Conştient că victoriile germanilor din Apus grăbesc războiul în Răsărit, Stalin, a relansat „planul de expansiune", iniţiat la 17 septembrie 1939. Uniunea Sovietică, prin ministrul său de externe V. Molotov, nu a întârziat să-şi exprime felicitările pentru victoriile remarcabile ale Germaniei. Pentru ca apoi, la scurt timp, tot Molotov, să afirme cu prima ocazie că rezolvarea problemei Basarabiei şi Bucovinei nu mai suportă din partea Kremlinului nici un fel de amânare. În acest sens a fost adresată o notă ambasadorului german la Moscova, în seara zilei de 23 iunie 1940, prin care se cerea rezolvarea litigiului. Răspunsul ambasadorului german, a ajuns la Moscova, după ce Berlinul a fost consultat în prealabil, la 25 iunie 1940 şi cuprindea nemulţumirea Reich-lui. Mai mult de atât, putem spune că încă de la început, Adolf Hitler nu a împărtăşit absolut deloc părerea sovieticilor, considerând că o asemenea cerere face ca termenii acordului germano-sovietic să fie depăşiţi.[1] Între timp, la 21 iunie 1940, Armata franceză a semnat capitularea în faţa Armatei germane, la Rethondes. A doua zi, pe 22 iunie, în pădurea Compiègne, în acelaşi vagon de cale ferată în care la 11 noiembrie 1918 Franţa a impus condiţiile de Armistiţiu Germaniei, învinsa de acum 18 ani îşi lua revanşa. Aflat la Londra, generalul de Gaulle avea să se adreseze poporului francez, afirmând că el nu recunoaşte Armistiţiul încheiat de generalul Pétain şi astfel nici încetarea luptei împotriva Germaniei. Ca urmare, soldaţii şi ofiţerii francezi erau chemaţi să se alăture „Franţei libere". Mesajul lui de Gaulle se încheia cu cuvintele: „Orice s-ar întâmpla, flacăra rezistenţei franceze nu trebuie să se stingă şi nu se va stinge!" Cuvinte ce aveau darul de a îmbărbăta, însă numai atât!

În asemenea condiţii, la începutul verii anului 1940 România nu avea decât două posibilităţi, ambele dureroase, dar care valorificau pe cât posibil şansele de supravieţuire:
- rezistenţa în faţa agresiunilor, din trei direcţii diferite (U. R. S. S., Ungaria şi Bulgaria), bizuindu-se doar pe forţe proprii;
- acceptarea unor cedări teritoriale în schimbul garantării de către Germania şi Italia a frontierelor rămase şi asigurarea în continuare a existenţei statului român.
De optat s-a optat pentru cea de-a doua variantă, pentru că, ne place sau nu să recunoaştem, atât România cât şi Armata sa au fost prinse total nepregătite în faţa evenimentelor. De ce a fost posibil aşa ceva ? Fiindcă majoritatea oamenilor politici care au condus ţara în ultimii ani, nu au vrut să conştientizeze pericolul extern la care a fost supusă România. Cum altfel s-ar putea interpreta opinia guvernului român care tot mai credea că: „problema Basarabiei nu va fi ridicată înainte de reglementarea definitivă a noii ordini europene şi că în caz de agresiune sovietică, România nu va fi lăsată fără sprijin."[2] Şi nu am greşit când am afirmat că nu s-a conştientizat pericolul, fiindcă astfel de declaraţii veneau după numeroasele semnale trimise de către Biroul 1 Informaţii (Secţia a II a) al Marelui Stat Major, semnale care în mod normal, ar fi trebuit să alarmeze toţi factorii de conducere din ţară. Iată de exemplu, ce transmitea Biroul 1 Informaţii, numai cu 24 de ore înainte de prima notă ultimativă trimisă de către Kremlin:

„Marele Stat Major - Secţia a II a - Biroul 1 Informaţii
Nr. 13.329/B/25 iunie 1940
Notă informativă. Măsurile militare ale U. R. S. S. la frontierele României
Marele Stat Major are ferma convingere că printre concesiunile făgăduite U. R. S. S. de către Germania, ca preţ al încheierii pactului de neagresiune din 23 august 1939, figurează şi cedarea Basarabiei şi nordul Bucovinei.[3] Dată fiind situaţia internaţională, când Germania este şi va fi încă multă vreme absorbită în Vest, nu este exclus, U.R.S.S. să caute a invada aceste provincii româneşti, fără a mai avertiza Berlinul, aşa cum a procedat cu Polonia, Finlanda şi Ţările Baltice. În această tendinţă a sa, U.R.S.S. pare să fie încurajată chiar de anumite sugestiuni trimise de la Londra. În ultimul timp Sovietele, au luat pe frontieră a serie de măsuri cu totul semnificative, care duc la concluzia că U.R.S.S. pregăteşte o agresiune contra României. Studiul acestor măsuri, destul de înaintate, ne face să credem că agresiunea este din ce în ce mai probabilă. Înregistrăm următoarele:
a). în imediata apropiere a frontierei sunt dislocate un număr impresionat de Mari Unităţi (circa 20 – 22 Divizii Infanterie, 6 Divizii Cavalerie, 7 Brigăzi Motomecanizate, 10 Brigăzi Aviaţie).
b). zonele probabile de operaţii sunt echipate rapid ca pentru un război iminent.
Semnalăm:
- construirea de terenuri de aviaţie şi depozite de muniţii;
- construirea de poduri peste Nistru (în Galiţia) şi depozitarea de material lemnos şi adunarea de bărci şi pontoane în diferite puncte ale Nistrului;
- o intensă activitate de spionaj pe întreg teritoriul ţării şi în special în Bucovina şi Basarabia.
Deşi în prezent, s-ar părea că un război româno-sovietic nu ar conveni Germaniei, este totuşi posibil ca U.R.S.S. să nu mai ţină seama de interesele Reichului şi să treacă la acţiune fără a mai anunţa guvernul german. Trebuie să avem în vedere că în împrejurările actuale promisiunile şi chiar garanţiile ce ni s-ar face de către Reich, relativ la o atitudine binevoitoare nouă în cazul unei agresiuni sovietice, nu pot avea o valoare absolută şi cea mai bună garanţie rămâne tot hotărârea noastră de rezistenţă în faţa acestei agresiuni.
Secţia a II a propune ca măsurile noastre militare pe frontiera de Est să fie completate în cel mai scurt timp, iar trupele să treacă într-un dispozitiv pregătitor de luptă."[4]
Pe marginea acestui document şeful Marelui Stat Major, generalul Florea Ţenescu a consemnat:

„25. VI. 1940
De acord.
Se va supune D-lui Ministru a Apărării Naţionale, cu rugămintea de a lua cunoştinţă şi dispune, în legătură şi cu propunerile prezentate de Secţia a 3 a.
Şeful Marelui Stat Major,
(ss) General de Corp de Armată Florea Ţenescu" [5]

Totul a rămas însă la nivelul cuvintelor, chiar dacă au existat şi voci care au atras atenţia, cerând măsuri imediate în faţa pericolului ce se contura tot mai clar. De exemplu, asupra situaţiei grave în care ne aflam s-a pronunţat, în numeroase ocazii, şi generalul Ion Antonescu. Acesta, într-o scrisoare datată 26 iunie 1940, îi semnala regelui Carol al II lea că Armata este în pericol datorită:
„- haosului pe care l-a produs legislaţia numeroasă, improvizată şi ne armonizată rău studiată şi rău aplicată;
- hidrocefaliei;
- birocraţiei care s-a dezvoltat şi continuă să se dezvolte în detrimentul corpului principal al oştirii;
- servituţiilor care au supt toată seva şi care au sporit şi sporesc continuu în detrimentul armatei, pe care se sprijină cu adevărat apărarea naţională şi care astăzi primeşte resturile şi chiar deşeurile naţiunii;
- bugetul rău studiat şi rău aplicat;
- lipsei unui plan propriu de organizare, de dotare, de încadrare şi de pregătire de război, adaptat condiţiilor generale, nevoilor şi posibilităţilor actuale;
- lipsei continuităţii în toate ramurile de activitate care privesc, direct şi indirect, vastul organism de care depinde apărarea de astăzi şi de mâine a statului." [6]
Ca o fatalitate, tot în aceeaşi zi de 26 iunie 1940, la orele 2200, guvernul sovietic avea să trimită şi el României un ultimatum prin care se cerea să „înapoieze cu orice preţ" Basarabia şi să îi fie transmis nordul Bucovinei. Nota ultimativă a fost înmânată personal ministrului român Gheorghe Davidescu, chemat special pentru acest fapt la Moscova. Toate încercările lui Davidescu de a demonstra că Basarabia şi Bucovina sunt teritorii străvechi româneşti au rămas însă fără nici un rezultat. Răspunsul din partea ţării noastre era aşteptat până pe data 27 iunie 1940.
- va urma -
_______________________________
[1] La 23 august 1939, la Moscova s-a semnat „Pactul de neagresiune ruso-german" (cunoscut şi sub numele de „Pactul Molotov - Ribbentrop"). Punctul 3 al acestui document demonstra interesul părţii sovietice pentru Basarabia şi faptul că partea germană se declară total dezinteresată de acest teritoriu, care astfel intra în sfera de influenţă sovietică. Între timp, Rusia a ridicat pretenţii şi asupra Bucovinei şi nu s-a sfiit deloc să ocupe nici Ţinutul Herţei. În nota trimisă de ambasadorul german la Moscova, se specifica că România este importantă pentru aprovizionarea Reich-ului cu petrol, exprimându-se speranţa că litigiul se va încheia pe cale paşnică. Mai mult, se specifica în continuare, au apărut pretenţii asupra Bucovinei, care n-a făcut niciodată parte din Imperiul Ţarist şi nici din Ucraina. Potrivit unor surse, când a primit nota referitoare la Bucovina, teritoriu ce nu figura în „Protocolul adiţional secret" din 1939, Hitler ar fi strigat „Nu vreau să fiu luat drept un imbecil de către ruşi." Cu toate acestea, Berlinul şi-a exprimat astfel poziţia: „Germania rămâne fidelă acordurilor de la Moscova. De aceea ea nu manifestă nici un interes faţă de chestiunea Basarabiei. Pretenţiile guvernului sovietic în ceea ce priveşte Bucovina constituie ceva nou." Afirmându-se că: „renunţarea Sovietelor la Bucovina, care n-a aparţinut niciodată nici chiar Rusiei ţariste, va favoriza substanţial reglementarea paşnică." Dar răspunsul ruşilor a fost: „Bucovina este ultima parte care îi lipseşte Ucrainei." Ca urmare a poziţiei germane, Rusia a hotărât să-şi limiteze pretenţiile doar la partea de nord a Bucovinei, cu oraşul Cernăuţi. La declaraţia ministrului german la Moscova, că situaţia ar fi depăşită mai repede dacă guvernul sovietic ar înapoia românilor tezaurul Băncii României, trimis la Moscova pentru păstrare în timpul primului război mondial, Molotov a declarat: „nici vorbă despre asta, deoarece România a exploatat destul de mult Basarabia."
[2] Dinu C. Giurescu – România în al doilea război mondial, Editura All, Bucureşti, 1999, pg. 12.
[3] Subliniere făcută şi în original.
[4] Gheorghe Buzatu - Aşa a început Holocaustul împotriva poporului român, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1995, pg. 6 – 7.
[5] Op. cit. pg. 7.
[6] gen. mr. Mircea Agapie, cpt. R1 dr. Jipa Rotaru - Ion Antonescu. Cariera militară, Bucureşti, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1993, pg.147.