Cum și de ce s-a înființat Asociația culturală „Bogdan-Dragoș"?

Asociația „Bogdan-Dragoș" a urmașilor familiilor nobile române din Maramureș a fost înființată în anul 2015, din inițiativa fostului președinte al Academiei Române, regretatul acad. Ionel-Valentin Vlad, originar din Maramureș. Această inițiativă a fost preluată, după decesul acad. Ionel-Valentin Vlad, și dusă mai departe de către vicepreședintele Academiei Române, acad. Alexandru Surdu, care este și în prezent Președintele de onoare al Asociației. Considerăm că, în prealabil, ar trebui clarificate unele chestiuni de o importanță mai restrânsă, precum: de ce este necesară în prezent o astfel de Asociație? Și de ce „Bogdan-Dragoș", în această ordine, iar nu invers, Dragoș-Bogdan, așa cum a fost ordinea cronololgică, istorică propriu-zisă a acestor mari voievozi?

În primul rând, este evident că Uniunea Europeană de azi este condusă la vedere de către birocrați obscuri și mediocri, numiți iar nu aleși, prizonieri mentali ai ceea ce se numește „political correctess", decât de personalități politice puternice, exponente ale unor valori naționale și ale unor tradiții europene comune ale tuturor națiunilor care alcătuiesc Europa propriu-zisă. De aceea, există azi o nevoie reală de a ne întoarce, în plan imaginar desigur, spre Evul Mediu, spre unele valori comune anterioare apariției constelațiilor de valori naționale moderne, care diferențiază fără să unească popoarele Europei, iar una dintre aceste valori comune medievale ar fi nobilitatea, caracterul nobil al elitelor conducătoare. Multe personalități contemporane ridicate dintre diferitele popoare ale Europei își caută azi ascendențe nobiliare medievale, cu un sentiment justificat de mândrie, ca pe veritabile rădăcini identitare. Iar din acest punct de vedere noi, românii maramureșeni, nu suntem cu nimic mai prejos. Și noi avem o mulțime de familii nobile, recunoscute ca atare încă din timpurile vechi, din veacurile XIV - XV, recunoaștere făcută prin diplome nobiliare emise de către regii din dinastia de Anjou, mărturie în acest sens stând între altele prețioasa colecție de Diplome publicată de către Ioan Mihalyi la începutul secolului trecut.

O Asociație de acest fel nu poate să nu aibă drept obiective principale precum: cunoașterea și aprofundarea istoriei medievale a Maramureșului, respectiv a Diplomelor Maramureșene, susținerea unei confrerii nobiliare bazată pe cultura nobililor români maramureșeni din Evul Mediu, educarea membrilor săi în spiritul valorilor nobiliare maramureșene, a onestității, a respectării cuvântului dat și a sacrificiului de sine pentru țară și pentru credință, realizarea unor publicații periodice referitoare familiile nobile române etc. Trebuie avut în vedere că, la început de secol al XIV-lea, se știa că nobilii români din Maramureș erau mai vechi pe acest teritoriu decât locuitorii maghiari și că ei stăpâneau un număr de optzeci și patru de sate, în timp ce Regalitatea maghiară a înființat ulterior în Maramureș doar cinci localități, numite „orașe de oaspeți regali" (Hust, Vișc, Teceu, Câmpulung și Sighet). Apreciem că este cazul ca acest lucru să se cunoască documentat și ca nobilitatea românilor maramureșeni să fie acceptată alături de familiile de origine nobilă aparținând altor naționalități, de familiile nobile europene în genere.

Apoi, ordinea numelor celor doi voievozi își are și ea tâlcul ei. Mai întâi, strict cronologic, a fost Dragoș Vodă, care a domnit la Moldova între 1347-1354, dar acest voievod s-a aflat în dependență față de regele maghiar, a fost de fapt un „marchiz" în termeni occidentali, care conducea o „marcă" a Regatului Ungariei, pentru securizarea frontierei de răsărit împotriva năvălirilor repetate ale tătarilor. Abia Bogdan I este cu adevărat Întemeietorul, adică primul domnitor al unei Moldove independente de Regatul Ungariei, între anii 1363-1367. De altfel, pomelnicele vechilor mănăstiri îl menționează pe Bogdan I ca primul domnitor al Moldovei, nu pe Dragoș. Bogdan I este cel care ridică la Moldova biserici, care au stat apoi la baza înființării Mitropoliei Ortodoxe a Moldovei la anul 1381, el este cel care a organizat o armată de sine stătătoare și care, potrivit lui Alexandru Filipașcu, a bătut monedă care avea inscripționată numele său. De aceea, în ordinea importanței istorice, prin consecințele pe care le-a generat, mai întâi (mai important) este Bogdan și mai apoi Dragoș, nu invers.

Blazonul drăgoșeștilor

Ca simbol principal al Asociației a fost preluat blazonul lui Dragoș Vodă, din mai multe motive. Întâi, că este cel mai vechi blazon cunoscut al vreunei familii nobile maramureșene. În acest caz, avem un blazon în formă de scut, în care culorile fundamentale sunt bineînțeles cele heraldice, auriul și albastrul celestin. Scutul blazonului lui Dragoș nu este practic împărțit, ci în același câmp unic, pe fond albastru celestin, avem în culori aurii jos o semilună cu coarnele în sus, central o săgeată îndreptată în sus, iar dextra și senestra, spre vârful săgeții, două stele puternic luminoase.

Semnificația elementelor este, în interpretarea noastră inspirată după René Guénon[1], următoarea. Săgeata semnifică arhetipul lui axis mundi, un ax care pleacă de pe pământ și se înalță indefinit către cer, care leagă pământul cu cerul și totdată protejează pământul, ține separate cele două regimuri ontologice fundamentale, sprijină tăria cerului, pentru ca aceasta să nu cadă pe pământ și să declanșeze apocalipsa. Numai așa se pot înțelege aceste simboluri din blazon, trecând dincolo de imaginea brută a reprezentării lipsite de interpretare și de evenimentul legendar al descălecării lipsit de o analiză istorică. Aici, în aceste reprezentări heraldice, avem transfigurate arhetipuri ale inconștientului colectiv, în înțelesul lui C. G. Jung[2] elemente considerabile mai vechi decât faptele istorice legate de întemeierea unei formațiuni statale determinate. La fel și bourul (Bos primigenius, capul de bovideu cu coarnele curbate spre exterior, sau zimbrul (Bison bonasus, cu coarnele curbate spre interior) din stema Moldovei, sau cerbul Sfântului Hubertus, animale simbolice care conotează o forță primitivă deosebită, de proporții cosmice, joacă de asemenea un rol mitologic analog, de manifestare divină elementară care separă cerul și pământul.

Încă și mai clar se poate vedea calitatea săgeții de axis mundi, prin comparație cu simbolul Crucii creștine. Crucea semnifică, într-un sens, prin brațele ei orizontale amploarea vieții („Arborele vieții"), iar prin axul său vertical axis mundi „exaltarea" (în sensul etimologic al termenului) vieții, tendința naturală a omului spre sfințenie, de înălțare către cer, de aspirație către infinit, axul vertical al Crucii face legătura Pământului cu Cerul și totdată sprijină Cerul. La una dintre cele mai reușite și mai complexe reprezentări românești ale Sf. Cruci, la Crucea brâncovenească, vedem că axul central se termină în partea de sus cu un capitel, semn clar că pe cruce se sprijină Cerul.

În ceea ce privește semiluna și stelele din blazon, lucrurile par mai simple. Semiluna de aici nu mai este în faza „crai nou", ca în reprezentările mai târzii, ci este răsturnată cu coarnele în sus, așa cum aceasta se află confecționată din metal inclusiv pe turla unor biserici, imediat la baza crucii. Semiluna de sub crucea de pe turlă a fost interpretată uneori strict istoric, în sensul că ar fi fost folosită inteligent de către creștinii constructori de biserici, spre a proteja acele lăcașuri împotriva jefuitorilor tătari sau turci. Semiluna este un simbol sacru și pentru tătarii și turcii musulmani, iar aceștia, văzându-o sus în vârful turlei bisericii imediat sub cruce, ar fi renunțat să mai prade și să incendieze acea biserică. Numai că, dacă această interpretare ar fi adevărată, atunci cum se explică faptul că semiluna situată sub crucea din vârful turlei bisericii este prezentă și în zone ale Europei pe unde turcii și tătari nu au năvălit niciodată, în nord-estul Franței de exemplu? Deci, trebuie să ne reîntoarcem la cadrul nostru hermeneutic și să admitem că axul vertical aflat deasupra semilunii răsturnate cu coarnele în sus, fie săgeată sau cruce, joacă același rol simbolic, de coloană sacră între Pământ și Cer, coloană situată cu baza undeva într-o zonă cosmică supra-lunară, care traversează cel de „al doilea cer" văzut, cel al stelelor, cu vârful urcând indefinit până mai presus de stele, poate până la „al treilea cer", despre care vorbește Sf. Apostol Pavel (II Corinteni, XII, 2), sau – de ce nu? – la „al nouălea cer" sensibil, despre care vorbesc într-o coincidență stranie mai multe tradiții vechi, de la Pitagora și hyperourania platoniciană până la folclorul românesc.

Blazonul lui Dragoș Vodă nu este doar cel mai vechi, ci mai are însușirea că este și cel mai răspândit, geografic vorbind. Un strănepot de-al lui Dragoș Vodă, care a trăit un secol și jumătate după el și care se chema Birtoc iar cu numele maghiarizat de Bartolomeu Dragffy, din ramura Dragffy de Beltiug, ajuns principe al Transilvaniei (între 1493-1499) și fost cuscru al lui Ștefan cel Mare, a avut reședința la Ardud (undeva între Satu Mare și Zalău), în castelul ridicat de către el însuși. În acest castel se mai păstrează blazonul familiei, exact cu aceleași elemente heraldice de bază, ca ale strămoșului său Dragoș Vodă Descălecătorul Moldovei, având în plus lateral în afara scutului, ca susținători doi dragoni cu capetele de lup și cozile împletite, care apără blazonul ca atare. Adaosul este explicabil, Bartolomeu Dragffy a fost penultimul comandant al Ordinului Dragonului, ultimul comandant fiind chiar fiul său Ioan, căzut pe câmpul de luptă de la Mohacs, la 1526.

Acest blazon al drăgoșeștilor a fost totodată, cu elementele heraldice vechi neschimbate dar cu adăugarea unor elemente exterioare diferite, blazonul mai multor familii nobile din Maramureș descendente din Dragoș I. De exemplu, blazonul nepotului lui Dragoș, numit Giula de Giulești, conține o modificare față de familia Dragffy de Beltiug. La Giula de Giulești apare în cimer un panaș de păun străpuns de o săgeată, dar nu mai apar la susținători cei doi dragoni, spațiul acestora fiind ocupat de către niște flori de crin stilizate, dispuse exact în locul lăsat liber de către dragoni și reproducând forma acestora. Este varianta de blazon pentru care a optat și Asociația „Bogdan – Dragoș", reprodusă aici în imagine, cu modificarea că penele de păun din cimer au fost înlocuite cu un coif de cavaler obișnuit, care face ca blazonul să nu fie legat strict de Giula de Giulești, ci să fie reprezentativ pentru toți urmașii drăgoșeștilor în genere.

Dar prezența blazonului drăgoșeștilor nu se limitează numai la spațiul actual al României. Au existat descendeți din această familie care au ajuns cărturari însemnați ai vremii lor, dispunând în același timp de averi considerabile. Unii dintre aceștia trebuie că au făcut studii la celebra Universitate Jagiellonă din Cracovia, unde încă din secolul al XV-lea aproximativ jumătate dintre studenți proveneau din afara Poloniei. Iar cei care își permiteau să susțină financiar Universitatea cu sume importante de bani erau recompensați prin aceea că blazonul familiei lor era fixat, ca altorelief în piatră, în niște firide săpate anume în acest scop în zidurile Universității. Este și cazul blazonului familiei și descendeților lui Dragoș Vodă Descălecătorul Moldovei. În zidul acestei Universități, în altorelief, se află blazonul alcătuit numai din figurile heraldice de bază din interiorul scutului, semiluna, stelele și săgeata, atâta doar că în cimer este adăugată o coroană princiară.

Blazonul bogdăneștilor

După cum se știe, blazonul lui Bogdan Întemeietorul este cel mai longeviv fiind, cu anumite variațiuni minore, în uz ca simbol de stat până azi, este cel care dat stema Moldovei până în zile noastre, fie stema Moldovei ca provincie românească în stema generală a României, în cartierul doi (senestra sus), fie stema de stat a Republicii Moldova. Reprezentările de bovidee, zimbrul sau bourul se află și pe stemele unor localități de „oaspeți regali" întemeiate de către regalitatea angevină în Maramureș, Sighet și respectiv Câmpulung la Tisa, ceea ce i-a făcut pe unii importanți specialiști în heraldică, precum Tudor-Radu Tiron[3] să susțină ipoteza împrumutului acestuia din tradiția heraldică maghiară din Maramureș, dar celebrul istoric al religiilor Mircea Eliade susține categoric caracterul autohnton al temei.

Tratând subiectul „vânătorii rituale", Mircea Eliade arată că tema mitică a unui animal care conduce un grup etnic în patria sa viitoare este amplu atestată în mitologia latină și cea elenistică[4]. Același autor consideră că tema vânătorii rituale a zimbrului este cu siguranță autohtonă[5], demonstrând prin trimiteri la multiple surse documentare că la daci zimbrul se bucura de un prestigiu religios deosebit. În tradiția maghiară (oricum ulterioară celei dacice), spre deosebire de cea românească a vânării și uciderii zimbrului de către Dragoș Vodă, animalul mitologic (în speță o căprioară) nu este urmărit de către vânătorii Hunor și Maghor spre a fi ucis, ci este mai degrabă urmat ca un animal-călăuză trimis de către divinitate, spre a-i salva dintr-o situație fără ieșire, după care acest animal-călăuză pur și simplu dispare, deci este vorba de o legendă structural diferită față de cea românească.

Din punct de vedere mitologic taurul, bovideul în general, fie el bour sau zimbru, simbolizează forța redutabilă și este ca o epifanie a Zeului. La fel ca și zimbrul, și cerbul solar din mitologiile nord-europene este reprezentat cu picioarele pe pământ și cu coarnele atingând și susținând cerul. În stema Moldovei, zimbrul are steaua deasupra capului, între coarne, semn că susține cu puterea sa regnul supra-lunar, celest, alături senestra se află luna, de regulă în faza crai nou, iar dextra regnul sub-lunar, teluric, marcat printr-o floare stilizată cu cinci petale, așa-numita „rozetă" a bogdăneștilor, și aceasta la rândul ei încărcată de complexe semnificații mitologice și esoterice.

Floarea cu cinci petale, ca simbol heraldic sau de natură esoterică, suscită un interes mai aparte. Forma rozetei bogdăneștilor este practic identică cu floarea de nu-mă-uita, așa cum aceasta este reprezentată ca simbol masonic (în masoneria albastră) sau cu „trandafirul masonic" rosacrucian (corespunzător Gradului 18 al inițierii, de Cavaler al crucii și trandafirului, un trandafir tot cu cinci petale). Din capul locului trebuie să observăm că expresiile de „rozacrucian", precum și aceea de „Cavaler al Crucii și Trandafirului" sună întrucâtva redundant, deoarece și floarea cunoscută sub numele de „trandafir masonic" cu cinci petale sau floarea de nu-mă-uita, de asemenea cu cinci petale nu sunt altceva, după René Guénon, decât tot stilizări ale simbolului Crucii[6].

Imaginea Crucii ca arhetip implică atât complementaritatea cât și opoziția. Orizontala și verticala Crucii sunt complementare, pentru că nu putem spune că ar exista opoziție între sensul orizontal și cel vertical, ci complementaritate. Dar plecând de la centrul Crucii pe orizontală, vom avea direcții contrare, opoziții, între dreapta și stânga, între față și spate, punctele cardinale în general, sau chiar o „roză a vânturilor" pe direcțiile cărora, matematic vorbind, putem progresa la infinit. Iar plecând din centrul Crucii pe axul vertical avem, la limită, sus zenitul și jos nadirul, Împărăția Cerurilor (de fapt supracelestă) și iadul subpământean. Întorcându-ne în centrul Crucii, observăm că aici se întâlnesc și se dizolvă toate opozițiile, iar acest centru este Ființa dumnezeiască a lui Iisus Christos, fără de care ideea de Cruce ar fi lipsită de sens. Dacă ne reprezentăm Crucea în esență în mod viu, sub formă de floare, avem cinci petale, patru petale corespunzătoare celor patru brațe ale Crucii și apoi o a cincea petală a florii închipuind centrul, esența divină a lumii, Alfa și Omega ei, Persoana Treimică a Fiului lui Dumnezeu.

În afară de stema Moldovei și în afară de imaginarul masonic, această floare cu cinci petale, care mai este numită și „rozeta bogdăneștilor", se mai poate vedea azi, desigur cu semnificațiile ei esoterice și heraldice uitate, așa cum a fost aceasta executată în basorelief, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe turla Bisericii Ortodoxe cu hramul Adormirea Maicii Domnului din Sighetu Marmației. Apoi, în Biserica veche de lemn din Săliștea de Sus numită și Biserica Nistoreștilor, ridicată pe la anul 1650, registrul picturii de pe pereți este despărțit de cel al bolții printr-un brâu de flori, margarete, care sunt tot un simbol al bogdăneștilor, știut fiind că voievodul Bogdan Întemeietorul Moldovei a avut o fiincă ce purta numele de botez Margareta, căreia în Moldova i se zicea Mușata și care este întemeietoarea dinastiei domnești a Mușatinilor. Margaretele pictate în această biserică din Săliștea de Sus sunt stilizate și reprezentate ca având un număr de opt petale, simbol cunoscut sub numele de steaua creștină. Această stea este o reprezentare paleocreștină, de origine bizantină, a simbolului Crucii, imaginea fiind obținută prin suprapunerea a două cruci cu brațele egale, o cruce fiind răsucită în raport cu celaltă la 45 de grade. În mănăstirile din nordul Moldovei construite pe vremea lui Ștefan cel Mare, steaua în opt colțuri constituie fundalul pe care este pictat Dumnezeu-Tatăl, zis și Cel Vechi de Zile.

----------------------------------------
[1] Vezi Le Symbolisme de la Croix, Paris, 1931, p. 57.
[2] C. G. Jung, Opere complete 1. Arhetipurile și inconștientul colectiv, trad. Vasile Dem. Zamfirescu, Ed. Trei, București, 2003, p. 53-55.
[3] Tudor-Radu Tiron, Familiile boierești din Moldova și Țara Românească, Librăria Bizantină, București, 2014.
[4] Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, E.S.E., București, 1980, p. 147.
[5] Idem, p. 148.
[6] René Guénon, op. cit., p. 83 și urm.