10 iulie 1940 - Presiuni externe asupra României

La München, Hitler încearcă să tempereze zelul războinic al oficialilor maghiari. Îi asigură însă de simpatia Germaniei faţă de „revendicările lor” şi-i îndeamnă „să-şi atingă scopul în etape separate şi prin negocieri”.

La München, în timpul întâlnirii cu Adolf Hitler (în prezenţa lui Joachim von Ribbentrop, Galeazzo Ciano şi Csáky István), Teleki Pál, prim-ministrul Ungariei, face (aşa cum rezultă din Memorandumul întocmit de un funcţionar superior din Secretariatul Ministerului de Externe german) „o lungă expunere politică, istorică şi geografică şi folosind vechile argumente ungare a justificat cererea revizionistă a Ungariei pentru Transilvania”.

Apoi, motivează mobilizarea „câtorva divizii ungare” la frontiera cu România ca având ,,mai mult caracterul unei măsuri de precauţie pe care Ungaria a luat-o pentru a fi pregătită pentru orice eventualitate, ca, de exemplu, izbucnirea unei revoluţii în România, un pericol iminent ca minoritatea maghiară din Transilvania să fie masacrată de către români sau un act de disperare al lui Carol, sub forma unui atac al românilor împotriva Ungariei, cu scopul de a împinge frontiera României până la Tisa”.

La referirea premierului ungar la „sacrificiile” făcute pentru ,,a satisface dorinţa Puterilor Axei de a menţine pacea în bazinul dunărean şi în Balcani”, Führer-ul a răspuns că ,,Puterile Axei nu cer niciun sacrificiu din partea Ungariei”, că ,,dacă Ungaria consideră că poate să acţioneze împotriva României prin propria ei putere şi este pregătită să-şi asume răspunderea consecinţelor care ar lua naştere dintr-o astfel de acţiune, atunci în calea intervenţiei militare împotriva Românei nu există niciun obstacol”.

Teleki Pál a ezitat să dea un răspuns precis, declarând că Ungaria putea „lupta cu succes împotriva României, dacă acţiunea are loc într-un moment favorabil”, dar că acesta „trecuse deja”, armata română nemaifiind concentrată la graniţa cu Uniunea Sovietică. A precizat însă că „spiritul care animă trupele ungare este excelent şi fără îndoială că va contribui în mare măsură la obţinerea victoriei”.

Dorind linişte în Balcani, în acel moment în care pregătea invadarea Marii Britanii, Hitler a atras atenţia că acţiunea împotriva României trebuia „cântărită cu foarte multă seriozitate”, mai ales că „Ungaria nu are vreo superioritate asupra Românei, astfel încât să poată conta pe o victorie sigură”.

Führer-ul s-a mai referit la interesele germane în România, în special la petrol, şi la situaţia etncilor germani, care doreau „să rămână în afara complicaţiunilor politice”.

Pentru a-i linişti, a dat, în final, asigurări că ,,Germania manifestă simpatie faţă de revendicările lor” şi că „cel mai bun lucru ar fi însă dacă ungurii ar încerca să-şi atingă scopul în etape separate şi prin negocieri”, făcând cunoscut că va comunica regelui Carol al II-lea că ,,o condiţie esenţială pentru stabilirea colaborării germano-române este rezolvarea revendicărilor revizioniste ale vecinilor”.

O sinteză a discuţiei a făcut şi Galeazzo Ciano în Jurnal: „Întâlnire la Hitler cu ungurii; el îşi expune cu claritate punctul de vedere cu privire la revendicările maghiare: dacă sunt siguri că vor reuşi singuri să atace, dar să nu conteze câtuşi de puţin pe ajutorul Italiei şi Germaniei, angajate în altă parte. Maghiarii au plecat nemulţumiţi”.

În acest timp, ziarul „Utro” consemna starea de spirit a bulgarilor: „Nicicând, nici pentru o clipă de la semnarea tratatului de la Neuilly, Bulgaria nu s-a împăcat, nici pe faţă, nici cu gândul, cu această opresiune. Nu numai Bulgaria, dar niciun bulgar nu s-a putut împăca cu dictatul de la Neuilly... Pământul se învârteşte şi împreună cu el se învârtesc toate. Vremurile se schimbă. Astăzi, Pactul Balcanic nu este nimic altceva decât o iluzie”.

„Evenimentele care au dus la pierderea Basarabiei şi a unei părţi din Bucovina - - au născut în populaţia românească sentimente de profundă durere. Tot ce e românesc a devenit mai conştient de pericolul ce ne ameninţă şi că salvarea ţării nu poate veni decât de la fii ei” - raportează Biroul Statistic Militar Cluj

15 iulie 1940. Presiunile externe continuă!

La comunicarea regelui Carol al II-lea (prin intermediul lui Wilhelm Fabricius) din 2 iulie 1940, prin care se arăta că se dorea „o colaborare mai intimă cu Germania, care ar putea fi întărită printr-o alianţă, care să fie în folosul ambelor ţări”, Adolf Hitler răspunde suveranului român (printr-o scrisoare) că existau două posibilităţi pentru „a preîntâmpina pericolele care provoacă nelinişte, atât Majestăţii Voastre, cât şi întregii Românii:

- Abolirea tactică, adică încercarea de a salva ceea ce se mai poate salva printr-o adaptare abilă la situaţiile ce se vor ivi.

- Metoda unei hotărâri fundamentale pentru a căuta şi o soluţie finală şi aplicarea ei în practică, chiar cu riscul unor saacrificii”.

Pentru a fi şi mai clar, Führer-ul atrage atenţia că „orice încercare de a evita pericolele care ameninţă ţara dvs., prin manevre tactice de orice fel, trebuie să fie şi va fi sortită eşecului. Mai devreme sau mai târziu - şi probabil într-un timp foarte scurt - rezultatul ar putea fi chiar distrugerea României”.

Ca urmare, recomandă împăcarea „de bună credinţă cu Ungaria şi Bulgaria”. Şi precizează că, în situaţia în care s-ar crede că prin „acordarea unor concesii uneia sau alteia din aceste două ţări se va putea crea o dezbinare dintre ele, lucru ce ar uşura rezistanţa în faţa celei de-a doua”, nu se putea realiza decât „cel mult un câştig temporar de timp.  În mod evident vor lua naştere noi tensiuni şi la primul prilej va izbucni o nouă criză” (Adolf Hitler).

După ce prezintă poziţia Germaniei faţă de estul Europei, cancelarul german atrage atenţia că datorită intereselor economice, Berlinul „mai manifestă dorinţa sinceră de a contribui la păstrarea păcii în toate aceste ţări”, dar în situaţia în care „nu va exista posibilitatea unei înţelegeri paşnice între România, Ungaria şi Bulgaria, se înţelege de la sine că Germania ar putea anunţa că de acum încolo nu va mai manifesta niciun interes faţă de dezvoltarea ulterioară a evenimentelor din sud-estul Europei”.

Aceasta era, în acel moment, poziţia şi atitudinea Germaniei (care cucerise şi domina categoric aproape întreaga Europă), faţă de România (care dorea „o colaborare mai intimă”, întărită şi „printr-o alianţă, care să fie în folosul ambelor ţări”) al cărui teritoriu fusese deja răşluit (la sugestia şi sub presiunea diplomaţiei germane), care nu beneficia nici măcar de sprijinul aliaţilor din Înţelegerea Balcanică, unii dintre ei sugerând noi cedări de teritorii.

Aceasta era Deosebirea dintre situaţia României şi cea Poloniei şi Finlandei, este că cele două țări s-au opus prin luptă agresorilor, dar au beneficiat și de sprijinul, cel puţin moral, al întregii lumi!

În cazul României a fost vorba de presiunile şi ameninţările marilor puteri ale vremii şi, în cele mai multe cazuri, de indiferenţa celor mai mulţi!