În mod cu totul incredibil şi neașteptat, la 2 martie 1945, în timp ce comanda Armata 4 română pe frontul din Cehoslovacia, generalul Gheorghe Avramescu a fost arestat de către sovietici (împreună cu generalul Nicolae Dragomit, şeful de stat major al armatei), după ce a fost chemat la comandamentul Armatei 40. Din acel moment, nicio autoritate a statului român nu s-a mai interesat de soarta sa (ca şi când generalul nu ar fi existat), multă cazul rămânând o enigmă.

Între cauzele/pretextele arestării generalului de către sovietici un document al Direcţiei Cadrelor Forţelor Armate din 1956, întocmit în spiritul epocii, cu ocazia repatrierii din Uniunea Sovietică a soţiei generalului (Adela, în ianuarie 1956), menționa că aceasta ar fi făcut parte ,,dintr-o organizaţie contrarevoluţionară cu ai cărei conducători a stabilit că, în cazul contraofensivei germane, să rupă frontul antihitlerist şi să treacă de partea armatelor germane”, că ar fi ,,înlesnit trecerea în Germania, prin liniile frontului Armatei 4, a unui detaşament de legionari şi a mai multor ofiţeri români, consideraţi criminali de război”, că în timpul campaniei din Est a fost comandant al Corpului de munte (1941 - 1943) şi al Corpului 3 armată (1943 - 1944) ,,ale căror unităţi au avut numeroase acţiuni împotriva partizanilor” etc. Din document mai rezultă că ,,despre fostul general de armată Avramescu Gheorghe nu se mai cunoaşte nimic de la data arestării sale pe front”. Prin urmare, la 11 ani de la arestarea sa pe front, în timp ce îşi exercita atributele de comandă, şeful cadrelor armatei române nu avea nici o informaţie despre soarta acestuia.

Referitor la acuzaţiile aduse, sigur este faptul că, în toamna anului 1944, prin dispozitivul Armatei 4 a trecut în dispozitivul inamic (2 noiembrie) ginerele (fiul fostului ministru legionar Mihail Sturdza) generalului Gheorghe Avramescu, şi apoi profesorul Ion Sângeorgiu (care avea să devină ministrul Instrucţiunii în guvernul legionar condus de Horia Sima), că în cercurile legionare se conta pe sprijinul generalului Gheorghe Avramescu în încercarea de a realiza, împreună cu germanii, o răstunare de front în cazul unei contraofensive a Wehrmacht-ului (care s-a şi produs). Acest lucru îl ştiau şi sovieticii prin agenţii lor dubli.


Indiferent de ce cred s-a crezut şi se mai crede, consider că generalul Gheorghe Avramescu nu a luat în niciun moment în calcul o întoarcere de arme, nici la sfârşitul anului 1944, când aceasta avea anumite şanse de succes, dată fiind natura terenului şi apropierea de ţară, nici în martie 1945, când încercarea ar fi eşuat lamentabil înainte de a începe, în condiţiile de teren, climă şi capacitate operativă redusă a Armatei 4 române, pusă să lupte în munţii înzăpeziţi ai Cehoslovaciei, cu foarte puţine căi de comunicaţie, încadrată, atât la flancul drept cât și la cel stâng, de armate sovietice (chiar şi dacă o bună parte din militari ar fi dorit aceasta).

Întorcerea de arme a constituit eventual, doar o dorinţă conducerii militare germane, a conducerii mişcării legionare (familia generalului avea simpatii legionare) şi a altor grupări din ţară nemulţumite de intensificarea influenței partidului comunist și abuzurilor sovietice în ţară şi pe front.

Cu siguranță, generalul Gheorghe Avamescu și-a dat seama că o ,,defecţiune” a Armatei 4 române, în contextul dat, ar fi reprezentat un pretext excelent pentru sovietici (care, şi aşa, acuzau, pe nedrept, guvernul român că nu îndeplineşte cum trebuie prevederile Convenţiei de Armistiţiu din 12 septembrie 1944) de a trece la ocuparea militară propriu-zisă a ţării.

Analiza comportării generalului Gheorghe Avramescu în întregul război, a modului de gândire şi de acţiune în timpul colaborării cu comandamentele sovietice, relevă faptul că acesta era conştient de situaţia extrem de dificilă în care se afla armata sa (şi ţara), de riscurile şi pericolele pe care le implica o asemenea acţiune asupra armatei și întregii ţări, de faptul că, în martie 1945, ea avea şanse minime de succes.

Arestarea generalului Gheorghe Avramescu a fost bine planificată, fiind folosită ca un excelent pretext de acuzare a armatei române şi de şantajare a regelui Mihai I pentru a numi pe dr. Petru Groza în fruntea noului guvern român impus de Moscova la 6 martie 1945.
Din acel moment, documentele din arhivele militare române nu mai conţin informaţii referitoare la generalul Gheorghe Avramescu, la familia acestuia şi la însoţitori, ci doar la intervenţiile generalului Nicolae Dăscălescu către generalul F.F. Jmacenko (la 5 şi 9 martie 1945) prin care cerea să i se comunice date despre situaţia fostului comandant al Armatei 4 şi a şefului său de stat major. Generalul sovietic l-a sfătuit să se adreseze Ministerului de Război român şi Marelui Stat Major, care ,,cunosc locul unde se află”. Procedând astfel, la 12 martie 1945, generalul Nicolae Dăscălescu a raportat următoarele generalului Constantin Sănătescu, şeful Marelui Stat Major: ,,Până azi nu s-au înapoiat nici domnul general Avramescu şi nici domnul general Dragomir. De asemenea, nu s-a mai înapoiat nimeni dintre însoţitorii şi din personalul ataşat pe lângă domnul general Avramescu. În totalitate, lipsesc de 10 zile fără a avea vreo ştire sau informaţie personală”. În încheiere, noul comandant al Armatei 4 ruga să se facă ,,demersurile necesare pentru a lămuri situaţia” celor în cauză. Neştiind nici el nimic despre ce se întâmplase cu comandantul Armatei 4 române şi cu şeful să de stat major, generalul Constantin Sănătescu a pus următoare rezoluţie pe raportul generalului Nicolae Dăscălescu: ,,Voi supune domnului ministru de Război”.

Unele informaţii despre soarta generalului au fost oferite de către sovietici în 1963, la 8 ani după ce au repatriat-o (în ianuarie 1956) pe Adela Avramescu, arestată și dânsa (3 martie 1945), dusă cu avionul la Moscova şi internată în diferite lagăre de prizonieri până la 11 ianuarie 1956 când a fost trimisă în țară. În vârstă şi bolnavă de inimă, soția generalului a solicitat pensia cuvenită de urmaş, declarând prin tribunal, conform legislaţiei în vigoare, ,,moartea prezumată” a soţului. Până la acordarea pensiei a adresat autorităţilor politice şi militare române cereri repetate în care evoca personalitatea ilustrului său soţ.

În final, la 4 februarie 1963, Ministerului Justiţie, Direcţia Coordonării Judiciare, a intervenit la Tribunalul Suprem al U.R.S.S. pentru „obţinerea datelor” în legătură cu ,,dispariţia” generalului Gheorghe Avramescu pe frontul antihitlerist. Răspunsul Crucii Roşii a U.R.S.S. a sosit în vara anului 1963 şi a fost următorul: „Generalul de armată Avramescu Gheorghe, născut în anul 1884, a decedat la 3 martie 1945 în apropiere de oraşul Iasbereni, în urma unui bombardament al aviaţiei germane. El a fost înmormântat la Soshalom - un cartier al oraşului Budapesta”. Cu acelaşi prilej a fost pusă la dispoziţie şi o fotografie cu mormântul generalului, aceasta fiind pusă într-un dosar de arhivă, rămânând acolo peste 30 de ani[1].

------------------------------------
[1] Alesandru Duţu, Florica Dobre, Drama generalilor români, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999.