Dupa voinţa falsului „Tribunal al Poporului" din Bucureşti - asemenea celui al soţilor Nicolae şi Elena Ceauşescu -, în conformitate cu litera şi spiritul sentinţei dictate la finele „Procesului" Antonescu, din 6-17 mai 1946. Aşadar, revenim în urmă cu 67 de ani, la închisoarea Jilava. Sâmbată, 1 iunie 1946, puţin după ora 18,00: sub gloanţele unui pluton de execuţie, format exclusiv din indivizi îmbrăcaţi cu uniforme de gardieni, supremă ofensă adusă Armatei Ţării, al cărei ultim Mareşal se afla el însuşi în bataia puşcaşilor nenorociţi selectionaţi pe bază de „voluntariat", cădeau seceraţi, în Valea Piersicilor, Ion Antonescu, Conducătorul Statului Român şi premierul perioadei 1940-1944, iar alături de el, cei mai apropiaţi colaboratori ai săi: Mihai Antonescu, Gh. Alexianu şi Constantin Pichi Vasiliu.

Execuţia, în fapt măcelul, trebuia, în intenţia organizatorilor, politicieni şi comunişti complotişti, români şi indivizi de aiurea, propovăduitori ai doctrinei internaţionalismului proletar, cu toţii aflaţi în solda Kremlinului ori în serviciul comandat al Marilor Puteri învingătoare în Războiul Mondial din 1939-1945, să ramână pentru cât mai mult timp posibil învăluită în mister. Nu avea să fie aşa! Nu a fost posibil să fie astfel! Martorii asasinatului de la 1 iunie 1946 au fost cei dintâi care au rupt valul tăcerii. Operatorul Ovidiu Gologan, pe lângă faptul că - alături, dar separat de „omologul" său desemnat de puterea ocupantă, U.R.S.S. - ne-a lăsat pelicula nemuritoare surprinzând principalele momente ale crimei, s-a aflat între cei care au relatat în detaliu faptele. Pe de alta parte, persoane anume desemnate au consemnat, în sinteze şi procese-verbale, cele petrecute. Documentele respective, păstrate zeci de ani sub şapte lacate, au ajuns, după deschiderea arhivelor, începând cu 1989 şi în anii ce au urmat, la dispoziţia istoricilor şi, în consecinţă, la cunoştinţa cititorilor. Tot aşa cum se află la dispoziţia istoricilor şi această corespondenţă transmisă, în seara măcelului, din Bucureşti - via Londra - pentru celebrul cotidian „The New York Times" de către corespondentul local (L. P. Nasta):
„Executia lui Antonescu. La executie au participat 2 procurori generali, Avram Bunaciu, secretarul general al Ministerului de Interne, avocaţii arestaţilor, un fotograf şi un operator cinematografic. Corespondenţii nu au fost admişi să participe. Arestaţii erau calmi. Ei au refuzat să fie legaţi la stâlpi şi la ochi, cu excepţia lui Pichi Vasiliu. La ora 18 şi 3 minute, plutonul de execuţie a tras prima salvă cu arme automate. Ei n-au murit imediat, în afara de Mihai Antonescu. Ceilalţi trei au fost omorâti dupa 3 minute prin focuri de pistol. Cu toate astea, Pichi Vasiliu n-a murit si a spus: «Nu sînt mort. Împuscati-ma». Cadavrele au fost duse la crematoriu".[1] Este inutil să subliniem că, excepţie făcând presa de inspiraţie moscovită şi internationalistă, unele grupuri interne şi o bandă de sceleraţi, care se „remarcasera" organizând penibilul „Proces al marii trădări naţionale", Poporul Român, cercurile democratice, forţele armatei naţionale, prestigioase personalităţi, române şi străine, au blamat măcelul, cel dintîi, în ordinea strict cronologica, în cortegiul crimelor Holocaustului Roşu, respingând din prima clipa fapta abominabilă a nevolnicilor „învingători" ai momentului. În fond, din rândurile nemulţumiţilor şi protestatarilor s-au impus cei dintâi partizni ai posterităţii Mareşalului Antonescu.[2]

Aflat departe de ţara, în Elveţia, celebrul diplomat Grigore Gafencu a consemnat imediat, deci chiar în seara de 1 iunie 1946, în amplul sau Jurnal: „Radio Bucureşti anunţă că azi, la orele şase seara, Mareşalul Antonescu, Ică Antonescu şi alţi patru demnitari - în fapt doi - au fost «executaţi». Graţia regală nu a intervenit. Ruşii au cerut moartea lor. Să nu fie cumva semnalul unei cumplite dezlănţuiri de patimi sângeroase. Păcatele Mareşalului au fost oarecum spălate prin abuzurile regimului de azi şi prin primejdia de moarte pe care sovieticii o ţin întinsă asupra ţării. Întîmplările care au urmat prăbuşirii sale au asternut uitarea peste campania nenorocită pe care el a purtat-o în Rusia, ca şi peste oarba înverşunare cu care s-a aruncat în braţele lui Hitler. Ieri, încă vinovat, mareşalul cade ca un martir al cauzei româneşti; pentru că România nu mai cunoaşte decât o singură ameninţare - Rusia, în jurul lui se va naşte o legendă care va îndulci judecata istoriei. Moartea ce i se trage din mânia imperiului vecin îl apropie de sufletul unui popor care se simte, în întregime, ameninţat de această împarăţie".

La numai trei ani după măcelul din Valea Piersicilor, ziaristul american Reuben H. Markham retinea, la rându-i, în amintirile sale, apărute în original în SUA, faptul că, în cursul „procesului", „Antonescu a avut o conduită plina de calm şi demnitate. El a înfruntat Rusia şi de aceasta dată, refuzând să-şi ceara scuze pentru faptul de a o fi atacat. A repetat chiar că a luptat pentru a învinge. Mulţi români au văzut în atitudinea sa un simbol al respectului de sine ca naţiune şi i-au fost recunoscători pentru că le-a oferit acest simbol. Nu l-au putut ajuta cu nimic, dar au jubilat văzând ca un român, deşi cu funia ruseasca deasupra capului, stătea demn şi îi înfrunta cu calm pe bolşevici. O tăcere grea s-a lăsat peste inimile românilor, când acesta a fost condus în celula condamnaţilor la moarte, şi ea s-a transformat în consternare când s-au raspândit, peste tot în ţara, vesti despre felul în care a fost executat. El a dorit, fireşte, să fie executat nu prin spânzurătoare, ci prin împuşcare, aşa cum e practica în cazul ofiţerilor, pretutindeni şi dintotdeauna. Şi a murit după cum i-a fost dorinţa, cu faţa la plutonul de execuţie, refuzînd să fie legat la ochi. Mareşalul însusi a dat plutonului de execuţie comanda «Foc», dovedindu-se mai stăpân pe sine decât ei.

Ani de zile, Antonescu fusese apreciat drept cel mai remarcabil militar al ţării. Avea o expresie severă, o privire scrutătoare şi reputaţia de a fi plin de voinţă, dur, aspru. Când tinerii soldaţi gardieni, care se aflau la mică distanţă în faţa sa, cu degetul pe tragaciul armei, i-au întâlnit privirea vie, au tremurat o clipă. Când au tras, Mareşalul a căzut, dar nu era mort şi nici măcar nu-şi pierduse cunoştinţa. Ridicându-se puţin, a întins mâna dreapta spre soldaţii din pluton, strigîndu-le: «Trageţi înca o dată, baieţi, trageţi!» Ei au început să traga salvă după salvă, iar un gardian a folosit revolverul. Când aceasta relatare, mereu înfrumuseţată, a început să circule, din gură în gură, crimele lui Antonescu au fost acoperite de compasiunea poporului pentru dânsul, iar în mintea oamenilor el a început sa dobândeasca statura unei victime. Ultima variantă a acestei relatări, ce căpătase dimensiuni de legenda îi descria pe cei care l-au împuşcat pe Maresal ca nefiind români. Nici un român nu fusese găsit, se zicea, pentru a-l ucide pe Conducător. Căzut la pământ, cu sângele şiroind, cu ochii larg deschişi, Antonescu se înfătişa ca salvatorul onoarei româneşti".[3] Este semnificativ ca, înainte de măcel, Mareşalul Antonescu şi-a reafirmat credinţa, justeţea acţiunii sale împotriva comunismului, pentru libertatea provinciilor româneşti: „Dacă mor, este pentru Bucovina şi Basarabia. De ar fi să reîncep, aş face la fel". Totodata, Antonescu a prezis: „Curând Regele îşi va pierde tronul". Nici nu se putea altfel, de vreme ce acest parvenit - reîntors în România şi reîmproprietărit de guvernanţii post decembrişti - este cel ce la 1 iunie 1946, contrasemnase decretul întocmit de Lucreţiu Patraşcanu privind execuţia. Exact cu doi ani mai devreme, mai precis la 2 iunie 1942 (?!), Mihai I expediase din Sinaia pe adresa Conducătorului Statului în exerciţiu acest mesaj cu adevărat „regal" prin trişerie: „Domnului Mareşal Ion Antonescu - Cu ocazia zilei de naştere, scumpa mea mama şi cu mine vă exprimăm urările noastre de multă sănătate şi viaţă îndelungată - Mihai rege"[4].

La scurt timp după măcel, la 9 iunie 1946, un nume de primă mărime al literaturii românilor din toate timpurile, Tudor Arghezi, se adăuga acelora care, în ciuda cenzurii, reuşise să publice o remarcabilă tabletă alegorică - „Moarte", din care reţinem: „Am de câteva zile, de la 1 iunie 1946, în grădină, un mormânt. N-am avut încă un mormânt atât de mare în gradină. Aveam numai morminte mici, pui, mâţe şi căţei, care au murit blajin pe lângă noi... Moartea e şi ea îndoită, într-adevăr: moartea în luptă şi moartea fără atac... Războiul nu l-a ucis, ci pacea. Poate că otrava unui scelerat al drepturilor omului, cu cartelă. Mormântul din grădină mă obsedează. Nu mă pot învaţă cu acest mormânt şi cu această moarte. Ea întrece trista mea filosofie. Nu ne mai place nimic. Ne gândim la mormânt. Ni se pare ca acest mormânt nu va fi uitat niciodata!".[5]
Este trist cum românii îşi omoara conducătorii.
--------------------------------------------------------
Normal 0 false false false MicrosoftInternetExplorer4

[1] Arhiva SRI, Bucuresti, dosar 8213, vol. 2.

[2] Vezi contribuţiile şi grupajele de documente găzduite în revistele „Dosarele istoriei”, „Europa XXI”, „Magazin istoric”, „Document” şi, îndeosebi, „Revista de istorie militara” - numerele 1-2/1994, 5/1994, 1/1995.

[3] Reuben H. Markham, România sub jugul sovietic, Bucuresti, 1996.

[4] Arhivele Nationale ale României, Bucuresti, fond PCM, dosar 258/1944.

[5] Vezi Barbu B. Berceanu, Arghezi de la „Baroane” la o alegorie antonesciana, în „Revista de istorie militara”, nr. 57/1990, pag. 17; Gh. Buzatu, Maresalul Antonescu la judecata istoriei, Bucuresti, 2002, pag. 353.

/* Style Definitions */ table.MsoNormalTable {mso-style-name:"Table Normal"; mso-tstyle-rowband-size:0; mso-tstyle-colband-size:0; mso-style-noshow:yes; mso-style-parent:""; mso-padding-alt:0cm 5.4pt 0cm 5.4pt; mso-para-margin:0cm; mso-para-margin-bottom:.0001pt; mso-pagination:widow-orphan; font-size:10.0pt; font-family:"Times New Roman"; mso-ansi-language:#0400; mso-fareast-language:#0400; mso-bidi-language:#0400;}