Generalul Ion Antonescu - Artizanul reorganizării Armatei Române
în vederea participării la războiul de reîntregire naţională

Adus la cârma ţării de către regele Carol al II-lea, în condiţiile geopolitice şi geostrategice din toamna anului 1940, fiind însărcinat cu funcţia de prim ministru şi înzestrat prin Decret Regal[1] cu puteri depline în calitate de Conducător al statului, generalul Ion Antonescu, conştient de misiunea istorică ce şi-a asumat-o, a trecut încă din primele zile ale guvernării la măsuri ferme de asanare a vieţii publice, restructurarea instituţiilor statului şi în primul rând a armatei, ţelul guvernării antonesciene constituindu-l „reîntregirea ţării prin orice mijloace", după cum generalul s-a exprimat încă din prima şedinţă a Consiliului de Miniştri din 7 septembrie 1940 şi apoi în toate intervenţiile sale. După înfăptuirea actului de preluare a puterii, generalul Ion Antonescu a procedat la reorganizarea comenzii militare superioare, instalând în posturile cheie oameni de încredere: Ministerul Apărării Naţionale l-a păstrat sub conducerea sa directă; generalul Al.Ioaniţiu, un apropiat al său, a fost numit şef al Marelui Stat Major, structura cheie a armatei, denumită în perioada interbelică şi „guvernul secret al României", generalul C.Pantazi a deţinut un timp comanda militară a Bucureştiului şi a devenit apoi subsecretar de stat al Ministerului Apărării Naţionale (de Război); generalul I.Şteflea subşef al Marelui Stat Major şi din noiembrie secretar general al Ministerului Apărării Naţionale. Mai mulţi înalţi ofiţeri din camarila regală (generalii: Gh. Mihail, Gh.Argeşeanu, Ilasievici, Ilcuşu) sau nu (generalul F.Ţenescu, şef al Marelui Stat Major) au fost trecuţi în rezervă ori arestaţi sub acuzaţia de „dezastru în care adusese ţara". În paralel, s-a restabilit în scurt timp ordinea în armată, trupele au evacuat fără incidente serioase Ardealul de Nord şi s-a stins rebeliunea legionară, mai ales după proclamarea la 14 septembrie 1940 a „statului naţional legionar"[2].

Prin decretele succesive din 5, 6 şi 8 septembrie 1940, forma de conducere a statului român a înregistrat schimbări esenţiale. Regele, respectiv noul rege, Mihai I, a rămas formal „Capul Oştirii" însă, posibilităţile sale de intervenţie în conducerea armatei erau nesemnificative. Întreaga responsabilitate şi în privinţa armatei a revenit generalului Ion Antonescu care, de altfel, în septembrie 1940 – ianuarie 1941 şi septembrie 1941 – ianuarie 1942 a deţinut şi portofoliul Apărării Naţionale. Generalul Ion Antonescu şi-a asumat şi „Comandamentul de Căpetenie" al armatei, organism care fusese prevăzut încă din perioada interbelică, numai că se presupunea că el va fi îndeplinit de către un general desemnat de rege. O asemenea delegare putea să facă şi Conducătorul, dar a preferat să lase conducerea guvernului vicepreşedintelui Consiliului de Miniştri – Mihai Antonescu, iar el, militarul, să se consacre în exclusivitate, cel puţin în prima parte a guvernării, conducerii operaţiunilor militare. Poziţia Marelui Stat Major a cunoscut modificări în funcţie de noile cerinţe, la care se adăugau tendinţele lui Ion Antonescu de a lucra direct cu acest organism de conducere a armatei. Prin decizie ministerială se preciza că şeful Marelui Stat Major era numit direct de către Conducătorul Statului. Noua poziţie a Marelui Stat Major (devenit în noiembrie 1941 Marele Stat Major General) va fi precizată şi în Decizia Ministerială nr.3000 din 10 decembrie 1940, care stabilea relaţiile acestuia cu ministerul în termenii „conlucrării" şi nu ai subordonării. Prin aceasta, competenţele ministerului au fost limitate la probleme administrative, juridice şi de aprovizionare.

Generalul Ion Antonescu s-a considerat un restaurator al statului român. Gândirea sa de om politic se axa pe ideea restaurării „pilonilor de tărie" ai edificiului statal, pe reforma societăţii, combaterea luxului şi marilor decalaje sociale, instaurarea „ordinii" în economie şi viaţa publică. Regenerarea naţiunii şi a statului, în conformitate cu planuri clare şi o voinţă politică tenace, trebuiau să înceapă cu refacerea armatei, deoarece în perioada anterioară, structurile militare au fost premeditat neglijate. Factorii care au contribuit la slăbirea dramatică a puterii militare naţionale în concepţia generalului erau: haosul legislativ, birocraţia care se dezvoltase în detrimentul corpului de comandă şi stat major, „servituţile" de tot felul (strângerea recoltei, construcţii, asanări etc.) cerute armatei în defavoarea instrucţiei de luptă; lipsa de fonduri, inexistenţa unui plan de organizare, dotare, încadrare şi pregătire de război etc. În apelurile disperate către Carol al II-lea din 1934-1940, Ion Antonescu învinuia pentru dezastrul armatei întreaga conducere politică şi militară a vremii, fără a se omite pe el. Pentru salvarea instituţiei militare, generalul înţelegea să acţioneze cu energie şi chiar cu duritate, aşa cum îi comunicase regelui în mai multe rânduri: „Pe lângă bani trebuie: o voinţă fermă, conducătoare; un plan clar, complet şi metodic de refacere; continuitate şi energie în aplicarea lui; înlăturarea cu biciul şi fără milă a farsorilor, a fanfaronilor şi provocatorilor"[3]. Posesor al unei bogate experienţe în domeniul militar şi cunoscător în detaliu a realităţilor din armată, pe baza constatărilor directe făcute de pe timpul când s-a aflat în fruntea Marelui Stat Major şi a Ministerului de Război, Ion Antonescu a dorit ca prin noua concepţie de reorganizare a armatei să se constituie o forţă capabilă să asigure apărarea intereselor naţionale, readucerea pe calea armelor, în graniţele fireşti, a teritoriilor răpite. De altfel, acest gând reprezintă crezul militarului şi conducătorului politic Ion Antonescu: „Eu vreau să răstorn arbitrajul de la Viena..., de aceea, între primele noastre griji este pregătirea armatei pentru a deveni un instrument cât mai perfecţionat de război care să fie în stare să susţină efectiv politica revendicărilor noastre naţionale". [4]

Programul de refacere elaborat de Marele Stat Major după indicaţiile generalului Ion Antonescu, era deosebit de amplu şi prevedea, în linii generale: adaptarea cadrului de pace şi de mobilizare la resursele demografice şi materiale ale ţării existente după rapturile teritoriale; adaptarea structurilor organizatorice la resursele financiare ale statului, realizându-se în acest mod aşa-numita „ armată a posibilităţilor bugetare"; dotarea marilor unităţi cu mijloace moderne de luptă, în special cu blindate, mijloace antiaeriene şi antitanc; desfăşurarea recrutării pe baze strict regionale pentru toate armele şi serviciile; desfiinţarea tuturor comandamentelor din timp de pace care nu au întrebuinţare la război; crearea unor mari unităţi omogene care să dispună de o bună mobilitate în câmpul tactic; reducerea la strictul necesar a unităţilor cu recrutare specială (grăniceri, jandarmi, unităţi de gardă etc.) pentru a spori calitatea şi condiţiile de recrutare a armatei operative; modernizarea şi motorizarea infanteriei[5]. Pentru aviaţie şi marină obiectivele principale constau în: reducerea structurilor de comandament la strictul necesar; omogenizarea materialului din dotare; completarea reţelelor de protecţie a navigaţiei aeriene şi navale; crearea de depozite cu materiale de întreţinere, piese de schimb, combustibili şi materii prime; îmbunătăţirea dotării prin achiziţionarea sau producerea de material performant etc. Reorganizarea armatei prevedea şi o amplă reformă a sistemului de învăţământ militar. Acesta urma să aibă un sporit caracter practic-aplicativ, să se bazeze pe noutăţile apărute pe câmpul de luptă, astfel încât, să se asigure necesarul de cadre cu o temeinică pregătire teoretică şi practică. Se prevăzuse, de exemplu, ca fiecare armată să aibă un comandament propriu, care să fixeze scopurile, principiile şi modalităţile de pregătire a cadrelor.


1 I.D. nr.3067/6 septembrie 1940, vezi în Mircea Agapie, Jipa Rotaru, Ion Antonescu. Cariera militară,
Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1993, p.156
2 Monitorul Oficial, nr.214 bis din 14 septembrie 1940, p.5414.
3 Mircea Agapie, Jipa Rotaru, Op.cit.p.148.
4 Apud, Jipa Rotaru, Octavian Burcin, Vladimir Zodian, Mareşalul Antonescu la Odessa, Editura Paideea Bucureşti, 1999, p.26.
5 Apud, Armata Română în al doilea război mondial, vol.I Editura Militară, Bucureşti, 1996, p.56.