Viaţa economică a Transnistriei în perioada administraţiei româneşti Primele Ordonanţe emise de Guvernământul Transnistriei reflectă principalele preocupări de a readuce viaţa populaţiei la normalitate. Încetarea jafurilor asupra patrimoniului public şi refacerea pe cât posibil a acestuia; reluarea activităţii fostelor colhozuri şi sovhozuri prin autorizarea de către autorităţile locale a tuturor persoanelor care au avut funcţii şi inventar aparţinând acestor unităţi economice; adunarea recoltei de pe ogoarele rămase nerecoltate datorită operaţiunilor militare, repartizarea acesteia şi aprovizionarea populaţiei cu alimente şi alte produse strict necesare; organizarea învăţământului şi a ocrotirii sănătăţii; recenzarea tuturor meseriaşilor în scopul începerii lucrărilor de reconstrucţie şi restaurare a obiectivelor social- economice şi culturale; reglementarea politicii monetare şi înfiinţarea Băncii Transnistriei; organizarea judecătorească, înfiinţarea Inspectoratului de Jandarmi pentru asigurarea ordinii publice şi a siguranţei; reglementarea circulaţiei persoanelor pe teritoriul provinciei, pentru intrarea şi ieşirea din Transnistria şi a trecerii în şi din Basarabia; regimul vamal; reorganizarea comerţului şi fixarea preţurilor la produsele agricole şi animale ş.a. au constituit cele mai stringente preocupări ale Guvernământului, reglementate prin Ordonanţe.

Având în vedere caracterul agrar al economiei, politica economică a administraţiei româneşti, în cei doi ani de activitate, a vizat în principal trei obiective: satisfacerea nevoilor alimentare ale populaţiei, aprovizionarea armatei şi expedierea unor cantităţi cât mai mari de produse în România. Pentru realizarea acestor obiective, pornind de la situaţia existentă a proprietăţii, în prima fază, toamna - primăvara anilor 1941- 1942, s-au păstrat colhozurile şi sovhozurile, dar a fost stimulată munca prin împărţirea recoltei în două părţi egale, jumătate producătorul şi jumătate statul. De asemenea, s-au eliminat impozitele, având în vedere greutăţile cauzate de război agriculturii. În faza a doua, prin Ordonanţa nr. 5/14 martie 1942, s-au pus bazele reformei agrare. Colhozurile au fost transformate în obşti agricole care au rămas unităţi de exploatare indivizibile în hotarele lor, cu administraţia şi structura existentă. Membrii acestor obşti s-au grupat pe familii şi vecinătăţi, formând brigăzi de lucru de 20- 30 de familii, care au primit spre exploatare cel puţin 200 hectare şi până la maximum de suprafaţă pe care o puteau munci în bune condiţii. Terenul atribuit acestor formaţii rămânea în permanenţă al lor.

Prin Ordonanţa nr. 20/14 octombrie 1941, toate proprietăţile clădite, curţile, terenurile cultivate, plantate sau virane, care sub regimul sovietic fuseseră în posesia unor proprietari dispăruţi odată cu trupele în retragere, au trecut în patrimoniul municipiilor, oraşelor sau comunelor respective, care urmau să le inventarieze şi să le administreze. Situaţia acestora s-a reglementat, tot în primăvara anului 1942, prin arendarea clădirilor, terenurilor virane, grădinilor, livezilor şi viilor aflate în raza municipiilor, oraşelor şi comunelor transnistrene care erau date în folosinţă individuală fără a fi divizate, cu condiţia ca arendaşul să întreţină în bună stare imobilele şi să respecte planul de cultură.
În faza a treia, începută în vara anului 1943, s-a trecut la împroprietărirea celor care lucrau pământul luat în folosinţă prin obştile agricole şi a celor expropriaţi de comunişti, proces întrerupt însă de retragerea administraţiei româneşti de la începutul anului 1944.

Au stat în atenţia administraţiei şi sectoarele pomicol, horticol, legumicol, viticol şi silvic, fiecare dintre acestea aducându-şi contribuţia la realizarea obiectivelor urmărite. Edificator în acest sens este faptul că la Tiraspol a fost construită, cu tehnologie modernă, importată din Germania, cea mai mare fabrică din Europa, la acea vreme, pentru uscat de fructe, legume şi zarzavaturi şi de preparare a marmeladei, dulceţurilor şi compoturilor, iar pentru valorificarea materialului lemnos s-au reparat şi pus în funcţie, până în 1943, 14 fabrici de cherestea, 5 fabrici de mobilă, 26 de ateliere de căruţărie, 16 de obădărie şi 23 de dogărie.
De asemenea, piscicultura a constituit un sector important. S-au valorificat 2.200 ha bălţi şi 4.860 ha heleşteie, s-au asigurat uneltele necesare exploatării - taliene, năvoade, tifane, plase, vintile, bărci -, iar pentru industrializarea peştelui au fost puse în funcţiune trei fabrici şi 18 cherhanale. În aceiaşi perioadă au funcţionat pentru nevoile agriculturii 9 instituţii agronomice şi 10 staţiuni experimentale, care au reuşit să păstreze soiurile de valoare, expediind chiar şi în România cantităţi importante de seminţe selecţionate.

Nu a fost neglijată nici baza tehnică a agriculturii. La preluarea administraţiei, numai 10- 15 la sută din capacitatea totală a atelierelor de reparaţii, cât şi a parcului de maşini, era într-o stare fizică satisfăcătoare. Datorită eforturilor depuse de Direcţia Geniului Rural (Direcţia Agriculturii - n.n.), au fost repuse în funcţiune 68 de staţii de maşini şi tractoare şi 18 ateliere mari pentru repararea tehnicii agricole... De la 800 de tractoare în stare de funcţiune (în august 1941 - n.n.), peste un an numărul lor a atins cifra de 4.500. Aproximativ 1.100 de tractoare au fost importate din Elveţia, iar un număr mai mic din Germania. Tot din import au fost aduse 100 de batoze pentru cereale, fiind repartizate judeţelor din regiune.

În domeniul industrial, în momentul preluării administraţiei de Guvernământul Transnistriei, din 946 de întreprinderi industriale, din care 398 la Odesa, 85 mai erau în stare de funcţionare, 453 erau deteriorate parţial şi 426 erau distruse complet. Până la 31 martie 1944, Direcţia Industriei a reuşit să repună în funcţiune 195 de întreprinderi din categoria celor distruse definitiv, iar Direcţia Industriei Alimentare, care constituia o Direcţie de sine stătătoare, dat fiind importanţa sa, avea la aceiaşi dată, 243 de fabrici în stare de funcţionare, alte 131 aflându-se în reconstrucţie, soluţionând aprovizionarea populaţiei cu produse alimentare - 50 vagoane grâu, 230 vagoane floarea soarelui, 118,7 vagoane ovăz, 237 vagoane orz de primăvară,7 vagoane grâu de primăvară, 12,4 vagoane mazăre, 5 vagoane măzăriche selecţionată, 5 vagoane mei (O istorie... p. 304) -, iar pentru asigurarea cu îmbrăcăminte au fost redeschise 16 fabrici de textile şi 27 de confecţii.

Grav avariate în urma operaţiunilor militare au fost căile de comunicaţie, centralele telefonice şi telegrafice, localurile poştale, stâlpii, cablurile şi instalaţiile interioare. Din cauza lipsei de mijloace de transport şi a forţei de muncă, în cursul anului 1941, Direcţia Drumurilor a reabilitat, într-o primă fază, drumurile de interes militar. În 1942, s-a reuşit însă realizarea unor lucrări importante, precum reconstrucţia drumurilor strategice Tighina-Tiraspol-Odesa-Nicolaev, lung de 236 km, Tiraspol-Gara Mihaevo- Berezovka-Neceainoe şi Odesa- Ovidipol-Bugaz (387 km); repararea unor şosele cu o lungime totală de 1.225 km; pietruirea a 830 km şi pavarea a 127 km de drum; refacerea legăturilor telefonice şi telegrafice şi deschiderea serviciilor poştale de la reşedinţele de judeţ şi raioane.
Una dintre marile probleme ale refacerii economice a provinciei a reprezentat-o lipsa resurselor umane, o parte importantă a populaţiei locale fiind mobilizată în armata sovietică sau evacuată odată cu trupele sovietice, iar o altă parte fiind morţi şi dispăruţi datorită luptelor şi bombardamentelor. Pentru remedierea deficitului de forţă de muncă, Guvernământul Transnistriei a recurs la două căi de recrutare a acesteia: prin Ordonanţa nr. 26, din 21 noiembrie 1941, prin care se instituie, în folosul obştii, munca obligatorie pentru toţi locuitorii de la 16 la 60 de ani, iniţial aplicabilă în municipiul Odesa, apoi generalizându-se la nivelul întregii provincii, şi prin solicitarea adresată Guvernului României de a trimite forţă de muncă disponibilă din teritoriul naţional.

Concluzii

Datorită marilor eforturi depuse de administraţia românească, în condiţiile preluării unei economii distruse în proporţie de 4/5, a factorilor climatici nefavorabili şi a stării de război, economia Transnistriei a reuşit, în mare parte, să-şi atingă obiectivele economice. În iunie 1943, cu ocazia unei inspecţii la Est de Nistru, Mihai Antonescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, constata că Transnistria ne-a ajutat enorm de mult în perioada 1941-1942: „Nu vom nega niciodată că Transnistria a adus imense servicii economice statului prin posibilităţile de aprovizionare create în special în 1941-1942", iar Conducătorul Statului, Ion Antonescu, concluziona: „Aş fi fericit ca toate teritoriile româneşti să aibă sub raport administrativ, al şcolii, industriei şi contribuţiei în economia generală situaţia pe care am constatat-o în inspecţia pe care am făcut-o în toată Transnistria". Dovada celor afirmate de liderii Statului Român sunt livrările de produse agricole destinate atât României, cât şi altor state, precum Germania, Italia şi Elveţia. Numai în perioada 12 aprilie - 1 septembrie 1942, în România au fost expediate 1.141 de vagoane de cereale, 243,92 de vagoane cu alimente şi 15,2 vagoane cu diverse materiale, iar de la 1 septembrie 1942 până la 31 iulie 1943, expedierile s-au făcut într-un ritm şi mai accelerat, ajungându-se la 48.249,5 vagoane, alături de 9.462,7 vagoane cu cereale pentru armata română, 251 de vagoane pentru armata germană, 173,8 vagoane cu alimente pentru spitale şi Crucea Roşie, 3.423 de vagoane expediate în Germania şi 123 de vagoane expediate în Italia. „Numai cei ce muncesc se vor bucura de concursul autorităţilor pentru procurarea celor necesare existenţei.... Bolnavii şi infirmii, bătrânii în vârstă de peste 60 de ani, femeile cu copii mai mici de cinci ani, precum şi cele care aveau mai mult de trei copii sub vârsta de 10 ani au fost scutite de obligativitatea prestării muncii în folosul obştei. Din aceeaşi categorie făceau parte persoanele care prestau o muncă efectivă în serviciile şi întreprinderile publice sau private. Conform Ordonanţei, toţi cei care nu se supuneau prevederilor urmau a fi internaţi în lagăr."

Ion Antonescu a dispus ca muncitorii care urmau să plece în Transnistria să fie recrutaţi dintre „vagabonzii şi ţiganii fără meserii şi dintre lucrătorii fără pământ, precum şi dintre refugiaţi". Cei menţionaţi la punctul 1 erau trimişi în Transnistria în mod obligatoriu, iar ceilalţi - benevol.

Animalele şi produsele animaliere din Transnistria au constituit o altă importantă sursă de aprovizionare cu produse alimentare pentru populaţia României. Numai până la 1 noiembrie 1941 au fost expediate în ţară 23.500 de vite, 20.000 de oi, precum şi 10.000 kg de lână şi 25 de vagoane cu piei crude. În scopul desfacerii în ţară a unor produse excedentare agro-alimentare au fost deschise în România, de autorităţile transnistrene, magazine de desfacere în Bucureşti, Brăila, Timişoara şi Braşov. Pentru a asigura aprovizionarea populaţiei transnistrene cu produse, care nu se găseau în provincie sau erau deficitare, s-a înfiinţat, la Bucureşti, un serviciu al Guvernământului de achiziţionare şi procurare de combustibili, maşini de orice fel, textile, săpun, sare, sodă, hârtie, materiale sanitare, medicamente, chibrituri, obiecte de larg consum, piese de schimb, unelte agricole ş.a.. Spre exemplu, numai în trei luni, ianuarie - martie 1943, au fost achiziţionate şi trimise în provincia de peste Nistru: 1.984,8 vagoane de cărbuni, 25 de vagoane lemne de foc, 1.396,4 vagoane petrol, 458,7 vagoane motorină, 534,5 vagoane benzină, 6 vagoane săpun, 281,5 vagoane sare, 12,2 vagoane sodă calcinată, 3,6 vagoane sodă caustică, 10,9 vagoane hârtie, 1 vagon medicamente, 1 vagon rechizite, 1,8 vagoane chibrituri, 2 vagoane bicarbonat. În acest sens, am vrea să subliniem că schimburile erau în mare măsură echivalente, ele fiind reglementate de Convenţia specială încheiată, la 16 octombrie 1941, între guvernatorul civil Gheorghe Alexianu şi Ministerul de Finanţe al României, generalul N. Stoenescu, potrivit căreia, sumele în lei reprezentând contravaloarea produselor expediate din Transnistria în România, direct de către Guvernământ sau prin anumite persoane însărcinate de acesta, urmau să fie vărsate în contul special de lei fără dobândă, deschis la Banca Naţională a României pe numele Guvernământului Civil. Sumele în lei astfel creditate puteau fi utilizate de Guvernământ în scopul plăţii mărfurilor importate în Transnistria din România, restituirii capitalului investit de către instituţii sau persoane din România în întreprinderile comerciale şi industriale din Provincie, precum şi pentru plata beneficiilor realizate de investitori până la 30% din capitalul investit.

În final, subliniem faptul că administraţia românească a Transnistriei a fost confruntată şi pusă, pentru prima dată în lume, să rezolve o problemă deosebit de grea în plan economico-social - trecerea de la proprietatea de tip socialist şi relaţiile bazate pe acest tip de proprietate, la proprietatea privată şi relaţiile generate de aceasta. Forma folosită, a celor trei etape în agricultură, a reprezentat o experienţă pozitivă pentru societatea românească, dar din păcate neîmpărtăşită de guvernanţii postrevoluţionari, care departe de a „câştiga pariul cu agricultura" au falimentat acest sector fundamental de activitate pentru economia românească astfel încât ţara noastră, din una dintre cele mai mari producătoare de mărfuri agricole, a devenit mare importatore de cereale, carne, legume şi fructe din Europa. Despre industrie... Iar dacă nu a devenit o provincie cu un mare potenţial economic şi un înalt nivel de viaţă, datorită în mod deosebit războiului aflat în plină desfăşurare, putem spune că Transnistria, pentru populaţiile de origine slavă din regiunile ocupate de Germania din spaţiul sovietic, reprezenta o atracţie, cel puţin din punctul de vedere al raporturilor stabilite între populaţia locală şi administraţia instaurată de ocupant, cu toate defecţiunile, nesemnificative în multe cazuri, dintre autorităţile române şi majoritatea locală. Edificator în acest sens este faptul că, în februarie 1944, când guvernământul civil a fost înlocuit cu unul militar datorită apropierii frontului, reprezentanţii universităţii, conservatorului, ai operei de stat, ai teatrului naţional şi ai conducerii muzeelor din Odesa, precum şi reprezentanţii populaţiei din oraş i-au adus mulţumiri publice lui Gheorghe Alexianu, pentru grija ce a avut faţă de populaţia autohtonă. Universitatea din Odesa i-a acordat cu această ocazie Diploma de Doctor Honoris Cauza. În aceiaşi măsură este de subliniat faptul că refacerea şi repunerea în stare de întrebuinţare a majorităţii unităţilor distruse au fost posibile şi datorită faptului că populaţia din regiune, cucerită de modul de comportare românesc, a ajutat cu bună credinţă, contribuind în cea mai mare măsură la această reuşită, în vreme ce ţăranii au muncit în Transnistria fără a fi forţaţi sau ameninţaţi. Ei au muncit pentru că li s-au asigurat condiţii de plată mult mai bune decât pe vremea colhozurilor sau sovhozurilor şi, în final, au fost şi împroprietăriţi.

Articolul a apărut în „Condeiul ardelean" Nr. 246/2012