Cu ceva timp în urmă, la Librăria „Mihail Sadoveanu" din Bucureşti, Teşu Solomonovici, scriitor marcant al evreimii din România, a lansat cartea dedicată biografiei lui Ion Antonescu. Din punct de vedere documentar, lucrarea nu are nimic nou. Marii noştri istorici, în frunte cu profesorul Gheorghe Buzatu, acest pater familias al cercetătorilor acestei teme, au clarificat personalitatea de om politic, de militar şi de patriot român a lui Ion Antonescu. Dar, probabil, evreii doresc să-şi impună propria lor viziune asupra istoriei românilor. Alături de autor, au luat cuvântul romancierul Nicolae Breban şi istoricul de artă, medievist, Răzvan Theodorescu, membru al Academiei Române. Deci, nici un specialist în istoria contemporană a României. Nu am fost prezent, dar am primit filmul acestui eveniment cultural-politic, deloc ştiinţific.

Au trecut 66 de ani de la împuşcarea lui Ion Antonescu de către regimul iudeo-bolşevic instalat în România, după lovitura de stat de la 23 august 1944. Mulţi români din toate clasele sociale ar fi dorit ca instalarea acestui regim să fie exclusiv urmarea ocupaţiei militare a ţării de către Armata Roşie şi nu rezultat şi al complicităţii Casei Regale a României. Dar nu aceasta este tema pe care doresc să o abordez. După 66 de ani, subiectul Antonescu, care ar trebui să fie lăsat în grija istoricilor de istorie contemporană, este în continuare politizat excesiv, abordat de literaţi şi de specialişti în alte domenii, cum sunt şi distinşii intelectuali pe care i-am nominalizat mai sus şi folosit ca mijloc de permanentă învinovăţire a poporului român pentru trecutul său. Această învinovăţire repetată pune o presiune constantă asupra naţiunii şi a clasei politice româneşti, mereu în situaţia de a fi obligată să facă tot felul de concesii, inclusiv aceea de a încălca legea fundamentală a statului şi de a aduce în România, fără aprobări legale şi fără nici un câştig de natură materială, părţi importante ale armatei Israelului, exclusă din Turcia, în prima parte a anului 2010, în vederea instrucţiei, în condiţii de relief asemănător celui din Iran.

Nicolae Breban, a ţinut un discurs în care a vorbit multe şi de toate şi, ca mulţi nespecialişti în domeniu, ne-a explicat ce s-ar fi întâmplat dacă istoria nu ar fi fost cum a fost, ci ar fi fost altfel. În încheierea alocuţiunii, Nicolae Breban a recunoscut că nici nu a citit cartea, care urma să-i fie făcută cadou de autor, ulterior. Nivelul manifestării a coborât, astfel, în zone greu acceptabile pentru sonoritatea numelor celor implicaţi. Academicianul Răzvan Theodorescu, care nu a avut şi nu are subiectul „epocii Antonescu" drept temă de cercetare, a afirmat răspicat că Antonescu a fost un criminal de război, care a omorât evrei, a omorât ţigani şi care, ştie domnia sa, dacă ar fi ajuns în mâna anglo-americanilor, ar fi fost omorât de aceştia!? Iată-ne învăţând istoria după presupuneri. Pentru mine, acest mod de abordare al unui academician a fost de-a dreptul surprinzător, chiar şocant. Dl. profesor Theodorescu recunoaşte că este filo-evreu şi se poziţionează deschis pe partea evreilor. Tema Antonescu este o temă care incumbă şi numeroase probleme dureroase ale raporturilor româno-evreieşti. În aceste condiţii, nici nu mai este necesar ca dl. Theodorescu să ne spună dacă este cumva şi etnic evreu. Domnia sa s-a poziţionat pe această parte şi l-a declarat pe Antonescu ferm, repetat, axiomatic, criminal de război... Domnul profesor Răzvan Theodorescu a insistat mult asupra greşelii uriaşe a lui Ion Antonescu de a fi trecut Prutul. A făcut şi analogie cu mareşalul finlandez Mannerheim, care, aliat al Germaniei fiind, s-a oprit din înaintare la graniţa cu Uniunea Sovietică. După ce a repetat pronunţarea sentinţei de criminal de război pentru Antonescu, dl. Theodorescu ne-a spus cu mândrie că a semnat, în anul 2002, în calitate de ministru al Culturii, Ordonanţa Guvernului României nr. 31/2002, cea care, după părerea mea, este un atentat la libertatea de expresie, un atentat împotriva cercetării istoriei României în deplină libertate de conştiinţă, este un act normativ care permite abuzuri, prin interpretarea vorbelor şi scrierilor cercetătorilor. Domnul academician ne-a mai spus că, după emiterea Ordonanţei, un grup de şapte senatori ai S.U.A., şase evrei şi d-na Hillary Clinton, i-au trimis o scrisoare prin care i-au cerut să înlăture monumentul ridicat de Asociaţia Pro-Basarabia şi Bucovina la locul execuţiei lui Ion Antonescu şi a principalilor săi colaboratori.

Dl. ministru Răzvan Theodorescu a executat cererea atot-puternicilor senatori americani, preocupaţi de desfiinţarea unor monumente comemorative din România. S-o fi făcut în numele suveranităţii naţionale înscrise în Constituţie? Înţelegem astfel, până unde merge supravegherea României de către noii noştri stăpâni, până la ce nivel înalt, respectiv al Senatului S.U.A., se urmăreşte influenţarea modului de prezentare a istoriei României de acum şapte decenii şi cât de strâns este laţul în jurul gâtului poporului român. După părerea mea, Ordonanţa 31/2002, transformată în lege în anul 2006, pe care domnul fost ministru Theodorescu o numeşte, în mod nepotrivit, „hotărâre de guvern", ar trebui desfiinţată cât mai repede, în numele democraţiei autentice, respectiv al libertăţii cuvântului, al dreptului popoarelor asupra propriei istorii, al dreptului istoricilor de a se pronunţa asupra evenimentelor şi fenomenelor istorice fără teama de a fi trimişi în judecată, în baza Ordonanţei devenită lege, la care ne referim. Aşa cum am mai scris şi cu alt prilej, după ce ne-au luat totul, fabrici, marile combinate, băncile, societăţile de asigurări, bogăţiile naturale, baze militare etc., noii noştri stăpâni ne fură şi istoria, pe care trebuie să o scriem şi să o propovăduim după părerea străinilor şi a unor legi impuse pe uşa din dos a Parlamentului României. După părerea mea, este prea mult şi prea puţini istorici şi alţi intelectuali au curajul să protesteze în faţa acestor abuzuri culturale împotriva naţiunii române.

Personal am fost acţionat în Justiţie de către Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington şi de către Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România, în baza Ordonanţei 31/2002, pe care a semnat-o şi domnul fost ministru Răzvan Theodorescu. Nu este plăcut şi nici încurajator. Majoritatea specialiştilor români au depus armele în cercetarea ştiinţifică a problematicii raporturilor româno-evreieşti, mai ales din perioada celui de al doilea război mondial. Eu continui şi sper că, dacă nu voi bea cafea din care a băut istoricul militar Constantin Botoran când a fost asasinat, sau dacă nu voi păţi alte lucruri „tăcute", îmi voi mai spune părerea, bazat pe cercetările pe care le fac. Respect toate părerile şi ascult toate părţile implicate în aceste raporturi istorice vătămate, româno-evreieşti şi încerc să fiu cât pot de obiectiv.

În încheierea acestor rânduri, aş dori să fac unele precizări de care nu au ţinut cont prezentatorii cărţii lui Teşu Solomonovici, nespecialişti în domeniu, după cum am arătat. Chiar dacă a fost categorisit de învingătorii în război ca fiind o agresiune, războiul antisovietic purtat sub comanda lui Ion Antonescu are numeroase argumente, din punctul românesc de vedere, el fiind practic declanşat de U.R.S.S., prin acţiunile agresive desfăşurate împotriva României, în vara anului 1940, când au fost ocupate Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa. Cu acest prilej, Armata României, autorităţile administrative şi cetăţenii de etnie românească din Basarabia, Bucovina de Nord şi din Ţinutul Herţa au fost agresaţi cu mare violenţă de o mare parte a numeroasei minorităţi evreieşti din provinciile menţionate, unde, această minoritate evreiască era majoritar susţinătoare a Uniunii Sovietice şi a bolşevismului. Voi da spre republicare revistei Art-Emis un studiu dedicat acestei problematici. Decizia de participare a României la războiul alături de Germania era una istorică şi Antonescu a luat-o cu convingerea că, în acel moment istoric, nu avea alternativă mai bună pentru refacerea României Mari şi pentru promovarea intereselor ei de securitate şi de dezvoltare economică. Antonescu avea, de asemenea, argumentul că precedentele două regimuri din România, cel regal şi cel legionar, optaseră şi ele pentru alianţa cu Germania. Doar partidele „istorice", cuprinzând politicieni susţinători categorici ai alianţei cu statele occidentale, nu agreau această linie. La unii dintre aceşti lideri, cum ar fi Iuliu Maniu, este greu de stabilit frontiera între a fi fost susţinător al politicii României alături de Marea Britanie, sau agent al Marii Britanii în România. „Crimele" lui Antonescu faţă de evrei au fost doar o replică, în timp de război, împotriva celor care au agresat statul român şi au susţinut inamicul declarat al poporului român. Evreii deportaţi în Transnistria nu au fost deportaţi pentru că erau evrei, ci pentru că erau adversari dovediţi ai României şi, în mare parte, susţinători declaraţi ai bolşevismului şi ai Uniunii Sovietice.

A continua, după 66 de ani, să pui placa „Antonescu criminal al istoriei", este deja desuet. Credem că şi copiii manipulaţi în puţinele ore de istorie care se mai predau, care învaţă mai mult despre presupusul declarat genocid a poporului român împotriva evreilor, ştiu că „eroii" şi „criminalii" istoriei sunt stabiliţi de către învingătorii în războaie, care-şi impun stăpânirea asupra statelor şi popoarelor învinse, cum a fost România şi poporul român, nu de către cercetătorii liberi ai istoriei universale, cei care, dacă scriu adevăruri de care sunt convinşi, pot uşor să facă cinci ani de închisoare, aşa cum prevede Ordonanţa 31/2002, transformată în lege în anul 2006. Mi-ar place să cred că Nicolae Breban, cel mult lăudat pe vremuri de Monica Lovinescu la Europa Liberă şi istoricul de artă Răzvan Theodorescu au fost presaţi să spună bazaconiile pe care le-au spus. Din păcate, nu a fost aşa. Cred mai degrabă că este vorba de cunoscutul servilism faţă de stăpânii străini, în cazul lui Nicolae Breban şi de „filo-evreismul" recunoscut şi declarat public al lui Răzvan Theodorescu. Din aproape în aproape, prin aceste manifestări susţinute de intelectuali români de vârf, interesaţi, promovaţi etc., istoria României este agresată, puţin câte puţin, în mod continuu.

În anul 1997, procurorul general al României, Sorin Moisescu a promovat un recurs în anulare faţă de unele hotărâri judecătoreşti prin care au fost condamnaţi, în anii ocupaţiei militare sovietice, unii demnitari români ai regimului antonescian. Condamnările au fost însoţite de confiscarea totală a averilor acelor demnitari. Recursul în anulare putea conduce la restituirea averilor urmaşilor celor condamnaţi, a căror soartă a fost şi aşa de neinvidiat. S-a aflat imediat, până la Washington şi doi membri ai Congresului S.U.A., de etnie evreiască, au protestat printr-o scrisoare deschisă trimisă preşedintelui României, pe un ton autoritar şi categoric, arătând că Antonescu este un criminal care s-a aflat „pe partea greşită a istoriei". Interesant că într-o ţară „democratică", ca S.U.A., unde principiul separării puterilor în stat este prevăzut de Constituţie, congresmenii americani s-au adresat preşedintelui ţării într-o problemă a Justiţiei. Recursul în anulare nu a mai fost promovat, averile confiscate nu s-au mai retrocedat, iar iniţiatorul a fost foarte repede eliberat din funcţie. Iată deci că politicienii, în cazul de faţă influenţi congresmeni evrei ai S.U.A., sunt cei care stabilesc în locul istoricilor „partea" pe care trebuie poziţionate personalităţile istorice, cine sunt „bad boys" şi cine sunt „good boys". În ochii acestor lideri ai lumii, în istorie, binele şi răul sunt despărţite şi între ele există un gard. Binele este totdeauna de partea celui mai puternic, iar răul de partea celui învins, sau mai slab. În aceste condiţii misiunea istoricului care intră pe acest teren este una foarte dificilă, când trebuie cercetate subiecte aparţinând problemelor atent controlate de puterea politică şi după şapte-opt decenii. Chiar şi conducătorii României anilor 2002 şi 2006 au dat indicaţii privitoare la felul în care trebuie abordată personalitatea mareşalului Antonescu şi epoca sa, sau a presupusului holocaust, de care unii evrei învinovăţesc România. S-au dărâmat statui, s-a destituit capul armatei române sub motivaţia că a participat la o slujbă religioasă în care preoţii s-au rugat şi pentru Ion Antonescu (1999), s-au dat legi prin care se interzic discuţiile publice privitoare la contestarea de către unii istorici a existenţei holocaustului în România (2002 şi 2006) etc. Libertatea de expresie se află pe un teren alunecos, este limitată, iar reacţiile internaţionale la orice abatere de la „adevărul" stabilit de cei puternici sunt imediate. Conducătorii politici ai unor state, inclusiv ai românilor, sunt presaţi să recunoască vina colectivă a promovării holocaustului în ţările lor, ceea ce ar trebui stabilit numai de către istorici. Mijloacele de a-i influenţa pe cei care scriu şi publică lucrări de istorie sunt multiple. Puterea doreşte să audă doar ceea ce îi convine.

Din alt punct de vedere, considerăm că istoricii români trebuie să abordeze mai mult şi fără ocolişuri aceste teme delicate şi controversate. Controversele sunt abordate mai mult la nivelul factorilor politici decât la cel al istoricilor. Istoricii străini, majoritatea evrei, abordează mult tematica holocaustului, peste tot în lume, ca şi alte momente şi fenomene istorice din perioada celui de al doilea război mondial legate de această tematică. Cercetările acestora se bucură de o finanţare extraordinară, practic imposibil de egalat. Această finanţare extrem de puternică, venită mai ales din partea unor instituţii ale comunităţilor evreieşti, este ea însăşi o formă de influenţare a rezultatelor cercetării în direcţia dorită de finanţatori.

Ne-am referit la problema presiunii politicului asupra cercetătorului, a ascunderii adevărurilor şi a persecuţiilor împotriva celor care cercetează dreptatea învinşilor în conflictele internaţionale, cu convingerea că istoricii sunt cei care trebuie nu numai să scrie adevărul, dar şi să militeze pentru a ieşi de sub presiunea factorilor politici. Unul dintre autorii acestor rânduri a fost nevoit să-şi apere în justiţie afirmaţiile dintr-un studiu dedicat relaţiilor româno-evreieşti, plângerea penală fiind formulată de Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington şi de Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România. Cu toate acestea, am scris prezenta lucrare cu dorinţa de a fi cât mai obiectiv şi de a nu ocoli evenimente şi fenomene controversate.

Considerăm că nu este bine ca cercetătorii români să nu scrie despre momentele controversate din propria lor istorie, astfel ca istoriografia problemei să cuprindă doar realizări străine, sau ale unor minoritari, multe incomplete, neabordând documentele din arhivele româneşti, politizând excesiv şi ocolind argumentele româneşti în numeroasele dispute ale istoricilor, „arbitrate" de la Washington şi de la Tel Aviv.
----------------------------------------------------------------------
[1] http://www.dailymotion.com/video/xmcxe3_tesu-solomovici-maresalul-ion-antonescu-o-biografie_news