Dupǎ decembrie 1989, în disputa politicǎ din România s-au aflat şi Arhivele Statului. Se pǎrea cǎ românii au devenit brusc interesaţi de cunoaşterea istoriei „adevǎrate”, pe bazǎ de documente. Şi cum cele mai multe documente se aflau la Arhivele Statului, aceastǎ instituţie a devenit obiect de controverse. În noiembrie 1991, când am preluat eu funcţia de director general, disputa era în toi. În presǎ apǎreau aproape zilnic articole, la Radio şi TV, dar şi la sediul Grupului de Dialog Social (G.D.S.) din Calea Victoriei se organizau dezbateri, care vizau, în principal, douǎ probleme: scoaterea Arhivelor Statului din structura Ministerului de Interne şi accesul neîngrǎdit la toate documentele. Fiind solicitat, nu m-am dat în lǎturi sǎ acord interviuri şi sǎ particip la dezbateri privind Arhivele Statului. Socoteam cǎ era o obligaţie a mea. Una dintre ideile pentru care pledam şi care prin transpunerea ei în practicǎ putea diminua avalanşa atacurilor era adoptarea unei noi legi, democratice a Arhivelor Statului. Susţineam cǎ o nouǎ lege era necesarǎ, întrucât cea din timpul regimului socialist-totalitar suferise numeroase modificǎri şi se impunea o lege unitarǎ, care sǎ reflecte noua realitate istoricǎ. Din discuţiile avute cu mulţi politicieni şi reprezentanţi ai „societǎţii civile” mi-am dat seama cǎ nu interesul ştiinţific prima, ci succesul mediatic şi rǎfuiala politicǎ. În ziare, mai ales în „România liberǎ”, apǎreau aproape zilnic documente despre unii oameni politici, cu scopul de a-i compromite, sau din contra de a-i prezenta ca dizidenţi, opuşi regimului Ceauşescu. Aceste documente fuseserǎ sustrase din arhiva Securitǎţii, iar ziariştii urmǎreau sǎ „punǎ mâna” şi pe documente de la Arhivele Statului, mai ales din Arhiva C.C. al P.C.R., unde se aflau dosarele de cadre ale activiştilor P.C.R.
Într-un fel, tonul delaţiunii a fusese dat de Silviu Brucan, considerat ideologul noului regim, care în februarie 1990 a apǎrut la TVR cu dosarul sǎu de cadre, „salvat” din arhiva Securitǎţii, chiar în momentul când era sǎ fie ars, pentru a nu exista mǎrturia cǎ el a luptat pentru dǎrâmarea lui Ceauşescu. Dosarul avea urme de fum şi un colţ lipsǎ. Ştiam cǎ Silviu Brucan fusese unul dintre cei mai înverşunaţi stalinişti, care desfǎşurase în anii 1945-1948, prin ziarul „istorice şi liderilor acestora - Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Dinu Brǎtianu, Gheorghe Brǎtianu etc. În 1983, când am publicat cartea privind istoria Partidului Naţional-Ţǎrǎnesc (P.N.Ţ.), am citat articolul din 1 august 1947, în care se saluta arestarea liderilor P.N.Ţ. şi desfiinţarea acestui partid, ca fiind o „sentinţǎ a istoriei”[1], dar nu am dat numele autorului, deoarece Silviu Brucan, devenise un anonim oarecare. Vǎzând tupeul cu care acelaşi personaj îşi aroga dupǎ 1989 rolul de promotor al democraţiei, în ediţia a doua, din 1994, a acestei monografii am dat un amplu citat din respectivul articol, cu titlul: Falimentul Partidului Naţional-Tǎrǎnesc - o sentinţǎ a istorie, şi am menţionat autorul acestuia: Silviu Brucan.[2]
La 25 octombrie 1992, în timp ce participam la Ambasada Turciei, unde se sǎrbǎtorea Ziua Naţionalǎ a acestei ţǎri (29 octombrie), Silviu Brucan a venit la mine, întrebându-mǎ: „Ce noutǎţi mai sunt pe la Arhivele Statului ?” I-am rǎspuns cǎ lucrez la o adresǎ cǎtre Tribunalul Municipiului Bucureşti, prin care cer trimiterea lui în judecatǎ pentru sustragerea de documente din instituţii publice. Ochii sǎi albaştru s-au învolburat, mi-a întors spatele şi a plecat. Un asemenea demers în justiţie era absolut legitim şi Brucan ştia prea bine cǎ se putea aştepta la pedeapsa cu închisoarea de la 2 la 4 ani. Dar, în atmosfera de atunci, o asemenea solicitare din partea mea putea fi consideratǎ ridicolǎ. În condiţiile în care se furau uzine întregi, care erau vândute la fier vechi fǎrǎ ca justiţia sǎ intervinǎ, cum şi-ar fi consumat timpul cercetând sustragerea unui dosar din arhive? Unii susţineau cǎ Arhivele Statului ascundeau documente, care trebuiau scoase la luminǎ, deoarece acum România nu mai avea secrete, mai ales faţǎ de cei din Occident, care ne îndrumǎ paşii pe calea democraţiei. Nu era vorba doar de dorinţa de a cunoaşte trecutul, ci şi de ceva mult mai practic. În martie 1990, din iniţiativa ministrului Culturii Andrei Pleşu, a fost adoptat decretul privind abrogarea legii patrimoniului cultural naţional, prin care acesta a fost lǎsat fǎrǎ nici o protecţie, fapt ce a permis devalizarea muzeelor şi a altor instituţii de culturǎ. Ministerul de Interne a depus mari eforturi pentru a stǎvili exodul peste graniţǎ a valorilor culturale, dar acţiunea sa era taxatǎ ca o atitudine „comunistǎ”, cǎreia trebuia sǎ i se punǎ capǎt. Trecerea Arhivele Statului la Ministerul Culturii şi eliminarea prin lege a oricǎrei restricţii privind accesul la documente oferea unora şansa de a duce o luptǎ politicǎ eficientǎ, sau de a obţine sume consistente, la acest început de capitalism cu specific românesc.
A existat şi ideea trecerii Arhivelor Statului în subordinea autoritǎţilor locale. Unul dintre primele telefoane pe care le-am primit pe „scurt” dupǎ instalarea mea în funcţia de director general, a venit de la preşedintele Consiliului Judeţean Covasna care, dupǎ ce m-a felicitat pentru numire în „înalta demnitate”, mi-a spus cǎ îmi va trimite, „pentru luare la cunoştinţǎ”, adresa cu numele celui care urmeazǎ sǎ fie numit de Consiliul Judeţean în funcţia de şef al filialei Covasna. Mi-a precizat cǎ, fiind un judeţ cu o populaţie covârşitor maghiarǎ, acesta va fi un etnic ungur. I-am mulţumit pentru urǎri şi i-am spus cǎ democraţia înseamnǎ înainte de toate respectarea legii. Conform legislaţiei actuale, şeful de filialǎ este propus de directorul general şi numit de ministrul de Interne. Mi-a mulţumit pentru informaţie şi a spus cǎ U.D.M.R. va solicita includerea în lege a unui articol privind numirea şefilor de arhivǎ de consiliile judeţene. Dupǎ aceastǎ discuţie pentru mine a devenit clar cǎ se urmǎrea preluarea Arhivelor Statului de cǎtre autoritǎţile politice şi administrative locale. Ca urmare, dacǎ, spre exemplu, un cercetǎtor ar fi dorit sǎ cerceteze situaţia românilor din judeţul Covasna putea fi lesne refuzat de Consiliul judeţean, cu o pondere majoritar maghiarǎ. Cu alte cuvinte, istoria trebuia scrisǎ numai pe baza documentelor puse la dispoziţie de respectivele consilii judeţene. În aceeaşi idee am primit scrisori de la şefii unor culte religioase - catolic, greco-catolic, luteran - prin care se cerea ca Arhivele Statului sǎ le restituie documentele „confiscate de regimul comunist”. Le-am comunicat cǎ respectivele arhive nu au fost confiscate, ci predate, conform legii, la Arhivele Statului, unde puteau fi cercetate de oricine. Interesul nostru este ca documentele sǎ fie pǎstrate în condiţii corespunzǎtoare, sǎ poatǎ fi studiate şi sǎ se scrie o istorie realǎ despre cultele respective. În noua lege s-ar putea prevede ca aceste instituţii sǎ primeascǎ copii (xerox-uri sau microfilme) de pe documentele proprii.
Şi Academia Românǎ avea pretenţiile ei. Directorul Bibliotecii Academiei, Gabriel Ştrempel, publica articole în presǎ, adresa memorii Parlamentului, Preşedintelui şi Guvernului în care cerea sǎ i se restituie documentele “furate” de Arhivele Statului. Am considerat cǎ nu era firesc ca Arhivele Statului sǎ se confrunte cu cea mai prestigioasǎ instituţie cultural-ştiinţificǎ a României. Aflându-mǎ la sfârşitul lunii noiembrie 1991 la Academia Românǎ pentru a discuta cu secretara Secţiei de Stiinţe Istorice şi Arheologie, doamna Dorina Rusu, despre elaborarea unui tratat de istoria României, mi-a venit idea de a mǎ întâlni cu preşedintele Academiei, domnul Mihai Drǎgǎnescu. Doamna Dorina Rusu a sunat la cabinet, de unde i s-a spus cǎ preşedintele era gata sǎ mǎ primeascǎ. Am avut cu preşedintele Drǎgǎnescu o discuţie extrem de amiabilǎ. Domnia sa mi-a spus cǎ ştia despre disputa dintre Academia Românǎ şi Arhivele Statului, socotind cǎ dreptatea era de partea lui Ştrempel. Eu nu am ridicat problema apartenenţei documentelor respective, ci a pǎstrǎrii lor în bune condiţii, precum şi a posibilitǎţii de a fi cercetate. I-am explicat cǎ acestea se aflau în cel mai bun depozit al Arhivelor Statului, unde se asigurǎ microclimatul necesar (cǎldurǎ, umiditate), paza foarte strictǎ, nimeni nu le putea sustrage sau distruge, aveau inventare, cercetǎtorii au la dispoziţie o salǎ de studiu mare şi comodǎ, unde documentele pot fi studiate fǎrǎ nici o îngrǎdire. Biblioteca Academiei nu are asemenea condiţii, şi ca urmare şi-ar asuma o rǎspundere foarte mare în cazul deteriorǎrii documentelor, iar cele câteva locuri din sala de la Fondul Manuscrise, pe care o frecventasem, nu erau nici acum suficiente. L-am invitat sǎ facǎ o vizitǎ la Arhivele Statului pentru a se convinge. Preşedintele Mihai Drǎgǎnescu mi-a mulţumit pentru explicaţiile date şi mi-a mǎrturisit cǎ era îngrijorat de faptul cǎ Academia Românǎ avea multe valori de patrimoniu, în special tablouri, dar şi manuscrisele lui Eminescu, care nu sunt bine conservate şi asigurate. Ar fi bucuros ca Ministerul de Interne sǎ asigure paza acestora, iar Arhivele Statului sǎ restaureze unele manuscrise şi cǎrţi de patrimoniu. I-am propus sǎ semnǎm un protocol de colaborare între Arhivele Statului şi Academia Românǎ, iar dânsul a fost întrutotul de acord.
La puţin timp dupǎ aceastǎ discuţie a avut loc o sesiune ştiinţificǎ la Arhivele Statului, la care l-am invitat pe academicianul Mihai Drǎgǎnescu, iar Domnia Sa nu numai cǎ a venit, dar a şi rostit cuvinte elogioase la adresa acestei instituţii şi a directorului ei general A fost un moment istoric, prin care s-a pus capǎt unei dispute inutile (care avea sǎ se reia dupǎ plecarea mea, iar prin legea din 14 octombrie 2010, respectivele fonduri au fost scoase din patrimoniul Arhivelor Naţionale şi predate Academiei Române).Prin astfel de discuţii am pregǎtit, într-un fel, terenul propice pentru adoptatea unei noi legi a Arhivelor. Când am venit eu în fruntea Arhivelor Statului se lucra deja la proiectul legii Arhivelor, rolul cel mai important avându-l Corneliu Mihail Lungu - director, şi Adrian Adamache - şeful Serviciului Metodologie şi Control. Se preconiza schimbarea numelui din Arhivele Statului în Arhivele Naţionale, deoarece acestea deţineau nu numai documente ale statului, ci şi ale unor instituţii (mǎnǎstiri, biserici, asociaţii, uniuni, fundaţii etc) şi particulare (fonduri personale). Era şi o aliniere la denumirea unor mari instituţii similare, ca de exemplu Arhivele Naţionale ale Franţei sau Arhivele Naţionale ale S.U.A.
Pe fondul campaniei privind trecerea Arhivelor Statului la Ministerul Culturii, prezentat ca un minister deschis şi democratic, spre deosebire de MI, considerat un fel de relicvǎ comunistǎ, trebuia gǎsitǎ o formulǎ beneficǎ pentru instituţie şi pentru salariaţii acesteia. Pentru mine era clar scopul urmǎrit de mulţi promotori ai acestei campanii, ambalatǎ într-o frazeologie anicomunistǎ: posibilitatea de a sustrage documente de importanţǎ istoricǎ, adicǎ de a devaliza Arhivele Statului aşa cum reuşiserǎ, în bunǎ parte, cu muzeele. Ca urmare am devenit susţinǎtorul ideii ca Arhivele trebuie sǎ rǎmânǎ la Miniusterul de Interne, chiar dacǎ aveam sǎ suport criticile celor care declarau cǎ reprezintǎ societatea civilǎ. În acelaşi timp, din discuţiile avute cu salariaţii am înţeles cǎ pentru ei era bine ca Arhivele Naţionale sǎ facǎ parte din structura Ministerului de Interne, deoarece beneficiau de sporuri însemnate, specifice acestui minister, care se urcau la 30-40% din salariu. De asemenea, foarte important era faptul cǎ Ministerul de Interne asigura baza logisticǎ a Direcţiei Generale şi a filialelor din cele 41 de judeţe ale ţǎrii.
Problema cea mai complicatǎ a fost cea privind accesul la documente. Am adus de la Congresul Internaţional al Arhivelor desfǎşurat în Canada în august 1992, un volum consistent, conţinând legile din domeniul arhivelor existente în mai multe state. Am rugat sǎ se facǎ un tabel, pe ţǎri, cu privind categoria de documente şi limitele de acces. Am constatat cǎ cele mai restrictive erau arhivele din Marea Britanie, cu termene foarte lungi pentru acces. În general, termenul era 50 de ani. Am gǎsit şi câteva state în care accesul era permis dupǎ 30 de ani de la crearea documentului respectiv. Am hotǎrât sǎ nu ne conducem dupǎ o lege anume, ci sǎ luǎm termenele cele mai scurte existente în oricare lege. Ca urmare, am înscris în proiectul de lege cǎ documentele pot fi consultate dupǎ 3o de ani de la crearea lor. S-a prevǎzut cǎ documentele care nu au împlinit acest termen puteau fi consultate cu aprobarea conducerii unitǎţii creatoare sau deţinǎtoare.
Pe mǎsurǎ ce definitivam proiectul legii Arhivelor Naţionale primeam telefoane, scrisori, vizite din partea unor cadre de conducere de la Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Justiţiei, Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Protecţie şi Pazǎ, Serviciul de Informaţii Externe, Departamentul Cultelor care cereau ca arhivele instituţiilor respective sǎ fie exceptate de la legea Arhivelor Naţionale. Am reuşit sǎ-i conving cǎ nu se punea problema ca Arhivele Naţionale sǎ preia arhivele respective, ci ca acestea sǎ-şi desfǎşoare activitatea pe baza unei singure legi. Aceştia au înţeles, astfel cǎ situaţia s-a calmat. Dupǎ ce colectivul de la Arhivele Statului a definitivat proiectul de lege, în ziua de 30 septembrie 1992 l-am trimis ministrului de Interne Victor Babiuc, cu rugǎmintea de a-l promova în guvern şi apoi în Parlament. La mijlocul lunii noiembrie 1992, proiectul legii Arhivelor Naţionale a fost deput la Senat. În perioada urmǎtoare am avut discuţii cu mulţi senatori pe care-i cunoştean - între care Ion Aurel Stoica, Radu Timofte, Emil Tocaci, Ion Solcanu, Doina Ignat, Vasile Vetişanu, Ion Senciuc, Gheorghe Dumitraşcu - rugându-i sǎ acţioneze pentru luarea în dezbatere a proiectului de lege privind Arhivele Naţionale. În cadrul discuţiilor s-a conturat ideea ca aceastǎ instituţie sǎ fie organizatǎ la nivel de Departament, cu buget propriu.
In ziua de 7 februarie 1993, reprezentanţii Arhivelor Statului au fost invitaţi de Comisia senatorialǎ pentru Administraţie Publicǎ, Administraţia Teritoriului şi Echilibrul Ecologic pentru a participa la dezbaterea proiectului de lege. Au fost prezenţi Ioan Scurtu - director general, Corneliu Mihail Lungu şi Virgil Teodorescu - directori, Adrian Adamache - şef serviciu. Preşedintele Comisei, Augustin Crecan (P.U.N.R. - Partidul Unitǎţii Naţionale a Românilor), ne-a adresat douǎ întrebǎri esenţiale:
1) Care ar trebui sǎ fie nivelul de organizare a Arhivelor Naţionale: Direcţie Generalǎ sau Departament ?
Noi, reprezentanţii Arhivelor, am optat pentru Departament la nivel central şi direcţii la nivelul judeţelor, argumentând cǎ astfel vom obţine mai multe resurse financiare şi vom rezolva mai bine multiplele probleme cu care ne confruntam.
2) Unde este mai bine sǎ fie plasate Arhivele Naţionale, la Ministerul de Interne, sau la Ministerul Culturii?
Am apreciat cǎ la Ministerul de Interne, deoarece acesta dispune de o bazǎ logisticǎ puternicǎ în toate judeţele, care poate fi utilizatǎ şi de Direcţiile judeţene ale Arhivelor Naţionale, în timp ce Ministerul Culturii nu dispunea de suficiente resurse la nivelul judeţelor
Comisia a decis, prin vot, organizarea Arhivelor Naţionale ca Departament în cadrul Ministerului de Interne, conduse de un secretar de stat, iar în judeţe ca Direcţie, condusǎ de director
Urmǎtoarea şedinţǎ a Comisiei s-a desfǎşurat în ziua de 8 martie 1993, când s-a analizat articol cu articol, fiind aduse mici modificǎri, specifice limbajului juridic.
Luni, 26 aprilie 1993, eram la Facultatea de Istorie, unde aveam curs, când am fost anunţat de la Secretariatul Senatului cǎ trebuia sǎ particip la dezbaterea în plen a proiectului Legii Arhivelor Naţionale, planificatǎ de la orele 18,30. Am dat telefon secretarului de stat Nicolae Crǎciun, care rǎspundea de Arhive. Dânsul mi-a spus cǎ fusese anunţat, dar m-a rugat sǎ avem mai întâi o discuţie, pentru cǎ s-a ivit o problemǎ delicatǎ. M-am deplasat la Minister, unde Nicolae Crǎciun mi-a spus cǎ ministrul George Ioan Dǎnescu era foarte supǎrat pe mine, pentru cǎ am manevrat ca Arhivele sǎ devinǎ Departament. Chiar s-a exprimat: „Ce vrea profesorul Scurtu, sǎ fie secretar de stat şi apoi ministru?” Am rǎmas uimit, i-am declarat domnului Crǎciun cǎ nici prin cap nu mi-a trecut aşa ceva, eu sunt profesor universitar şi nu doresc sǎ-mi abandonez meseria. Dupǎ cum dânsul ştie, eu la Arhive am venit prin cumul, neacceptând sǎ-mi pǎrǎsesc Catedra. Nu înţeleg sǎ fac figuraţie în acest post, ci sǎ lupt pentru ca instituţia în fruntea cǎreia mǎ aflu sǎ obţinǎ statutul pe care îl meritǎ. Secretarul de stat mi-a mai zis cǎ ministrul Dǎnescu a cerut ca eu sǎ iau cuvântul în plenul Senatului şi sǎ cer ca Arhivele Naţionale sǎ rǎmânǎ Direcţie Generalǎ în cadrul Ministerului de Interne. I-am spus cǎ eu nu pot contesta hotǎrârea unei Comisii parlamentare şi am plecat la sediul Central al Arhivelor Statului. Peste câteva minute m-a sunat pe „scurt” generalul Dǎnescu şi am avut urmǎtorul dialog:
- De ce vǎ ţineţi de prostii, domnule profesor ?
- Nu ştiu la ce vǎ referiţi, domnule ministru .
- La legea Arhivelor, pe care vreţi sǎ le faceţi Departament.
- Este decizia Comisiei senatoriale, nu a mea.
- Vǎ rog sǎ luaţi cuvântul la începutul şedinţei şi sǎ spuneţi cǎ Ministerul de Interne susţine ca Arhivele sǎ rǎmânǎ Direcţie Generalǎ.
- Domnule ministru, eu nu pot vorbi în numele Ministerului, vǎ rog sǎ-l desemnaţi pe domnul secretar de stat Crǎciun, care are aceastǎ calitate.
La ora 18,15 m-am prezentat, conform programǎrii, împreunǎ cu Nicolae Crǎciun, la sala Omnia, unde se desfǎşurau lucrǎrile Senatului. Aici am aflat de la domnul Dénes Seres, secretarul Comisiei pentru Administraţie, cǎ Direcţia Juridicǎ a Ministerului de Interne trimesese la Biroul Senatului o notǎ în care se cerea ca Arhivele Naţionale sǎ rǎmânǎ la nivelul de Direcţie Generalǎ, dar Comisia îşi menţine decizia luatǎ. Şedinţa a fost condusǎ de vicepreşedintele Senatului, Doru Ioan Tǎrǎcilǎ (Partidul Democraţiei Sociale din România - P.D.S.R.). Dénes Sereş a prezentat Raportul Comisiei, dupǎ care preşedintele de şedinţǎ l-a invitat la tribunǎ pe reprezentantul Ministerului de Interne, iniţiatorul proiectului. Nicolae Crǎciun a declarat, cam fǎrǎ convingere, cǎ propunerea Ministerului este ca Arhivele Naţionale sǎ fie Direcţie Generalǎ. Au urmat discuţii, vorbitorii susţinând proiectul de lege, aşa cum a fost prezentat de Comisie. Vasile Vetişanu (P.N.L.) şi Doina Ignat (P.U.N.R.) au cerut ca Departamentul Arhivelor Naţionale sǎ aibǎ decizia actului de conducere, Ministerul de Interne rǎmânând numai cu rolul de a asigura baza logisticǎ şi paza clǎdirilor în care erau depozitate documentele. La ora 20,00, Doru Ioan Tǎrǎcilǎ a anunţat cǎ timpul s-a epuizat, discuţiile se vor relua la o datǎ care va fi anunţatǎ. A doua zi m-am întâlnit cu secretarul de stat Nicolae Crǎciun, care mi-a mǎrturisit cǎ ministrul Dǎnescu era extrem de nemulţumit de modul cum a „apǎrat” punctul de vedere al Ministerului şi a cerut Direcţiei Juridice sǎ întocmescǎ o „notǎ beton”, în care sǎ argumenteze necesitatea ca Arhivele sǎ rǎmânǎ Direcţie Generalǎ. Nota sǎ fie semnatǎ de Nicolae Crǎciun - secretar de stat, colonelul Lungu - şeful Direcţiei Juridice şi de Ioan Scurtu - directorul general al Arhivelor Statului. I-am spus domnului Crǎciun cǎ eu nu am calitatea sǎ semnez în numele Ministerului de Interne.
Joi, 29 aprilie 1993 - la Senat, continuarea discuţiilor în plen privind proiectul legii Arhivelor Naţionale. S-a votat mai întâi luarea în consideraţie a proiectului de lege, dupǎ care i s-a dat cuvântul lui Nicolae Crǎciun, care a citit Nota Ministerului de Interne, în care se propunea ca Arhivele Naţionale la nivel central sǎ fie Direcţie Generalǎ. Aşa s-a stabilit prin legea din 1925 şi este bine sǎ revenim la tradiţia democraticǎ. Mi s-a cerut punctul de vedere. Am evitat sǎ intru în conflict cu ministrul de interne, drept care am fǎcut „doar” câteva precizǎri: Arhivele Statului au fost constituite ca Direcţie Generalǎ încǎ din 1862, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, iar comparativ cu 1925, cantitatea de arhivǎ este de zece ori mai mare. Între timp au apǎrut activitǎţi noi, precum microfilmarea, restaurarea, informatizarea, plus editarea de documente şi alte publicaţii. S-a pus la vot propunerea ca Arhivele sǎ devinǎ Departament în cadrul Ministerului de Interne, iar la nivelul judeţelor sǎ fie Direcţii judeţene. Rezultatul a fost: 76 voturi pentru, 6 contra, 10 abţineri.
A urmat discuţia pe articole, în cursul cǎrora s-au fǎcut mai multe propuneri: Arhivele Naţionale sǎ preia arhiva naţoinalǎ de filme, sǎ recupereze documentele de la persoanele particulare care le-au sustras în timpul revoluţiei pentru a se pune astfel capǎt “dosariadei”, din Consiliul Stiinţific al Arhivelor Naţionale sǎ facǎ parte şi persoane propuse de Academia Românǎ etc. Votul final: 75 pentru, 6 contra, 2 abţineri. Socoteam cǎ am obţinut un important succes, pe care ostilitatea ministrului Dǎnescu putea sǎ-l anuleze, cel puţin în parte. Temerea mea s-a adeverit.
În ziua de 11 mai 1993 am fost convocat la o şedinţǎ a Colegiului Ministerului de Interne, fǎrǎ sǎ mi se comunice ordinea de zi. Am trecut, ca de obicei, pe la Nicolae Crǎciun, care mi-a spus cǎ a aflat dimineaţǎ de la radio cǎ a fost schimbat din funcţia de secretar de stat. Ieri fusese toatǎ ziua în minister, discutase şi cu generalul Dǎnescu, dar acesta nu i-a spus nimic despre o eventualǎ demitere. Am rǎmas surprins de metodǎ, iar dânsul a afirmat cǎ demiterea ar putea sǎ fie şi în legǎturǎ cu poziţia sa faţǎ de legea Arhivelor Naţionale. La şedinţa de Colegiu, ministrul Dǎnescu a anunţat triumfǎtor eliberarea din funcţie a doi secretari de stat: Nicolae Crǎciun şi Gheorghe Carp. Noul secretar de stat, care urma sǎ coordoneze activitatea Arhivelor, a fost numit Ghiciu Paşcu, fost procuror în judeţul Giurgiu. Ghiciu Paşcu s-a dovedit a fi un domn elegant, cu mult respect faţǎ de instituţia Arhivelor. Peste aproape un an, în ziua de 6 martie 1994, Doru Ioan Tǎrǎcilǎ, jurist, a fost numit ministru de Interne, dar generalul George Ioan Dǎnescu rǎmânea în acest minister în calitate de secretar de stat. Am crezut cǎ dupǎ adoptarea legii Arhivelor Naţionale de cǎtre Senat, în perioada imediat urmǎtoare va începere dezbaterea proiectului în Camera Deputaţilor. M-am întâlnit de câteva ori cu preşedintele Camerei, Adrian Nǎstase, mai ales la recepţii oferite de unele ambasade din Bucureşti, şi de fiecare datǎ mi-a spus cǎ proiectul nu a fost primit de la Senat. L-am rugat pe ministrul Tǎrǎcilǎ sǎ intervinǎ, dar şi dânsul mi-a dat acelaşi rǎspuns.
Am intervenit la zeci de deputaţi pe care-i cunoşteam, rugându-i sǎ clarifice aceastǎ problemǎ. Singurul receptiv la solicitarea mea a fost Gabriel Ţepelea, vicepreşedinte al P.N.Ţ.-C.D., preşedintele Comisiei de Culturǎ din Camera Deputaţilor, care a apelat la consilierul sǎu Alexandru Badea (absolvent al Facultǎţii de Istorie), pentru a-i da unele „clarificǎri”. Acesta m-a vizitat la Arhive în ziua de 15 noiembrie 1994, punându-mi douǎ întrebǎri:
1) Este bine ca Arhivele Naţionale sǎ depindǎ de Ministerul de Interne?
Am rǎspuns cǎ din motive materiale este mai bine sǎ rǎmânǎ în cadrul Ministerului de Interne.
2) Nu ar fi mai bine ca acestea sǎ devinǎ Agenţie pe lângǎ Guvern?
Am apreciat cǎ nu, deoarece la Guvern sunt foarte multe agenţii, mai ales cu caracter economic, iar Arhivele ar rǎmâne pe undeva la coadǎ şi chiar uitate.
Trecuserǎ mai mult de doi ani de când legea fusese votatǎ de Senat şi nu ajungea în dezbaterea Camerei Deputaţilor, iar demersurile mele nu dǎdeau roade. M-am gândit sǎ intervin la preşedintele Ion Iliescu, dar nu cerându-i audienţǎ, ci într-un moment mai relaxat, nu neapǎrat oficial. Prilejul s-a ivit în ziua de 30 noiembrie 1995, când am fost invitat la ceremonia festivǎ de la Palatul Cotroceni, dedicatǎ Zilei Naţionale a României. Dupǎ ce a rostit discursul, Ion Iliescu a venit sǎ ciocneascǎ paharul de şampanie cu participanţii, prilej cu care schimba câteva vorbe cu fiecare. Când ajuns la mine, a întrebat: „Cum merg Arhivele?” Am rǎspuns: „Fac bine, vǎ invit sǎ le vizitaţi”. A rǎspuns: „Am sǎ vin !” şi s-a îndreptat spre alt oaspete.
În ziua de 22 decembrie 1995 am fost sunat de consilierul Gheorghe Fulga, care m-a întrebat dacǎ sunt de acord ca preşedintele Iliescu sǎ viziteze Arhivele între Crǎciun şi Anul Nou. Am rǎspuns pozitiv. Apoi, la 27 decembrie, Fulga mi-a spus cǎ preşedintele ar dori ca vizita sǎ aibǎ loc în ziua de 29 decembrie, de la 9,45 la 11,45, rugându-mǎ sǎ fac o propunere de program pe care sǎ o trimit prin fax la Cotroceni. Am discutat cu directorul Corneliu Mihail Lungu, am scris un „desfǎşurǎtor” pe ore şi pe minute, pe care l-am trimis la Preşedinţie. Peste câteva ore, domnul Fulga mi-a comunicat cǎ preşedintele este de acord cu programul propus de noi. L-am anunţat pe secretarul de stat Ghiciu Paşcu, care rǎspundea de Arhive, cǎ „este posibil” ca preşedintele Iliescu sǎ ne viziteze în ziua de 29 decembrie. Dânsul mi-a spus cǎ „ştia”, probabil cǎ fusese informat pe linia serviciilor de informaţii.
- Va urma -
---------------------------------------
[1] Ioan Scurtu, Din viaţa politicǎ a României.1926-1947. Studiu critic privind istoria Partidului Naţional-Tǎrǎnesc, Bucureşti, Editura Stiinţificǎ şi Enciclopedicǎ, 1983, p. 533
[2] Idem, Istoria Partidului Naţional-Tǎrǎnesc, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Enciclopedicǎ, 1994, p.456