Radu R. Rosetti - Note de lectură!

Numit comandant al Regimentului 6 „Mihai Viteazul”, la 4/17 martie 1917, locotenent-colonelul Radu R. Rosetti s-a prezentat la Horlești, unde a constatat că starea unității era „jalnică” din toate punctele de vedere. În special din punct de vedere sanitar datorită tifosului exantematic care făcea ravagii printre militari, dar și printre civilii din zonă.

Relatările din Mărturisiri (1914-1919) sunt cutremurătoare: „Dintr-un efectiv de 2.071 prezenți erau 880 bolnavi și convalescenți de tifofs exantematic și numărul bolnavilor creștea pe zi ce trecea. Mortalitatea fusese mare până atunci (270, adică 13% și nu s-a micșorat cât am fost la regiment, variind între 8 și 20 pe zi. În fiecare dimineață, când mă sculam, vedeam pe fereastră, pe dealul din față, cum se înmulțiseră în ziua precedentă numărul crucilor de lemn din cimitir... Și această stare se înrăutățea prin faptul că hrana nu era nici îndestulătoare, nici de bună calitate... Lucrurile nu puteau rămâne așa pentru că regimentul ar fi pierit. El trebuia însănătoșit, hrănit, completat ca efectiv, echipat, instruit și trebuia să i se ridice moralul.

Cantonamentul regimentului era în Horlești, compus din două sate, Horleștii-Catolici și Horleștii-Domniței, așezate în niște văgăuni înconjurate de dealuri păduroase. Înfățișarea mi s-a părut tristă din prima dimineață, mai ales că vremea era posacă. Am cutreierat călare, căci altfel nu se putea merge, așa de desfundate și pline de noroaie fiind ulițele, din prima zi, întreg cantonamentul intrând în toate casele. Sărăcăcioase, întunecoase, fiecare dintre acestea adăpostea mult mai multe ființe omenești (familia locuitorilor și ostași) decât se cuvenea, ceea ce explica și grozava și repedea răspândire a bolii.
27 de locuințe erau transformate în așa-zise infirmerii. În realitate erau niște cocioabe întunecoase și neaerisite în care zăceau de-a valma bolnavi, muribunzi și convalescenți, într-o mizerie și murdărie ce este cu neputință de descris.

Iată de altfel ce spune despre aceste infirmerii Regina Maria care le-a cercetat în ziua de 2/15 aprilie 1917, când starea lor se îmbunătățise: « Cea mai multă vreme am petrecut-o printre bolnavi, care din nenorocire erau mult prea numeroși... La Horlești era ceva ce-ți rupea inima. Un biet doctor (Weinberg se lupta singur cu sute de bolnavi răspândiți în niște colibe nenorocite, iar ofițerii regimentului aproape toți zăceau de tifos. Umblam de colo colo prin cocioabele dărăpănate în care erau înghesuiți bolnavii unii peste alții; le împărții bomboane, țigări, iar celor bolnavi coniac și ceai... Halul de mizerie a acestor infirmerii improvizate întrece orice descriere »...

Cum, din nefericire, nu se putea schimba cantonamentul și nici nu se găseau în satele ocupate locuințe libere, trebuia mai întâi să se despartă cei bolnavi de cei sănătoși și de convalescenți, cum trebuia să se curețe, pe cât era cu putință, casele. Nu existau decât un număr redus de sanitari și brancardieri instruiți. De aceea am făcut apel, prin ordine date la raport, la voluntari care să facă serviciul de sanitari... În îngrijirea bolnavilor, unul din consemne era de a-i împiedica să fugă (ceea ce era un fenomen al bolii) și să se arunce în puțuri. A trebuit să pun să se curețe toate puțurile din cantonament deoarece se găsiseră în câteva din ele cadavre...

Cum s-a înseninat vremea, am vrut să scot convalescenții la soare, dar n-am reușit decât prin anumite ademeniri, răspunzând unor însușiri și unor obiceiuri ale neamului. Prea slabi sau prea demoralizați pentru a se mișca de pe locurile unde zăceau, ei nu făceau sforțarea necesară spre a se urni numai în urma unui ordin sau unui sfat. Recursei atunci la două mijloace neprevăzute în manualele militare: la muzică și la tutun. Pusei lăutarii din regiment - și erau destui - să cânte pe ulițe și pe maidanuri și cântece de dor, dar și jocuri. Încet, încet, începură să iese din case câte unul și apoi mai mulți dintre cei ce începeau a se întrema. Odată iețiți afară, pusei să-i ducă să steie la soare. Cel de-al doilea mijloc, tutunul, îl folosii nu numai pentru același scop, dar și ca recompensă...
Nu m-am mulțumit însă să iau măsurile ce puteam lua, ci am alarmat, am cerut și am insistat prin rapoarte și prin scrisori particulare adresate lui Vintilă Brătianu, doctorului I. Cantacuzino și tuturor acelora, începând cu regina Maria și cu E.O. Ballif, care puteau să-mi deie o mână de ajutor.

Probabil că intervențiile mele la Iași au avut drept prim rezultat scuturarea comandantului diviziei și în special a serviciului sanitar, pentru că de unde nu venise până atunci niciun medic să vadă ce este - și erau numai vreo 3-4 kilometri de la Voinești la Horlești - m-am pomenit într-o după-amiază cu un gradat care-mi raportă că, la intrarea dinspre Voinești a satului, sosise un medic colonel și că acesta mă poftea să vin acolo cu o situațiune de tifos exantematic. Prin același gradat am trimis răspuns acelui medic colonel că nu viu și că, dacă are ceva de inspectat, să vină el la cancelaria regimentului. A venit, dar văzându-mă de departe a strigat întrebându-mă dacă am alcool să se șteargă pe mâini. L-am întrebat ce dorea. Mi-a răspuns că fusese trimis să constate ce era cu epidemia de tifos exantematic și a cerut să-i dau datele necesare. La rândul meu, i-am răspuns, că nu i le voi da până ce nu va vedea personal halul în care ne găseam. Și i-am spus în șoaptă, spre a nu fi auzit de cei din jurul nostru, că nu-l voi lăsa să plece până ce nu va vizita așa-zisele infeirmerii. Ajungând la cea dintâi dintre acestea și, văzând că nu prea îi venea să intre, l-am silit să intre nu numai acolo, dar în toate încăperile unde erau bolnavi sau convalescenți. Tremura de frică, dar am fost inexorabil. Prea m-a revoltat mișelia acestui medic - care totuși a ajuns după război medic general - atât de deosebit de unanimitatea medicilor noștri. Purtarea acestora, cu prilejul acestei epidemii, a fost mai presus de orice laudă. Mulți, mult prea mulți, și-au pierdut viața, dovedind că tradiția stabilită de doctorul Carol Davila se menținea și că erau animați de cel mai desăvârșit spirit de îndeplinire a datoriei...

Toată nădejdea mea de a vedea regimentul întremat și de a-l conduce curând pe front s-a sfărâmat pentru că, la 21 martie/3 aprilie 1917, am căzut și eu bolnav de tifos exantematic”[1].

----------------------------------------------------
[1] Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1916-1919), București, Editura Modelism, 1997, p. 185-187.