin gura mea neamurile să audă cuvîntul Evangheliei şi să creadă.” (Fapte 15, 7)

Tot atunci Petru mai reiterează încă o dată „predestinarea” poporului său ales. „Simon a istorisit cum de la început a avut grijă Dumnezeu să ia dintre neamuri un popor pentru numele Său.” (Fapte 15, 14)

Nu este vorba de nici o alegere. Petru face referire la predica sa la Cincizecime-Pogorârea Duhului Sfânt, când puterea lui Dumnezeu a făcut ca întreaga mulţime diversă dintre neamuri şi iudei prezentă la dumnezeiasca Sărbătoare, să înţeleagă cele spuse de Petru, fiecare în limba sa, căci Cel care a grăit lor a fost Duhul Sfânt.

Epistola către Romani a fost scrisă de Pavel în anul 58 d.Hr., fără să facă vreo referire la Petru, „lucru inacceptabil dacă presupunem că Petru se afla la Roma. Dar s-a dovedit deja că nu a fost.” (Sf. Nectarie de Eghina, op. cit., p. 40)

Epistola către Efeseni a fost scrisă de marele Pavel în închisoare. El a fost închis însă şi în Iudeea şi la Roma. Dacă a scris-o în Iudeea, el a fost întemniţat între 61-63. Dacă a scris-o la Roma, epistola a fost scrisă mai târziu, probabil 64-66. Şi într-un caz şi în celălalt Petru a scris prima sa Epistolă Sobornicească în Egipt, după cea către Efeseni a lui Pavel. În cele două Epistole ale sale, Petru nu face nici o referire directă sau indirectă despre Roma, ba mai mult în prologul primei Epistole adresată iudeilor din diaspora, citim: „Petru, apostol al lui Iisus Hristos, către cei ce trăiesc împrăştiaţi printre străini, în Pont, în Galatia, în Capadocia, în Asia şi în Bitinia..., încheind la final astfel: „Biserica cea aleasă din Babilon şi Marcu, fiul meu, vă îmbrăţişează.” (Întîia Epistolă Sobornicească a Sf. Apostol Petru 1, 1; 5, 13). 

Nimic nou sub soarele Romei, dar neuitând să le stârnească mândria iudeilor de popor, „ales”, din Alexandria de unde se afla alături de discipolul său Marcu.

„Iar voi sînteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfînt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată.” (I Petru 2, 9)

Evanghelistul Marcu, când Petru amintea despre ei, atunci în anul 63, era de asemenea în Egipt. În Epistola a II-a către Timotei, Pavel îl roagă pe Timotei, zicându-i: „Ia pe Marcu şi adu-l cu tine, căci îmi este de folos în slujire.” (Epistola a-II-a către Timotei a Sf. Ap. Pavel 4,11). În cea de-a doua Epistolă a sa, Petru consemnează faptul că ştia conţinutul Epistolelor lui Pavel: „Şi îndelunga-răbdare a Domnului nostru socotiţi-o drept mîntuire, precum v-a scris şi iubitul nostru frate Pavel după înţelepciunea dată lui. Cum vorbeşte despre acestea, în toate epistolele sale, în care sînt unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare.” (II Petru 3, 15-16).

Teologii apuseni ai momentului respectiv au folosit expresia: „Roma-desfrânata Babilonului”, în scopul dorit de ei. Eliminând din expresie termenul „desfrânata”, a rămas doar „Roma-Babilonului”, modificând subtil şi inovator au substituit Babilonul cu Roma, spunând că Petru şi-a scris Epistola la Roma. Prin urmare Pavel rugându-l pe Timotei să-l aducă pe Marcu, înseamnă că Marcu era cu Petru în Egipt, nu la Roma. Pavel şi-a scris Epistola către Timotei în jurul anului 66, ceea ce certifică faptul că Petru încă nu era la Roma în anul 66.
„S-au împlinit astfel cei 25 de ani fără ca Petru să se fi deplasat la Roma”. (Sf. Nectarie de Eghina, op. cit., p. 42).
Rămân acum două întrebări tulburătoare legate de Moaştele Apostolului Petru:
- A mucenicit apostolul la Roma?
- Moaştele au fost aduse ulterior la Roma?

Epistola către Coloseni a scris-o Apostolul Pavel în jurul anului 64, pe când se afla la Roma cu domiciliu obligatoriu, vestind aşadar: „Vă îmbrăţişează Aristarh, cel întemniţat împreună cu mine, şi Marcu, vărul lui Barnaba-în privinţa căruia aţi primit porunci; de va veni la voi primiţi-l... Salutare cu mîna mea, a lui Pavel. Aduceţi-vă aminte de lanţurile mele. Harul fie cu voi! Amin.” (Coloseni 4, 10, 18).

Epistola către Filimon în care mijloceşte după iertarea ucenicului său Onisim, pentru reprimirea şi trimiterea lui la Filimon a fost alcătuită tot la Roma între anii 65-66. „Pavel cel pus în lanţuri pentru Iisus Hristos, şi fratele Timotei, iubitului Filimon, împreună lucrător cu noi...Te îmbrăţişează Epafras, cel închis împreună cu mine pentru Hristos Iisus, Marcu, Aristarh, Dimas, Luca cei împreună lucrători cu mine”.  (Filimon v. 23-24). Din Faptele Apostolilor scrise de Apostolul şi Evanghelistul Luca nu reiese că Petru a fost la Roma. Din Epistolele Sf. Apostol Pavel nu se relatează prezenţa lui Petru la Roma. Din cele două Epistole Soborniceşti ale lui Petru nu este nici o menţionare că el ar fi fost la Roma. Şi atunci cum rămâne cu Primatul Apostolic?! Dar cu Statul papal?!

Că Pavel a fost la Roma, a stat doi ani şi a propăvăduit cuvântul Domnului, ba a şi convertit, avem dovezi scrise. Adresându-se lui Filimon pentru Onisim îi zice: „Te rog pe tine pentru fiul meu, pe care l-am născut fiind în lanţuri”. (Filimon v. 10). Epistola către Timotei întăreşte faptul că Petru încă nu sosise la Roma, iar marele Pavel rămăsese acolo doar cu Dumnezeu, cu Luca şi cu lanţurile sale. Îl întăreşte pe Timotei cu credinţa în Iisus prin sfaturile sale părinteşti: „deci, nu te ruşina de a mărturisi pe Domnul nostru, nici de mine, cel pus în lanţuri pentru El, ci pătimeşte împreună cu mine pentru Evanghelie după puterea de la Dumnezeu. El ne-a mîntuit şi ne-a chemat cu chemare sfîntă nu după faptele noastre, ci după a Sa hotărîre şi după harul ce ne-a fost dat în Hristos Iisus, mai înainte de începutul veacurilor. Iar acum s-a dat pe faţă prin arătarea Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Cel ce a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi nemurirea prin Evanghelie. Spre aceasta am fost pus eu propăvăduitor şi apostol şi învăţător al neamurilor...Domnul să aibă milă de casa lui Onisifor, căci de multe ori m-a însufleţit şi de lanţurile mele nu s-a ruşinat, ci venind la Roma, cu multă osîrdie m-a căutat şi m-a găsit...Vrednic de crezare este cuvîntul: căci dacă am murit împreună cu El, vom şi învia împreună cu El...Şi toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi...Că eu de-acum mă jertfesc şi vremea despărţirii mele s-a apropiat. Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit... Sileşte-te să vii curînd la mine, că Dimas, iubind veacul de acum, m-a lăsat şi s-a dus la Tesalonic, Crescent în Galatia, Tit în Dalmaţia. Numai Luca este cu mine. Ia pe Marcu şi adu-l cu tine, căci îmi este de folos în slujire... Cînd vei veni, adu-mi felonul pe care l-am lăsat în Troada, la Carp, precum şi cărţile, mai ales pergamentele... La întâia mea apărare, nimeni nu mi-a venit într-ajutor, ci toţi m-au părăsit. Să nu li se ţină în socoteală! Dar Domnul mi-a stat într-ajutor şi m-a întărit, pentru ca, prin mine, Evanghelia să fie pe deplin vestită şi s-o audă toate neamurile; iar eu am fost izbăvit din gura leului”.  (II Timotei 1, 8-11, 16; 2, 11; 3, 12; 4, 6-11, 13, 16-17).

Ce ne spun cuvintele marelui Apostol Pavel, purtătorul de lanţuri la Roma, de prigoană, de suferinţă, de Evanghelie şi de iubire întru Domnul nostru Hristos?
- mărturisirea omorârii morţii şi Învierea vieţii, Adevăr pentru care a fost ales propăvăduitor, apostol şi învăţător al neamurilor;
- binecuvântare pentru Onisifor care l-a căutat şi l-a găsit;
- imperativul Evangheliei: cine moare cu Hristos, învie cu Hristos!;
- imperativul Suferinţei: toţi cei care îL iubesc pe Hristos vor pătimi!;
- imperativul vieţii: Domnul îţi dă viaţa pentru ca să i-o restitui prin adevăr, credinţă, slujire, slăvire, luptă, libertate, jertfă, cruce, mărturisire, iubire!;
- în preajma lui era doar Luca, iertându-i pe cei care l-au părăsit;
- în apărarea sa a stat doar Domnul, Care l-a întărit, pentru ca fapta, credinţa şi dragostea sa pentru Cuvântul lui Hristos să ajungă la urechile tuturor;
- absenţa tot mereu prelungită a lui Petru la Roma;
- prezenţa ucenicului Luca lângă Apostol;
- cercetarea de către Nero privind aducerea lui în lanţuri la Roma pentru care a cerut judecata cezarului;
- ocrotirea şi îmbărbătarea dată de Domnul demonstrează că Apostolul încă mai avea misiune de propăvăduit, deci continuarea luptei sale;
- sentinţa dată de cezar a fost de achitare, găsindu-l nevinovat, l-a dezlegat, l-a eliberat, l-a lăsat liber, toate acestea reieşind din rugămintea adresată lui Timotei de a i se aduce felonul, cărţile şi pergamentele.    

Aceste preţioase informaţii apostolice susţin faptul că Pavel era liber la Roma între anii 65-66, părând că după această dată ar mai avut loc încă o călătorie la Roma, care i-ar fi oferit sfântul mucenicesc sfârşit. Cum rămâne atunci cu Jertfa celor doi Apostoli Petru şi Pavel în anul 66, la Roma împăratului Nero? Mai ales jertfa apostolului Petru?! Eusebiu de Cezarea care s-a ostenit cu Istoria Bisericească a sa, încurcă lucrurile, încurcă anii, cezarii, apostolii, urmaşii acestora. În capitolele 1-4 din cartea a III-a, în primul din cartea a IV-a ş.a., Eusebiu informează că Petru s-a deplasat la Roma pentru a-l hirotoni pe Linus episcopul Cetăţii, iar în capitolul 13 din cartea a II-a relatează că Nero l-a omorât pe Petru, iar tot în capitolul 13, dar al cărţii a III-a, subliniază: „În al doilea an al domniei lui Titus, Linos, episcopul Bisericii romane, după ce a slujit-o timp de doisprezece ani, retrăgându-se, i-a predat episcopia lui Anacletus”. (Anacletus a fost episcopul Bisericii romane între anii 79-88).

Să vedem şi domnia împăraţilor romani: Claudiu (40-54), Nero (54-68), Vespasian (69-79), Titus (79-81). În anul 81, sub Titus, Linos s-a retras după 12 ani de păstorire, deci 81-12=69, ceea ce presupune că Linos a fost uns episcop între anii 69-70, dar Petru, spune tot Eusebiu plecase deja... în anul 66. În capitolul 4 al cărţii a III-a Eusebiu continuă şirul contrazicerilor: „Iar Linos, cel menţionat ca fiind împreună (cu Pavel n.n.) la Roma, primul după Petru e arătat atunci prin sorţi (ca succesor) la episcopia Bisericii Romanilor”? Cum se împacă „primul după Petru e arătat atunci prin sorţi” cu informaţia pe care ne-o oferă peste nouă capitole în cartea sa? Cum cel dintîi tras la sorţi de către Petru (la anul 66) este hirotonit abia pe la anul 69? Prin urmare este corectă afirmaţia pe care am susţinut-o că „după Petru” era de fapt „după Pavel”. Susţinem de asemenea că intervenţia în text a fost făcută alterând şi sensul-întrucît Apostolii nu au avut succesori”. (Sf. Nectarie de Eghina, op. cit., p.47). Apostolii nu sunt păstorii credincioşilor ca episcopii, ci întemeietori de Biserici.

Eusebiu şi-a scris Istoria bisericească, din auzite, contrazicându-se tot mai des sau i-a fost uşor „corectată” cu un pios aggiornamento?

Relatarea că Linos a fost ales între anii 69-70, confirmă că Pavel venise la Roma în cea de-a doua călătorie misionară, după ce şi-a încheiat-o pe cea din Spania. În capitolul 40 al cărţii 60 din Constituţiile Apostolice se aminteşte doar de Pavel. Romanii n-au putut înlocui peste tot varianta lor. Cu contraziceri sau fără, lucrarea lui Eusebiu este totuşi un ghid, care dacă îl descifrezi corect nu te rătăceşti. În capitolul 15 din cartea a III-a, Eusebiu relatează: „În al doisprezecelea an al domniei acestuia (al lui Domiţian), lui Anacletus, care a slujit ca episcop al Bisericii romanilor timp de doisprezece ani, i-a urmat Clement”. Domiţian a urmat fratelui său Titus în anul 81+12 ani=93, anul celui de-al treilea succesor la Episcopia romană. Tradiţia voită şi acceptată apuseană susţine că şi Clement a fost ales tot de Petru. Dar cum? De unde? Din cer? Sau de pe pământ?

Scrierile pseudo-clementine, mărturiile lui Irineu (140-202), a Sf. Iustin Martirul şi Filosoful (+165), privind relatarea evenimentului despre vrăjitoria lui Simon Magul care a determinat deplasarea la Roma a lui Petru pentru a-l contrazice sau a-l converti pe eretic sunt irelevante, fiindcă probabil au urmat „oferta”, „Faptelor Apostolilor Petru şi Pavel”, răspândite în secolul întâi de eresurile Eseenilor şi Ebioniţilor: „Acestea au fost alcătuite de creştinii proveniţi dintre iudei care nu se desprinseseră de închinarea Legii Vechi şi care îl atacau pe Pavel pentru învăţătura lui îndreptată împotriva cultului Legii Vechi. Aceştia, din ataşamentul lor faţă de închinarea iudaică, au pus bazele eresurilor Ebioniţilor şi Eseenilor”. (Sf. Nectarie de Eghina, op. cit., p.50). Mărturia lui Dionisie al Corintului, prezent pe la anul 170, despre activitatea misionară a apostolilor Petru şi Pavel la Corint este întregită de Pavel în Epistola sa către Corinteni, în care mustră corintenii pentru tulburările provocate de alegerile lor privind Apostolul favorit: care al cui este? „Căci, fraţii mei, despre voi, prin cei din casa lui Hloe mi-a venit ştire că la voi sînt certuri; Şi spun asta, că fiecare dintre voi zice: Eu sînt al lui Pavel, iar eu sunt al lui Apollo, iar eu sînt al lui Chefa, iar eu sînt al lui Hristos! Oare s-a împărţit Hristos? Nu cumva s-a răstignit Pavel pentru voi? Sau fost-aţi botezaţi în numele lui Pavel?”(Întîia Epistolă către Corinteni a Sf. Ap. Pavel 1, 11-13).

 

Mărturia preotului Gaius către Proclu din jurul anului 200, care pomeneşte despre „însemnele” Apostolilor este de asemenea închipuită, fiincă ” însemne”  însemnau lanţuri şi morminte, ori doar Pavel a purtat lanţuri, cât despre morminte în acea perioadă de prigoană nici nu poate fi vorba, poate doar sub Traian sau Adrian în secolul al II-lea. Dar și de ceilalţi scriitori, care au consemnat evenimente din Istoria Bisericii, precum sunt : în 218 Minucius şi Felix în dialogul lor; în anul 240, episcopul Antiohiei, Dionisie şi preotul Lucian tot din Antiohia; în anul 250, în Erminia sa la Evanghelii a lui Amoniu Alexandrinul;  în 260, episcopul Antiohiei-Pavel de Samosata.

Întrebarea care rămâne este de ce n-au consemnat, de ce n-au amintit, de ce n-au pomenit, de ce n-au relatat nimic despre prezenţa la Roma a lui Petru?! Când apare totuşi o afirmaţie a unui răsăritean, ea este trunchiată repede de un apusean: „Mărturia lui Origen despre moartea lui Pavel la Roma sub Nero este anulată de Clement al Romei, care istoriseşte că Pavel « pînă la capătul Apusului ajungînd şi mucenicind înaintea stăpânitorilor a părăsit în acest fel lumea ».  (Sf. Nectarie de Eghina, op. cit., p.54). Marcu şi-a scris Evanghelia în Alexandria ca tălmaci al lui Petru, mult timp după ce Matei a scris Evanghelia sa, din care s-a ghidat şi a copiat 42 de pericope. „Veghetorii” teologi latini , au plasat scrierea lui Marcu la Roma în prezenţa lui Petru. Au greşit, crezând că vor acoperi lumina Adevărului.

Sfântul Apostol Petru nu are nici o vină, decât cea cu poporul „ales”. În rest el este marea victimă a Ierarhilor romani pontificali de după veacul al VIII-lea. Până în secolul al VIII-lea, scriitorii şi ierarhii latini, în special Cyprian, Augustin, Vincent de Lerini au mărturisit despre egalitatea apostolilor şi în mod expres despre egalitatea episcopilor. După veacul al VIII-lea adevărul s-a măsluit, s-a falsificat. Marele Apostol Pavel cu opera sa misionară, jertfelnică, martirică a înconjurat lumea îm lung şi în lat, ajungând la toate neamurile. Ierarhii Bisericii Romei nu au urmat învăţătura Evangheliei şi Porunca Iubirii lăsate testamentar de Mântuitorul Hristos, Ucenicilor săi şi urmaşilor lor, ci au propăvăduit o doctrină politică de monarhie eclesială axată pe o autoritate despotică, lumească, exercitată prin cea pontificală. Ierarhii se prevalau de argumentul că „tradiţia” lui Petru de „căpetenie” a Apostolilor din vremea Mântuitorului, trebuie să se continue neîntrerupt şi după înfiinţarea Bisericii lui Iisus.

Invenţia Primatului Apostolic s-a făcut prin uzurparea Sfântului Petru din treapta apostolică după urcarea sa la ceruri. Pentru a avea susţinere, invenţia teologilor latini a trecut la substituirea Adevărului scrierilor apostolice cu pseudo-scrieri romane. Ierarhii Bisericii romane au aruncat în joc tot felul de plăsmuiri şi măsluiri dintre cele mai pontificale. Nici una dintre scrierile apostolice nu confirmă activitatea misionară a lui Petru la Roma. Nici o lucrarea a Părinţilor, a Scriitorilor, a Istoricilor Bisericii Răsărite nu atestă misiunea evanghelică a lui Petru în Cetatea eternă. Poate cel mult sfârşitul, dar şi acela este pus sub semnul întrebării. Toate scrierile apostolice afirmă opera misionară la Roma a Apostolului Pavel. De fapt mandatul misionar pentru încreştinarea Romei i-a fost încredinţat lui Pavel direct de Mântuitorul Hristos. Atunci pe ce se sprijină Primatul papal? Poate în afară de invenţii, pe lucrarea lui Henryk Sienkiewicz (1846-1916), „Quo vadis Domine?”, în care se relatează scena, nu a venirii, ci a plecării lui Petru dinspre Roma, de teama Crucii. În afara Cetăţii, Petru care pleca şi Iisus care venea s-au intersectat, fără ca Hristos să-l oprească. Atunci Petru l-a întrebat: Unde te duci Doamne? Răspunzând Iisus a zis: Să mă răstignesc în locul tău! Ruşinat Petru s-a întors în Cetate primind moarte mucenicească.