31 ianuarie 1918 - înfinţarea Serviciului de Informaţii şi Siguranţă al Deltei - Serviciul de Siguranţă al Dobrogei

„Serviciul de informaţii are un rol capital în conducerea războiului [...] Astăzi, dacă nu primeşti ştiri în momentul oportun, Comandamentul poate fi redus la neputinţă din cauza greutăţilor de a mişca armate de un efectiv mare”[1]. (Gh.Buzatu)

În timpul primei conflagraţii a secolului al XX-lea, din Intelligence-ul Naţional făceau parte Structura de Intelligence a Ministerului Apărării Naţionale - Serviciul de Informaţii al Armatei, dar şi structurile de Inteligence din Ministerul de Interne - Siguranţa Generală a Statului şi Serviciul de Informaţii şi Siguranţă al Deltei - Serviciul de Siguranţă al Dobrogei şi alte structuri informative: Secţia Militară Secretă din Transilvania, Serviciul Supravegherii Ştirilor[2] şi Biroul de cercetări informative de pe lângă Ministerul Justiţiei[3]. De asemenea, au existat structuri de cooperare apărute din necesităţile desfăşurării războiului, cum au fost Serviciul de Informaţii şi Contrainformaţii româno-rus şi o structură care colabora cu experţii francezi din cadrul Misiunii speciale condus de Henri Berthelot. Din structurile informative ale statului român - au făcut parte o serie de personalităţi începând cu Iancu Panaitescu - director în Direcţia Generală a Poliţiei şi Siguranţei şi Romulus P. Voinescu, (primul director) al Siguranţei Generale a Statului, şi continuând cu Mihail Moruzov (primul şef) - Serviciul de Informaţii şi Siguranţă al Deltei - Serviciul de Siguranţă al Dobrogei, şi ulterior primul director al Serviciului Secret de Informaţii al Armatei Române. Serviciul de Siguranţă al Deltei[4] a reprezentat o structură informativă şi contrainformativă creată în 1917 şi de care se leagă strâns activitatea lui Mihail Moruzov. Funcţionar de profesie. A absolvit doar liceul „Studiile primare şi parte din cele secundare, Mihail Moruzov le-a făcut la Tulcea, nereuşind - se pare - să termine clasa a III-a liceală, din cauza limbii latine. [...] Ulterior am aflat - relata colaboratorul său Nicolae D. Stănescu - că Moruzov poseda o diplomă de bacalaureat, dar pentru cineva care prin natura instituţiei ce o conducea dispunea de mijloacele tehnice de a avea după dorinţă sau nevoie fel de fel de acte, o diplomă de bacalaureat, aparent autentică, nu constituia o problemă. Cu această pregătire teoretică oficială destul de sumară, poate părea curios nu numai cum cunoştea atât de bine problemele interne şi e internaţionale, în detalii şi aspecte de amănunt, analitic, dar şi sub aspectul lor sintetic[...].”[5]. Dar, Ştefan Enescu, multă vreme secretarul său personal susţinea că pe Moruzov îl ajuta o exraordinară energie şi voinţă, o capacitate naturală şi puterea de pătrundere uimitoare[6]. Informaţiile privind modul în care a fost înfiinţată respectiva structură le aflăm dintr-un raport înaintat de Moruzov la 18 iunie 1917 directorului Siguranţei - I. Panaitescu. În respectivul raport Moruzov scria: „Ca rezultat al delegaţiunei ce mi-aţi dat pentru organizarea şi conducerea Serviciului (de) contraspionaj din Delta Dunării am onoarea a vă raporta următoarele: în ziua de 14 martie a.c., împreună cu personalul ce mi s-a încredinţat, am plecat spre Deltă”[7].

Denumirea serviciului apare într-un document din 25 septembrie 1917 drept „Echipa de Siguranţă din Delta Dunării”[8], iar la 31 ianuarie 1918, apare în documente sub denumirea „Brigada de Siguranţă din Delta Dunării“. În cadrul operaţiunilor de dezinformare a Comandamentului Puterilor Centrale se va remarca Echipa Specială de Siguranţă a Deltei Dunării, condusă de Mihail Moruzov, care va colabora cu agenţi ce cunoşteau limba lipovenilor, unii vorbind şi bulgara şi germana. Zona a fost împărţită în trei sectoare: Sulina, Vâlcov şi Ismail - în ultimul oraş având centrul şi Serviciul de Informaţii al Armatei Ruse prin Alexandru Escholtz, fost agent corupător, având sarcina de a provoca dezertarea cadrelor româneşti la ruşi. Ulterior, obiectivul activităţilor informative ale Echipei Speciale a fost concentrat asupra depistării elementelor revoluţionare, a dezertorilor, a situaţiei agrare şi asupra extinderii acţiunilor spionajului bulgar şi german la nordul Dunării. Se va implica şi în Comisia bulgară pentru cumpărarea de cereale din sudul Basarabiei (1918). După armistiţiul cu Puterile Centrale se pare că s-a transformat în Serviciul de Siguranţă al Dobrogei, fiind singura autoritate românească de acest gen autorizată să funcţioneze în zonă[9]. În realitate, Serviciul de Informaţii şi Siguranţă al Deltei era o „structură informativă secretă“ care lucra tot sub ordinele Marelui Cartier General al Armatei Române, dar deosebirea consta în faptul că era mai bine acoperită, deci cu posibilităţi de risc mai mici, comparativ cu reţelele de rezistenţă care în marea lor majoritate se organizau spontan, din dorinţa sinceră de a contribui la sprijinirea cauzei naţionale. De altfel Mihail Moruzov refuzase practic să-şi asume răspunderea reorganizării şi conducerii Serviciului de informaţii al Armatei, pe motiv că „un asemenea aparat nu se poate improviza”, dar în schimb a acceptat „să înjghebeze” un aparat tehnic pe frontul dobrogean şi ţărmul Mării Negre, cu sediul la Ismail-Sulina. Din punctul de vedere al efectivului, acesta era puţin numeros, câţiva agenţi experimentaţi - pe care Moruzov nu i-a destăinuit niciodată -, dar care aveau de partea lor pescari lipoveni din Deltă şi alţi locuitori ce cunoşteau reţelele de traficanţi sau aveau posibilităţi mai simple de infiltrare. Principala misiune a acestei structuri informative secrete era de a penetra în reţelele inamicilor în scop de contracarare a acţiunilor de spionaj desfăşurate împotriva armatei române. A acţionat în zona Deltei Dunării întrucât aceasta constituia un punct strategic important folosit pentru traficul de informaţii şi trecerea clandestină a agenţilor secreţi dintr-o parte şi alta a frontului.

Dintr-un raport întocmit în 1934 de Moruzov, intitulat „Expunere asupra serviciilor de informaţii ale Armatei”[10], aflăm şi cifre de bilanţ al activităţii contra-informative a Serviciului de informaţii, care „a reuşit capturarea a 156 de spioni dintr-un total de 178 câţi fuseseră trimişi în liniile de apărare ale armatei române de Serviciul de informaţii al armatei germane”. Acelaşi document mai menţionează că „inamicul“ n-a reuşit să distrugă nici un depozit de muniţii, de aprovizionare, nici case, cum s-au petrecut lucrurile în zona celorlalte fronturi, tocmai datorită vigilenţei agenţilor lui Moruzov. Despre modalităţile concrete în care s-au petrecut faptele, raportul întocmit de Mihail Moruzov aduce amănunte interesante, împreună cu câţiva agenţi experi-mentaţi, profitând şi de împrejurările confuze din rândurile armatei ruse, s-a reuşit infiltrarea în compunerea delegaţiei Armatei Roşii.

După cum atestă documentul din 1934, „acest Serviciu a adus un aport însemnat acţiunii armatei noastre prin aceea că s-au putut salva ofiţeri, trupe şi/demnitari, căzuţi în mâinile bolşevicilor”, şi că „s-au putut dejuca toate acţiunile armatei bolşevice şi acapara toate depozitele ruseşti”. Serviciul Special de Siguranţă va fi desfiinţat în urma „afacerii rublelor false”[11], prin care s-a împiedicat introducerea în România de către serviciile sovietice a unei mari cantităţi de ruble false, afacere ce a generat neînţelegerilor personale cu şeful Siguranţei, Romulus Voinescu, Moruzov fiind acuzat de „pactizare cu inamicul, favorizează contrabandei, sustragerea de documente [...]” deşi instanţa de judecată îl va declara nevinovat.[12] Dovadă că după înfiinţarea Serviciului Secret de Informaţii[13] - după terminarea războiului, Moruzov - va deveni directorul acestui serviciu timp de douăzeci de ani.