Responsabilități majore, asumare și împliniri pe fronturile de ântregire națională (1916-1919) - Campania anului  1919 împotriva Ungariei

Pentru Europa, semnarea de către Puterile Centrale învinse a Armistițiului în toamna anului 1918, însemna sfârșitul războiului, cu consecințele de rigoare. Pentru România și armata sa, contextul geopolitic a fost însă de așa natură, încât țara noastră singură, a fost nevoită să mai parcurgă o campanie militară, destul de anevoioasă și cu urmări la fel de tragice - Campania armatei române împotriva Ungariei și a comunistului Béla Khun, din necesitatea, în primul rând, de a apăra și consolida unitatea deplină, proclamată pentru totdeauna în urmă cu 103 ani la 1 decembrie 1918, iar pe de altă parrte, pentru a salva Europa de comunism.

Așa s-a născut cea de a treia etapă a războiului nostru de întregire națională, început cu a doua mobilizare din noiembrie 1918 și încheiat cu arborarea Tricolorului Românesc în Piața Andrasy, din centrul Budapestei, la 4 august 1919.

România, țară subjugată și ținută sub călcâiul ocupantului timp de doi ani, nu încetează de a urmări desfășurarea evenimentelor de pe frontul general. Speranțele într-o victorie a Antantei sunt puternic redeșteptate prin intrarea Americii în război. Marii prieteni ai aliaților au continuat să țină contactul cu reprezentanții lor și oameni politici de seamă, cum a fost Take Ionescu și prietenii săi care părăsesc țara, ducându-se la Paris spre a fi prezenți la sfârșitul războiului și a pregăti opinia publică internațională în favoarea împlinirii idealului național.

În această perioadă de frământări, de speranțe și temeri, reînvie starea de spirit din timpul primei neutralități când toate privirile, toate nădejdile și dorințele erau îndreptate către Transilvania.

După emoțiile, îngrijorările și temerile prin care guvernul, opinia publică românească trecuseră în primăvara lui 1918, când armatele Puterilor Centrale repurtaseră victorii răsunătoare pe câmpiile Franței, situația se schimbă odată cu venirea verii. Trupele germane sunt aruncate peste Marna, frontul inamicului fiind astfel străpuns. Americanii intervin în război, obținând succese importante. Totul anunța un sfârșit victorios pentru Antantă.

Catastrofa Puterilor Centrale s-a declanșat în Orient. Aici, la 15 septembrie, trupele din Macedonia ale generalului Franchet d’Esperey, au atacat și spart frontul bulgar, înaintând fulgerător spre Salonic. Bulgarii demobilizați, se predau în masă și astfel, la 20 septembrie, se semnează Armistițiul la Salonic.

Victoria din Balcani era de o importanță capitală pentru Antantă. Turcia, epuizată, încheie și ea Pacea la jumătatea lui octombrie, Serbia fiind astfel eliberată. Agonia Puterilor Centrale începuse la 15 octombrie, ambele imperii cerând președintelui american Wilson încheierea Armistițiului pe toate fronturile.

În acest interval, forțele lui Franchet d’Esperey ajung la Dunăre. Mackensen cu Armata 11 și trupele de ocupație din România, trebuiau să apere linia Dunării în Banat și Muntenia, pentru a acoperi spatele frontului și a menține România sub ocupație. Dar în acest timp, țara clocotea sub năvala sentimentelor patriotice, atât de comprimate. Comandamentul german nu-și mai făcea iluzii asupra atitudinii viitoare a României, în eventualitatea unei înfrângeri. Iar armata română din Moldova, nu mai putea fi socotită o forță combativă. Diviziile aveau numai cadrele și un total de 20.000 de oameni la infanterie, 3.200 la cavalerie și 9.000 la artilerie. Unități care puteau conta ca forță combativă erau cele două divizii, așa cum s-a arătat, din Basarabia. Cantități mari de material și cai fuseseră trecute în Muntenia și predate germanilor. Totuși, în Moldova mai existau depozite importante de materiale de război care ar fi putut dota marile unități descompletate.

Reintrarea în luptă a armatei române, odată cu apariția trupelor franceze la Dunăre, era deci o posibilitate pe care germanii trebuiau să o aibă în vedere. Dorind să evite această situație, germanii retrocedează Dobrogea României, după ce bulgarii ieșiseră din război. Ei se arătau dispuși să amelioreze  condițiile Tratatului de Pace. Reacția străzii este însă elocventă. Mari demonstrații ostile germanilor au loc în București și Iași. Pentru germani nu mai rămânea îndoială că nu pot conta pe români și că aceștia ar rămâne pasivi într-un caz de dezastru. Mackensen, comandantul frontului german de sud, în fața acestor constatări, a cerut pemisiunea să înceapă retragerea armatei sale, care era în pericol de a fi capturată.

Între timp, Franchet d’Esperey constituie un grup de forțe sub comanda generalului Berthelot, fost șef al Misiunii Frnceze din România. Misiunea acestei armate era de a elibera Românie de trupele de ocupație, deoarece țara noastră avea efective prea slabe pentru o astfel de acțiune. Berthelot a trimis un curier prin avion la Iași, cerând colaborarea armatei române la acțiunea de eliberare. Acesta ateriză la Iași, la 21 octombrie, aducând mesajul din partea lui Georges Clemenceau, primul-ministru al Franței, în care era scris: „Fiți gata, Berthelot sosește!”. Prin același curier, Ionel Brătianu, deși nu era șef de guvern, răspunde cu entuziasm apelului. Un nou mesaj aerian a lui Berthelot cere mobilizarea tuturor diviziilor române și împreună cu armata franceză să acționeze pentru eliberarea teritoriului țării. Astfel, România era invitată să-și reia locul în rândul aliaților săi firești pentru întregirea teritorială.

Aderarea din nou a României la Alianța cu Puterile Antantei a fost un fapt împlinit, astfel că Brătianu l-a însărcinat pe generalul Prezan, care la fel ca și el la acel moment nu avea nici o însărcinare oficială, să întomească planurile de cooperare ale armatei române cu planurile generalului Berthelot.

În acest moment, pe scena politică, reapare cuplul nostru de comandă și stat major, cu generalul Prezan și locotenent-colonelul Ion Antonescu, care a fost grabnic chemat la comanda pe care o avea în Basarabia, la Marele Cartier General, în funcția de șef al Secției Operații. De acum înainte, perioada de totală afirmare a cuplului Constantin Prezan - Ion Antonescu în elaborarea actelor de comandament, va deschide un nou capitol în istoria ultimei părți a războiului nostru de întregire.

Printr-un Ordin de Zi către armată, regele Ferdinand li s-a adresat militarilor români prin cuvintele: „Regele vostru vă cheamă din nou la luptă, ca să înfăptuiți visul nostru de atâtea veacuri: Unirea tuturor românilor pentru care în anii 1916-1917, ați luptat cu atâta vitejie ...”.

Odată cu aceasta, un nou guvern a fost numit sub șefia generalului Coandă împreună cu un ultimatum prezentat mareșalului Mackensen, pentru evacuarea teritoriului țării în liniște, în mai puțin de 24 de ore. Evacuarea teritoriului va începe și armata din Moldova se va pune în mișcare pentru a reveni în Muntenia. La telegrama generalului Berthelot, aceste trupe și-au schimbat direcția inițială Focșani – Ploiești și s-au îndreptat spre Transilvania prin Pasul Oituz, acționând în direcția Brașov. Operațiunile pentru eliberarea Transilvaniei începuseră să se desfășoare într-un ritm alert.

La 1 Decembrie 1918, regele Ferdinand și regina Maria și-au făcut intrarea triumfală în Capitală, părăsită în urmă cu doi ani, în entuziasmul mulțumilor venite să-i întâmpine pe suverani. Generalul Berthelot împreună cu generalul Prezan făceau parte și ei din suita regală.

Același 1 decembrie care-l aducea pe regele Ferdinand înapoi în Capitală, lumina și Marea Adunare Națională a Românilor de la Alba Iulia, prin care, în mod unanim și entuziast, românii transilvăneni își exprimau voința de a se uni cu Regatul României. Încă dinaintea acestei date, de pe la mijlocul lunii noiembrie 1918, ungurii simțindu-se singuri, prin dezorganizarea imperiului bicefal și văzând că românii își intensifică acțiunile pentru unire, au început să terorizeze satele românești și să provoace anarhie în întreaga Transilvanie. Mai înainte ca regele Ferdinand să-și fi reluat reședința la București, în Moldova sosiseră deja delagații transilvăneni, care cereau ajutorul trupelor noastre pentru a proteja populația românească împotruia bandelor ungurești, cuprinse de morbul bolșevismului. După cum știm, la 10 noiembrie 1918, fusese ordonată din nou mobilizarea armatei care trebuia să elibereze Transilvania, scop esențial al intrării noastre în războiul mondial din 1916.

În această ambianță de recrudescență a spiritului de revanșă, și-a făcut apariția la Marele Cartier General locotenent-colonelul Ion Antonescu, mazilitul germanilor, care timp de șase luni fusese reținut departe de rosturile înalte ale conducerii armatei.

Odată cu reîncadrarea sa în postul înalt de șef al Secției Operații la Marele Cartier General comandat deja de generalul Prezan, se reface acel imbatabil binom comandant - șef Secție Operații, care de data aceasta avea să ducă armata română la victorie.

Intuindu-și menirea și simțind chemarea timpului, cuplul Prezan – Antonescu se așternu la lucru cu întreaga lui forță și ardoare, învingând toate greutățile, inclusiv situația precară a forțelor armate care fuseseră dezorganizate prin condițiile păcii.

Imperativul timpului cerea ca fără întârziere, armata română să fie refăcută și să treacă munții în Transilvania.

Lipsuri în efective, echipament, armament, cai, trăsuri și muniții, toate aceste probleme sunt rezolvate rapid de cei doi vajnici strategi și foarte apropiați colaboratori, ca șef-subordonat. Cei doi au reușit să rezolve toate aceste probleme care au fost atacate pe rând, prin strășnicia și spiritul de devotament, dar și cu marele talent de buni organizatori de care au dat dovadă pe întreaga perioadă a războiului.

O armată nouă a fost scoasă ca din pământ. Cele trei divizii din Moldova, Diviziile 7 și 8 Infanterie și Divizia 1 Vânători, au fost cele dintâi mari unități mobilizate. Urmau diviziile din Muntenia, eliberate de inamicul care se retrăsese în fugă sub amenințările trupelor lui Franchet d’Esperey.

Punându-se, cum deja am anticipat, problema unirii Bucovinei la Regat, Divizia 8 Infanterie a primit misiunea de a asigura ordinea în Bucovina. Rămăseseră deci numai 2 divizii de infanterie pentru Transilvania. Fără nici o ezitare, aceste divizii cu efective slabe, au trecut munții. Una sub comanda vestitului general Traian Moșoiu, de origine transilvănean, pătrunde pe la Piatra Neamț în Ardeal, reușind să respingă gărzile ungurești, fiind astfel primită cu entuziam de către populația românească. Cealaltă divizie a ajuns în regiunea Brașov, înaintând spre Vest, în aceleași condiții grele. De înțeles că această acțiune de coordonare a înaintării acestor 2 divizii, revenea șefului Secției Operații de la Marele Cartier General, locotenent-colonelul Ion Antonescu, rămas singur la Comandament cu delegație din partea generalului Prezan, ca să îl reprezinte. Acesta se înapoiase la București odată cu regele, unde a rămas ca șef al Marelui Cartier General pe tot timpul campaniei din Transilvania. Așadar, Antonescu rămâne să coordoneze întreaga conducere a campaniei, fiind pe teren, cu alte cuvinte, era lăsat să folosească singur integral prerogativele comandantului de căpetenie. În înaintarea lor, cele două divizii: Divizia 7 Infanterie și 1 Vânători au atins linia Mureșului la sfârșitul lunii noiembrie, când Divizia 7 Vânători General Moșoiu intra în Târgu Mureș. În înaintarea lor, aceste 2 divizii au reușit să ocupe un front foarte întins, trimițându-se în diferite zone, detașamente care întărite de gărzile naționale românești, asigurau liniștea în teritoriul ocupat.

Odată atinsă și linia Mureșului, s-a produs prima încercare de frânare a înaintării armatei române de către Comisia Militară Aliată, respinsă de guvernul nostru în înțelegerea cu Marele Cartier General.

Pentru a pune comisia în fața unui fapt împlinit și pe motivul că ungurii, prin gărzile lor terorizau populația românească, iar la Cluj constituiseră un guvern maghiar, s-a permis trupelor Diviziei 8 Infanterie să treacă Mureșul și să elibereze Clujul.

În acest interval de timp, de aproximativ o lună, prin zelul Marelui Cartier General, alte două divizii au reușit să pătrundă în Transilvania, totalizând un grup de 4 divizii românești, puse toate sub comanda generalului Mărdărescu, creându-se astfel un comandament unic al trupelor din Transilvania. Acesta avea misiunea și de a conlucra cu Consiliul Dirigent instituit de Adunarea Națională de la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918, pentru guvernarea Transilvaniei până la unirea deplină.

Misiunea ce revenea acestui grup de forțe era aceea de a restabili ordinea internă în Transilvania, iar pe de altă parte, să ocupe întreg teritoriul locuit de români. După ce a fost trecut Mureșul, o altă intervenție a Comisiei Militare Aliate se va produce și anume ca trupele române să se oprească pe crestele munților Apuseni, lăsând liber teritoriul de la Vest cu centre importante românești. Acestea, la rândul lor, urmau să cadă sub urgia teroarei maghiare. Și această frânare este dejucată după o scurtă oprire, pe motiv că trupele maghiare formaseră detașamente pe văile Crișurilor având intenții ofensive, înaintarea a fost reluată, ajungându-se în câmpie și punându-se stăpânire pe localitățile Sighet, Baia Mare și Zalău. Însă, teritorii însemnate locuite de români rămăseseră în mâinile ungurilor.

În tot acest timp, la Paris, delegația română condusă de Ionel Brătianu, care participa la Conferința Păcii, depunea toate stăruințele pentru ocuparea întregului teritoriu cuvenit românilor. În urma acestor stăruințe, Comisia Militară Aliată a admis mutarea liniei de demarcație a frontierei cu Ungaria spre Vest, fixând ca limită de demarcație calea ferată Satu Mare-Oradea Mare-Arad, dar fără să se permită ocuparea acestor orașe. Pe o fâșie largă de 5 km, se declară zonă neutră ce trebuia ocupată de aliați. Față de această hotărâre a Comisiei Militare Aliate, ungurii răspund printr-un refuz categoric. Nu au recunoscut autoritatea Comisiei Aliate și au trecut la luarea de măsuri pentru a se impune cu forța.

Comisia de Control nemaiavând nici o autoritate, aliații au început să cadă la tranzacții cu noul guvern revoluționar instaurat la Budapesta, sub conducerea lui Béla Kuhn, comunismul fiind instalat deja în centrul Europei. Față de această situație Ionel Brătianu, în legătură directă cu delegatul Marelui Cartier General, locotenent-colonel Ion Antonescu și cu avizul lui Prezan, au hotărât să treacă la măsuri corespunzătoare pentru siguranța proprie. Toate informațiile furnizate de Biroul II arătau că maghiarii se pregăteau să treacă la ofensivă.

În această situație, armata din Transilvania, la 16 aprilie 1919, a primit ordinul să reia înaintarea spre Vest. Ofensiva noastră venea la timp pentru a frâna avântul pe cae-l luase mișcarea comunistă în Ungaria. Forțele române constituind două grupuri - de Nord - cea mai puternică sub comanda generalului T.Moșoiu, trebuia să fie pivotul pe care se rezema restul frontului și Grupul de Sud, care se afla la rândul său sub conducerea directă a delegatului Marelui Cartier General, locotenent-colonelul Ion Antonescu.

Ofensiva era fixată pentru 18 aprilie 1919. Ungurii presimțind pericolul, au atacat în trei puncte frontul nostru, declanșând ofensiva trupelor române de-a lungul munților Apuseni, pe un front de 200 km. Trei divizii române, în coloane de regimente, au pornit marșul ofensiv, împingând viguros inamicul de-a lungul defileelor Apusenilor.

Zilele de 16, 17 și 18 aprilie 1919 au fost zilele în care s-au dat lupte crâncene, când coloanele românești au zdrobit rezistențele puternice maghiare de pe defilee, reușind să iasă astfel în câmpie. Fără nici un moment de oprire, coloanele celor cinci divizii române au început urmărirea inamicului, reușind să-l înfrângă. Încercările Comisiei de Pace de la Paris de a opri ofensiva română pe linia orașelor ocupate, nu au avut nici un rezultat.

Urmărirea inamicului se cerea continuată până la zdrobirea lui definitivă, astfel că Marele Cartier General a fixat ca obiectiv al ofensivei, linia Tisei, care a fost atinsă după lupte grele și mari eforturi de marș, la 30 aprilie. Inamicul însă nu fusese definitiv înfrânt, el reușind să reia activitatea provocatoare. Continuarea acestei ofensive era imperios necesară pentru atingerea obiectivului final, Budapesta.

Ministerul de Externe francez l-a chemat pe Brătianu și i-a propus o retragere pe linia convențională a frontierei etnice. Acesta nu a admis propunerea, deoarece ungurii nu au renunțat nici ei la atitudinea lor agresivă. În înțelegerea cu Ion Antonescu, cu care Brătianu păstrase tot timpul un contact direct, s-a trecut la consolidarea frontului român pe Tisa. O serie întreagă de evenimente militare și politice care au fost declanșate de atitudinea nesinceră și dușmănoasă a guvernului bolșevic maghiar, a creat o situație acută în această parte a Europei.

Ungurii au atacat Cehoslovacia, sârbii au ocupat Banatul, iar atitudinea fermă de care  a dat dovadă România, clarifică situația de moment și aparent, lucrurile revin la normal. Dar conducerea maghiară continuă să-și urmărească scopurile agresive. Mari pregătiri militare sunt declanșate în Ungaria, având ca rezultat, punerea pe picior de război a unor forțe importante și bine organizate.

Aceste forțe urmau să înceapă ofensiva asupra frontului românesc pentru a recuceri ca un prim obiectiv, aliniamentul orașelor de pe linia de demarcație: Oradea Mare-Salonta-Arad.

Aceste pregătiri nu au scăpat de sub observația Comandamentului Român, care cunoștea toate grupările de forțe maghiare și deplasările lor. În consecință, măsurile de apărare au fost luate, înlăturând orice surprindere. Un dispozitiv eșalonat în adâncime a fost constituit pentru a se putea face față oricărei situații. Într-adevăr, ofensiva maghiară peste Tisa a debutat la 18 iulie 1919, prin două atacuri secundare la flancuri, unde au avut succese trecătoare. Acțiunea principală pornește însă la centru în zona Solnok, în zorii zilei de 20 iulie. După patru zile de atac în forță, inamicul reușește să treacă masive forțe armate pe malul stâng al Tisei, realizându-se un cap de pod larg de 60 km și adânc de 40 km. Reacția trupelor române s-a concretizat într-un Plan de manevră judicios întocmit de Marele Cartier General, potrivit desfășurării ofensivei inamice.

Generalul Prezan a apărut în teatrul de operațiuni, în ajun. Prezența lui a avut rolul de a întări și mai mult autoritatea șefului Secției Operații în fața comandanților de mari unități. Am văzut cum a pornit peste Carpați armata transilvăneană, alcătuită doar din două divizii, care pe măsură ce înainta în teritoriul dezrobit, se mărea întocmai unei avalanșe de zăpadă.

În acel iulie 1919, din cele două divizii inițiale, se alcătuise o întreagă armată formată din opt divizii de infanterie și două de cavalerie, însumând 92 batalioane, 58 escadroane și 80 baterii de artilerie. Toate aceste forțe fuseseră create prin grija Marelui Cartier General, adică a binomului Constantin Prezan - Ion Antonescu.

Complexitatea acestor forțe cerea crearea unui comandament unic, prin punerea armatei din Transilvania sub comanda generalului Mărdărescu, fost șef de Stat Major al Arnatei 2 a generalului Averescu. Această calitate nu a permis realizarea vreunei legături între funcții, adică a modului de exercitare pe care l-a îndeplinit Mărdărescu pe lângă generalul Averescu, ca acela pe care l-a avut Ion Antonescu pe lângă generalul Constantin Prezan și asta deoarece generalul Averescu nu a avut înțelepciunea generalului Prezan și nu a lăsat niciodată în seama altuia deciziile importante, oricât de capabilă ar fi fost acea persoană.

Statul Major al lui Averescu avea atribuții strict limitate: pregătirea elementelor prin culegeri de informații și alte date; transmiterea de ordine, organizare și dotare a unităților. În ceea ce privește actul de comandament, el nu a permis cuiva să aibă vreun amestec în astfel de decizii. El singur lua hotărârile și scria cu mâna lui întregul Ordin de Operații, pe care șeful de Stat Major avea grijă să fie transmis la unități și să urmărească execuția lui. Șeful de Stat Major al lui Averescu era cel dintâi executant al ordinelor acestuia. Mărdărescu s-a dovedit ofițerul indicat să se pună de acord cu comandantul său prin meticulozitate, conștiinciozitate, tact și discreție. Un astfel de comandant îi trebuia Marelui Cartier General, pentru ca armata din Transilvania să execute întocmai ordinele și instrucțiunile venite de sus.

În această situație, Planul de contraofensivă pornit de la Marele Cartier General a fost aplicat cu strășnicie în teren, inamicul pătruns în capul de pod de la Solnok pe trei coloane, care după ce au trecut Tisa, au luat direcții divergente, despărțindu-se ca un avantai, a sugerat Înaltului Comandament Român, ideea unui atac pe flancuri, cu 2 detașamente, cu unul din Nord, fiind cel mai puternic și cu cel de-al doilea detașament să acționeze pe front pentru fixarea inamicului în teren.

La 24 iulie 1919 dimineața, atacul grupurilor de manevră s-a declanșat și după patru zile de lupte înverșunate, inamicul a fost silit să se retragă dincolo de Tisa. În retragere, maghiarii au aruncat în aer podul de fier de peste Tisa de la Solnok, astfel că urmărirea inamicului peste Tisa a devenit imposibilă pe moment.

După această mare victorie, amenințările din partea comuniștilor unguri nu fuseseră înlăturate atâta vreme cât armata lui Béla Kuhn nu era distrusă, ci numai înfrântă. Imperativul câmpului de luptă cerea începerea urmării până la distrugerea acesteia și ocuparea teritoriului inamic. Capitala țării se afla la o distanță numai de două zile de marș de frontul de luptă.

În acest interval cât au durat operațiunile de pe Tisa, prin grija Marelui Cartier General, în special Ion Antonescu, alte unități au fost aduse ca întărire din interior, totalizând la sfârșitul lui iulie 1919, 118 batalioane, 99 baterii și 60 escadroane.

Dispunând de aceste forțe bine antrenate, dotate cu armament și muniții și mai cu seamă cu un moral excelent, Marele Cartier General al Armatei a luat hotărârea să treacă Tisa în urmărirea inamicului. Consiliul Suprem Aliat de la Paris și de data aceasta, a căutat să oprească armata noastră pe Tisa. Reprezentantul nostru Ionel Brătianu, prin telefon îl stimula pe Antonescu să grăbească trecerea, punând astfel Consiliul Suprem Aliat în fața unui fapt împlinit.

Atunci Antonescu a fost nevoit să inițieze un act diplomatic de mare rezonanță, prin care sugera generalului Constantin Preza, ca regele Ferdinand să părăsească Capitala și să vină în Transilvania, pentru a scăpa astfel de insistențele diplomaților acreditați la București, care cereau frânarea înaintării trupelor noastre, venind în Transilvania. În urma acestei sugestii adresată generalului Prezan de către Antonescu, regele a venit pe câmpul de luptă, chiar în ajunul pregătirii forțării Tisei, pentru a asista la trecerea primelor trupe ale armatei române. Atunci, în acele momente, s-a petrecut și scena decorării lui Ion Antonescu. Regele, care a asistat și a văzut cu ochii lui activitatea neobosită a locotenent-colonelului Antonescu, l-a văzut transmițând ordine comandanților de divizii; l-a văzut dând dispozițiuni și a auzit cum explica fiecăruia misiunea ce le revenea. A asistat, cu alte cuvinte, la desfășurarea unui întreg și complex act de comandament, în plin câmp operativ.

Atunci și numai astfel capătă înțeles acele cuvinte prin care regele i-a conferit Înaltul Ordin: „Antonescu, nimeni mai bine decât regele tău, nu știe marile servicii pe care le-ai adus armatei și țării în acest război […]. Scena decorării locotenent-colonelului Ion Antonescu pe câmpul de luptă, de către regele său, cu cea mai înaltă distincție militară, a fost o înălțătoare lecție de patriotism și bravură militară. De aceea, ea merită povestită în detaliu, așa cum relata mai târziu un martor ocular, el însuși un mare erou al luptelor de pe Tisa împotriva armatei bolșevice a lui Béla Kuhn, generalul Marcel Olteanu - pe atunci comandantul Diviziei 6 Infanterie de pe acel teatru de operații: „La 23 iulie sosesc în apropierea frontului român, la cartierul unei mari unități, membrii familiei regale: regele Ferdinand și regina Maria, prințul Nicolae, însoțiți și de primul-ministru de atunci Ioan I.C.Brătianu. De asemenea, erau prezenți toți comandanții de mari unități de la regimentele și statele majore, în frunte cu generalul Prezan și generalul Mărdărescu. Bineînțeles, în spatele lui Prezan se afla umbra sa locotenent-colonel Ion Antonescu, șeful Secției Operații din Marele Cartier General” -  povestea generalul Olteanu. Scopul vizitei regale era acela de a mulțumi comandanților pentru comportarea lor în operațiile ce s-au desfășurat până la acea dată și de a participa la expunerea verbală a generalului Prezan, șeful Marelui Cartier General, în vederea importantelor operațiuni pe Tisa și a le transmite urările de mult succes și victorie. Această întrunire a avut loc în după amiaza zilei de 23 iulie 1919, pe o terasă a unui splendid castel (Teleky), într-un minunat decor al unui parc, ce împrăștia o adiere plăcută.

La prânz, în saloanele castelului avusese loc o masă camaraderească patronată de regele Ferdinand și udată din belșug cu vin din vestitele podgorii de la Tokai. Era o atmosferă plină de încredere în viitor. După câteva minute de mulțumire și îmbărbătare din partea regelui, a urmat o scurtă cuvântare a șefului guvernului, Ion I.C. Brătianu, care la rândul său a ținut să ureze trupelor din Transilvania, izbândă și victorie. A urmat la cuvânt generalul Prezan, care foarte pe scurt a prezentat planul și scopul operațiunilor la vest de Tisa, după care a cerut regelui să permită șefului Secției Operații, locotenent - colonelul Ion Antonescu, să dea anumite explicații – detalii asupra desfășurării operațiunilor.

Regele Ferdinand, a încuviințat cererea generalului Prezan, printr-un gest cu capul. Fără multe plocoane și plecăciuni, cum era obiceiul pe atunci, chiar si al militarilor cu grade mai mari pe umăr, locotenent – colonelul Ion Antonescu a făcut doi pași în fața frontului format din ofițeri și s-a așezat cu fața spre Tisa, cu cravașa în mână, cu care din când în când însoțea cuvintele ce le rostea prin gesturi scurte și tăioase, începu ca de la catedra Școlii de Război - el fiind profesorul, iar cei prezenți, elevii din bancă – să arate răspicat, hotărât și energic Planul operațiunilor ce se vor desfășura dincolo de Tisa. Fără prea multe vorbe de prisos, a prezentat precis manevrele diferitelor grupări de forțe, arătându-le celor prezenți ce se așteaptă de la aceste operațiuni, precum și obiectivele care erau de atins, scopul acestora fiind distrugerea forțelor ungare și ocuparea Budapestei.

Pe tot timpul cuvântării sale, locotenent-colonelul Ion Antonescu a făcut abstrtacție de faptul că se găsea în fața suveranilor țării, a primului-ministru și a tuturor celor prezenți, s-a întrecut pe sine, dând dovadă de capacitate, pregătire profesională, curaj, hotărâre și dârzenie.

La sfârșit, regele Ferdinand și primul-ministru Ion I.C.Brătianu i-au mulțumit strângându-i mâna, iar generalul Prezan mândru că acesta era ofițerul care l-a descoperit încă de când era căpitan și în care a investit atâția ani de încredere, încât satisfacția unei depline împliniri radia pe întreaga-i față destinsă și luminoasă. I se citea totodată și nostalgia despărțirii care era tot mai aproape și plină de imprevizibil”.

Cei doi ofițeri români, doi oameni de seamă ai țării, au fost în toți acei patru ani ai războiului de întregire împreună, acolo unde era mai greu, ca doi frați sau ca un părinte și fiul său, constribuind astfel fiecare, dar și împreună, la marile bătălii pentru făurirea unirii depline a tuturor românilor, vis multisecular, pentru care și-au sacrificat viața multe sute de mii de înaintași.

- Va urma -