Vasilescu GabrielaDin documentele găsite recent în arhive, rezultă că membrii P.C.R. şi unii cetăţeni aparţinând minorităţilor naţionale, au fost înştiinţaţi cu mult înainte, de către agenţii sovietici, despre ultimatumul ce avea să fie trimis României în iunie 1940. Pe plan diplomatic situaţia ţării noastre era tot mai grea:
- Anglia, care garantase graniţele României nu era dispusă să se certe cu Rusia;
- guvernele din Înţelegerea Balcanică au dat răspunsuri evasive;
- Germania recomanda să se satisfacă pretenţiile Rusiei.
În aceste împrejurări deosebite, Carol al II lea a hotărât convocarea Consiliului de Coroană (de două ori în aceeaşi zi), unde au apărut atât idei de cedare a teritoriilor solicitate, cât şi unele idei de rezistenţă. Generalul Florea Ţenescu, şeful Marelui Stat Major, a expus celor prezenţi situaţia noastră miliară, concluzionând: România nu-şi putea permite să lupte pe mai multe fronturi, fără nici un ajutor din afară, deoarece - susţinea generalul Ţenescu – dezastrul ar fi iminent. Aceeaşi poziţie a adoptat-o şi ministrul de Război, generalul Ioan Ilcuş, care l-a sfătuit pe rege, că cel mai bine ar fi să acceptăm ultimatumul. Referindu-se la acele zile, regele a notat mai târziu în însemnările sale: „Această ştire m-a trăznit ca o lovitură de măciucă şi m-a revoltat în cel mai înalt grad. Este un lucru atât de oribil , încât nici o minte românească nu poate s-o conceapă. Oricare ar fi riscurile, părerea mea este că trebuie să rezistăm la astfel de conjuncturi." De ce însă nu a făcut-o? Mai ales că atunci, angajarea României într-un conflict pe mai multe fronturi, era exact ceea ce nu ar fi dorit Germania (care urmărea să facă din ţara noastră, o importantă sursă pentru aprovizionarea cu materii prime). Majoritatea însă, s-a pronunţat pentru evacuarea teritoriilor, fără rezistenţă. Din 26 de participanţi, doar 6 au fost pentru rezistenţă, în frunte cu marele istoric Nicolae Iorga, care a cerut răspicat: „să ne batem ca Finlanda" [1]. Şi, conform lui Victor Slăvescu (care conducea Ministerul Înzestrării Armatei, creat la 14 octombrie 1938), Iorga nu a ezitat chiar să adopte un ton mai dur, afirmând că: „Dacă nu suntem în stare să ne apărăm, să nu mai încurcăm lumea cu statul român; să lăsăm guvernului şi armatei grija lichidării statului român." [2]

Raportul de forţe invocat atunci de unii, îşi avea şi el rolul său, însă acest fapt nu putea scuza cu nimic lipsa de instruire şi slaba înzestrare a Armatei române. O armată „complet dezarmată, pseudoinstruită şi demoralizată" - după cum o caracterizase încă din 1934, generalul Ion Antonescu. Dar la întâlnirea Consiliului de Coroană, Ion Antonescu nu a fost invitat. Cunoscut pentru poziţia sa de a fi încercat să introducă în rândurile Armatei române un climat de ordine, disciplină şi corectitudine, poziţia era deja binecunoscută de opinia publică românească: nici un petic de pământ nu trebuie cedat fără luptă. Dealtfel, Antonescu exercita la acea vreme o oarecare influenţă asupra unei părţi a ofiţerilor români, în special în rândurile celor tineri. Fiindcă trebuie spus, că mai existau şi alţi generali ai Armatei române care nu împărtăşeau poziţia adoptată de Consiliul de Coroană, precum şi numeroşi ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi care considerau că „fiecare generaţie este datoare cu tributul ei de sânge pentru apărarea ţării şi că acum era rândul lor să lupte până la sacrificiul suprem. [...] De altfel, ei considerau că menirea soldatului era să lupte pe câmpul de onoare în încleştarea cu duşmanii până la sacrificiul suprem, iar lupta – singura care probează virtuţiile unui neam – se termină atunci când se încheie pacea sau când pământul îl cheamă la el."[3]

Istoricul nu are voie să lucreze cu sintagma „Ce-ar fi fost dacă ?", şi de aceea nici noi nu ne vom propune să analizăm în continuare, dacă tragedia anului 1940 ar fi putut sau nu să fie evitată. Dealtfel, fostul preşedinte al Statelor Unite ale Americii Franklin Delano Roosevelt, afirma că: „În politică nu se petrece nimic întâmplător ! Când se petrece ceva, putem fi siguri că a fost plănuit." Anul 1940 a existat şi a marcat adânc istoria şi destinul românilor, iar consecinţele sale, incalculabile, nu trebuie deloc trecute cu vederea sau minimalizate. Atunci, ca şi acum, s-au găsit destule voci care şi-au dat cu părerea despre modul în care România a răspuns la solicitarea de cedări teritoriale. Toţi însă, oameni politici sau de cultură, ofiţeri ai Armatei române sau doar simpli cetăţeni, indiferent de tabăra în care s-au aflat pentru moment, au fost de aceeaşi părere: anul 1940, pe lângă multă durere în sufletul românilor, a adus şi foarte multă umilinţă, atât ţării noastre cât şi Armatei române, aceasta din urmă fiind „pusă într-una din cele mai grele situaţii din întreaga istorie."[4] Iată ce scria atunci, în acest sens, Grigore Gafencu: „Profunda umilinţă încercată de soldaţii români pe timpul retragerii grăbite, în timpul căreia li se interzisese să se apere şi de a da o replică brutalităţilor ocupanţilor, amărăciunea încercată la părăsirea în voia soartei a întregii populaţii, toate acestea erau menite de-a întreţine de-a lungul noii frontiere Prut – Dunăre o ostilitate surdă, care nu aştepta decât să izbucnească într-un război."[5]

Moralul Armatei române a avut mult de suferit în urma poziţiei adoptate de majoritatea conducătorilor de atunci ai României. Dar, se pare că afirmaţia făcută de Nicolae Iorga în plin Consiliu de Coroană – „O ţară riscă totul dacă cedează fără luptă o parte din teritoriul ei" - a fost doar auzită, dar nu şi înţeleasă de cine trebuia. Între timp guvernul sovietic a emis un nou ultimatum în 5 puncte: evacuarea Basarabiei şi nordului Bucovinei urma să se facă în termen de 4 zile (de la 28 iunie orele 1400). În noaptea de 27/28 iunie 1940, la ora 130, Molotov a remis ministrului nostru de la Moscova, Gheorghe Davidescu, noul document. Ministrul român l-a trimis la Bucureşti prin telegrama nr. 1.642, în aceeaşi noapte, la ora 225. Înainte ca de la Kremlin să se primească răspunsul din parte oficialităţilor române, adică faptul că Bucureştiul primea „condiţiunile de evacuare", iată ce transmitea în dimineaţa zilei de 28 iunie 1940 Secţia Operaţii din cadrul Marelui Stat Major:

„Nr. 5.677 din 28 iunie - Grupul de Armate: Armata 3-a, Armata 4-a
Atenţia foarte mare la frontieră. În caz de atac inamic, se aplică planul de acţiune şi planul de distrugeri. Comunicaţi şi Armatelor.
Şeful Marelui Stat Major, (ss) General de Corp de Armată Adjutant Florea Ţenescu
Şeful Secţiei Operaţiilor, (ss) Colonel P. Leonida"[6]

Guvernul prezidat de Gh. Tătărescu a hotărât retragerea armatei şi administraţiei civile. Astfel, conform hotărârilor luate de Consiliul de Coroană din seara zilei de 27 iunie, înainte de a se fi predat Moscovei răspunsul la cea de-a doua notă ultimativă, adică în dimineaţa zilei de 28 iunie 1940, Secţia Operaţii a Marelui Stat Major a ordonat trupelor concentrate pe graniţa de nord-est a României să înceapă imediat evacuarea.

„Marele Stat Major, Secţia Operaţiilor
Grupul de Armate: Armata 3-a, Armata 4-a, Corpul 3 Armată, Corpul 10 Armată. Corpul Cavalerie
Guvernul a hotărât evacuarea Basarabiei şi ducerea rezistenţei pe Prut. S-a convenit cu Guvernul U. R. S. S. ca în decursul zilei de 28 iunie să fie predate Sovietelor oraşele Cernăuţi, Chişinău şi Cetatea Albă. Până la ora 19 oraşele vor fi complet evacuate de trupe, stabilimente şi depozite militare, precum şi autorităţile civile. Oraşele vor fi predate de primari, fără nici un fel de amestec militar, cu începere de la ora 20. Nu se execută nici un fel de distrugere de căi ferate, poduri, instalaţiuni, depozite aerodromuri, întreprinderi industriale, uzine electrice, telegraf, telefon, gări, locomotive, vagoane. Luând legătura cu Comandamentul Sovietic din faţă, se va stabili ritmul mişcării şi al evacuării încât să nu se producă nici o întâlnire între trupele române şi sovietice. Trenurile de evacuare prevăzute la punctul 3 se vor dirija astfel:
- cele de Cernăuţi pe porţiunea dintre Piatra Neamţ şi Bacău.
- cele din Chişinău între Vaslui şi Bârlad.
- cele din Cetatea Albă la Brăila.
Şeful Marelui Stat Major, (ss) General de Corp de Armată Adjutant Florea Ţenescu
Nr. 6.006/c din 28 iunie 1940, ora 6"[7]

La numai 90 de minute însă, generalul Florea Ţenescu a revenit cu noi ordine separate[8], către Armata 3-a şi Armata 4-a, dispunând ca cele două mari unităţi să fie gata de deplasare spre Prut în maxim 2-3 ore. Astfel, a început evacuarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, cu consecinţe deosebit de grave, pentru Armată dar şi pentru poporul român. Răsfoind „Jurnalul de operaţii" al Armatei a 4-a, la 28 iunie 1940, putem citi: „La orele 1430 s-a ocupat Tighina de către trei regimente ruse care au început să înainteze. Evacuarea Chişinăului s-a făcut cu mari dificultăţi, deoarece ordinul de evacuare s-a primit cu întârziere de autorităţile militare, autorităţile civile aveau cunoştinţă din timpul nopţii de 27/28 iunie. N-au fost suficiente garnituri de tren pentru evacuare. Din această cauză, au rămas pe peronul gării Chişinău familii de-ale ofiţerilor români cu copii."[9]

Un alt document care ne ajută astăzi să rememorăm drama acelor zile, este şi Raportul întocmit de locotenent-colonelul Ion Palade, şeful unui organ informativ din Iaşi intitulat „Biroul Statistic Militar". Iată în continuare, câteva scurte fragmente din acest document, descoperit în 1992 de istoricul Gheorghe Buzatu, în Arhiva Specială/Osobâi Arhiv de la Moscova:
- la Soroca: „Populaţia evreiască a atacat convoiul de căruţe cu bagaje, deshămând caii, au oprit camioanele strânse la Cercul de recrutare în care se aflau lucrurile familiilor funcţionarilor şi militarilor. A fost atacat şi reţinut de evrei camionul în care se afla tezaurul Administraţiei financiare, sechestrându-se o sumă de 15 – 18 miliarde lei care urma să fie evacuată. Din informaţiile culese de la cei care au scăpat administratorul Ion Gheorghiu, avocatul Stănescu, căpitanul Georgescu de la cercul de Recrutare, subofiţerul Enea, comisarul ajutor Murafa şi Eustafie Gabriel au fost împuşcaţi de evrei.[10] Alţi ofiţeri au fost degradaţi de evrei. Preoţii - opriţi a se evacua."[11]
- la Bălţi: „Trupele sovietice, nerespectând convenţia stabilită şi depăşind linia ce trebuia atinsă, a fost dezarmat Batalionul 39 Infanterie care se găsea îmbarcat în două trenuri de la care au fost scoase locomotivele. Dezarmarea s-a făcut sub ameninţarea trupelor şi a evreilor care au obţinut de la ruşi atât dezarmarea unităţilor cât şi oprirea soldaţilor evrei şi basarabeni. Unitatea dezarmată a plecat din Bălţi cu aproximativ 100 de oameni din efectivul de 1.060."[12]

Toate aceste exemple, alături de multe altele, demonstrează suferinţele şi umilinţele la care au fost supuse populaţia, autorităţile şi trupele române, în drumul lor de retragere din teritoriul Basarabiei. Dar şi faptul că România nu a fost deloc pregătită, populaţia fiind luată şi ea - în mare parte - prin surprindere. „Ce seară liniştită a fost aseară - îşi amintea preotul şi istoricul Paul Mihail - nimic nu ştiam. Dimineaţa, 28 iunie, printr-o creştină venită la biserică, aflu că Rusia Sovietică a cerut Basarabia şi Nordul Bucovinei."[13] Deoarece într-adevăr, au lipsit aproape în totalitate, atât spiritul organizatoric, cât şi iniţiativa celor care trebuia să se ocupe ca evacuarea civililor şi a Armatei române din teritoriile cedate, să se desfăşoare în cele mai bune condiţii. Şi dacă la toate acestea adăugăm şi panica, vom înţelege mai bine de ce bilanţul victimelor şi al pierderilor materiale a fost atât de mare. Iată ce nota în acest sens, Raoul Bossy, unul dintre marii diplomaţi români: „Ocuparea de către trupele sovietice a Basarabiei noastre şi Bucovinei de Nord devine o adevărată tragedie. Exodul populaţiei române constituie o dramă de nedescris, fără admirabilele sfaturi ale organelor noastre administrative." [14] Martor direct la acele tragice evenimente, Paul Mihail - pe care l-am amintit deja - ne-a lăsat mărturie în Jurnalul său, gânduri şi sentimente care poate descriu cel mai clar durerea de atunci a momentului: „E Vinerea Patimilor României Mari ! Sfârşitu-s-a! Ceea ce generaţii întregi au luptat au sângerat, au muncit, s-a risipit, s-a distrus şi s-a năruit." [15]


[1] „Dosarele istoriei", nr. 7 (35)/1999. pg. 3.
[2] Idem.
[3] *** Veteranii pe drumul onoarei şi jertfei - spre cetăţile de pe Nistru (22 iunie - 26 iulie 1941), Editura Vasile Cârlova Bucureşti, 1996, pg. 15.
[4] „Revista de Istorie Militară", nr. 5/1999, pg. 6 - Col. dr. Petre Otu - Activitatea Marelui Stat Major român pentru organizarea apărării pe timpul neutralităţii (septembrie 1939 – iunie 1940).
[5] George Magherescu – Adevărul despre Mareşalul Antonescu, Editura Păunescu, Bucureşti, 1991, vol. 1, pg. 99.
[6] Gheorghe Buzatu – Aşa a început Holocaustul împotriva poporului român ..., Editura Majadahonda, Bucureşti, 1995, pg. 11.
[7] Op. cit., pg. 12-13.
[8] Acestea au fost: ordinul Nr. 6.007/c şi ordinul Nr. 6.008/c Vezi pe larg Gheorghe Buzatu - Aşa a început Holocaustul împotriva poporului român ..., Editura Majadahonda Bucureşti, 1995, pg. 13.
[9] Op. cit ., pg. 16.
[10] În cartea sa Legendă şi adevăr, Mihai Pelin afirmă la pg. 82 – 87 că unii dintre cei semnalaţi ca fiind morţi de către locotenent-colonelul Ion Palade, ca de exemplu Vladimir Murafa, nu ar fi murit în condiţiile prezentate.
[11] Documentul face parte din fondurile Marelui Stat Major al Armatei Române (împreună cu alte fonduri din Cabinetul Mareşalului Ion Antonescu sau de la Guvernul României), capturate în 1945 şi transportate la Moscova. Vezi Gheorghe Buzatu – Aşa a început Holocaustul împotriva poporului român, Editura Majadahonda, Bucureşti, 1995, pg. 36.
[12] Op. cit ., pg. 37.
[13] Paul Mihail - Jurnal (1940 - 1944), Editura Paideia, Bucureşti, 1998, pg. 12.
[14] Alexandru Mihai Stoenescu - Armata, Mareşalul şi Evreii, Editura RAO, Bucureşti, 1998, pg. 119.
[15] Paul Mihail - Jurnal (1940 - 1944), Editura Paideia, Bucureşti, 1998, pg. 12.