Responsabilități majore, asumare și împliniri pe fronturile de ântregire națională (1916-1919)

Cu problemele majore ale desăvârșirii unității naționale nesatisfăcute, cu mulți români și provincii românești aflate încă sub dominația imperiilor vecine lacome și hrăpărețe, România nu putea să evite angajarea în Marele Război, dezlănțuit la 28 iunie 1914.

După o implicare  militară directă la reașezarea echilibrului de putere în Balcani, prin participarea cu arma în mână la cel de-Al Doilea Război Balcanic și organizarea Conferinței Păcii de la București, politicienii și diplomația românească profund ancorată în cazuistica rezolvărilor interne ce țineau de pregătirea generală, în special cea militară, pentru angajarea în război, de o parte sau de cealaltă a coaliției militare imperialiste, au hotărât într-o primă instanță, ca statul român să adopte față de conflict, o poziție de neutralitate. O neutralitate însă „cu arma la picior”, timp în care grabnic, să fie înfăptuite măsuri radicale de pregătire a națiunii și a armatei mai ales, pentru adoptarea la timpul oportun, a unei poziții militare combative alături de aceea dintre coalițiile beligerante (Antanta sau Tripla Înțelegere), care s-ar fi angajat să asigure sprijin în înfăptuirea idealului unirii tuturor românilor sub un singur sceptru și realizarea României Mari, deziderat fundamental în condițiile geostrategice de la început de secol.

Diplomatic până în 1914, România făcuse parte din gruparea Puterilor Centrale. Aderarea diplomației Bucureștilor în 1883 la Tripla Alianță, se dovedise în contextul internațional tensionat de atunci, un act politic realist[1].

În urmă cu 100 de ani, în august 1916, odată cu hotărârea de a intra în război pentru realizarea unității depline a tuturor românilor, Consiliul de Coroană a hotărât ca România să participe la război, trecând însă de partea Puterilor Antantei, marea coaliție care-i garanta realizarea idealului național integral, respectiv făurirea României Mari[2].

Pe căpitanul Ion Antonescu, perioada neutralității l-a găsit comandant al escadronului de elevi în Școala Miliară de Cavalerie de la Târgoviște, fiind propulsat aici, grație meritelor sale pe frontul din Bulgaria, iar din aprilie 1915, ca șef Birou Operații în Statul Major al Corpului 4 Armată. Aici s-au conturat primele contacte directe între cele două recunoscute capacități militare, fiind perioada în care, prin natura misiunilor încredințate Corpului 4 Armată, mai ales în ultimul an de neutralitate, pe fondul intensificării măsurilor de întărire a frontierelor, comandantul general Constantin Prezan și șeful Biroului Operații, căpitanul Ion Antonescu, au acordat o mare atenție întăririi pazei și apărării frontierei cu Austro-Ungaria.

În acest cadru, conturându-se încă de acum ca valoare militară aparte, cuplul de comandă și stat major Prezan-Antonescu a fost preocupat îndeaproape de constituirea, dotarea și instruirea grupurilor de acoperire: „Bistrița”, „Bistricioara”, „Bicaz”, „Ghimeș”, „Uz”, „Oituz”, destinate în caz de ofensivă, să deschidă principalele trecători din zona Carpaților Orientali și de Curbură, sau la nevoie, în cazul unei ofensive a forțelor austro-ungare, să le blocheze.

Starea de neutralitate, dată fiind situația generală a beligeranților și presiunile acestora, mai ales ale Antantei asupra României, pentru a se alătura în conflict, nu a putut fi menținută decât doi ani, iar în vara anului 1916, conducerea politică a țării a angajat armata română în primul mare conflict mondial.

Idealului realizării deplinei unități naționale, Ion Antonescu avea să-i închine întreaga sa capacitate de ofițer de stat major, purtând gradele de căpitan, maior și respectiv locotenent-colonel. Pe întreaga perioadă a campaniilor războiului nostru de întregire, Antonescu s-a aflat în permanență la conducere, îndeplinind funcții de mare răspundere în statele majore, de la cel de Corp de Armată până la Statul Major General, lucrând fără odihnă, sub directa îndrumare a unuia dintre cei mai capabili generali de atunci ai armatei române, Constantin Prezan. Nenumărate sunt situațiile, începând de la momentul pregătirii și al desfășurării atacului peste Carpați, apoi Bătăliei Bucureștilor, Campania anului 1916, retragerea și refacerea armatei române în Moldova și pregătirea marilor izbânzi românești de la porțile Moldovei din vara anului 1916, sau reluarea luptei armatei române din toamna anului 1918 (campania din Ungaria) și încă multe altele, în care cei doi viitori mareșali s-au aflat din nou în mijlocul oamenilor, intervenind cu experiența lor de front, acolo unde era nevoie, pentru corectarea unei situații operative sau tactice, pentru îmbărbătarea unor subunități aflate în linia întâi în situații mai dificile.

Pe timpul preliminariilor și intrării României în război

Acest contact permanent cu subordonații sau cu colaboratorii în situații dintre cele mai dificile, a facilitat o profundă cunoaștere a oamenilor, a forței lor de rezistență și, nu în ultimă instanță, a calităților native de adevărați luptători a ostașilor-țărani, a faptelor lor de vitejie și capacității lor de jertfă pentru idealul unității naționale.

Socotim că acestea au fost temeiurile principale prin care avea să evidențieze în prima lucrare publicată de Ion Antonescu, punând la dispoziția „tuturor celor care nu ne cunosc” cu prilejul Conferinței de Pace, argumentele drepturilor românilor asupra teritoriilor lor naturale: „conștiința națională și forța de rezistență a românului”.

Astfel, Antonescu scria: „Călcați țara în lung și în lat; mergeți de la Nistru până la Tisa și din Maramureș până la Mare și veți constata prețuirile din același chip, aceeași privire, aproape același salut, același grai și aceeași dorință […] Nu au fost niciodată cu toții, cu adevărat uniți politicește, dar am fost totdeauna uniți sufletește”.

Printre protagoniștii cei mai îndârjiți ai înfăptuirii visului de aur al românismului: făurirea statului național unitar, alături de majoritatea ofițerilor români, s-au înscris cu o contribuție cu totul remarcabilă direct pe câmpul de luptă, generalul Prezan și căpitanul Ion Antonescu.

Rolul jucat de acești doi ofițeri reprezentanți ai două generații diferite, având în comun însă o pregătire militară de excepție și o nețărmurită dragoste față de țară și neam, a fost covârșitor. Ambii, în raport cu vârsta, parcurseseră etape importante în formarea și desăvârșirea unor cariere militare de neegalat în slujba țării, în dragostea față de armată și de soldatul român. Cei doi militari români vor forma un cuplu de comandă și stat major celebru în anii Războiului de Întregire a Neamului.

La începutul războiului, generalul Constantin Prezan, fiind după opinia lui Nicolae Iorga „un ofițer cu o înaltă pregătire profesională, cu temperament calm, cu ținută gravă, vorbă socotită și cugetare îndelungată”[3], iar căpitanului Ion Antonescu i se dusese faima în arma Cavaleriei, mai ales prin misiunile îndeplinite pe timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic, în calitate de ofițer de stat major la Divizia 2 Cavalerie, ca șef al Secției Operații. Îndeplinirea ireproșabilă a misiunilor încredințate, unele dintre acestea deosebit de grele, în condițiile specifice frontului din Bulgaria, l-au determinat pe comandantul Diviziei, generalul Mustață, să scrie în foaia calificativă a căpitanului Ion Antonescu: „Nu am văzut un om mai harnic, mai priceput și mai ales mai curajos. A fost întotdeauna sănătos, foarte voios și dornic de a merge înainte. Mult simț național și excelent patriot”[4].

Decorațiile „Steaua României de Război” și „Virtutea Militară de Aur” cu care i-au fost răsplătite meritele, cea de a doua fiind înmânată personal de prințul Ferdinand, numai la doi ofițeri care s-au distins în luptele de pe frontul din Bulgaria: căpitan Ion Antonescu și maior Marcel OLteanu, aveau să-l propulseze de timpuriu pe Ion Antonescu în lumea atât de puțin vizibilă, dar, totodată, de neînlocuit a stat majoriștilor și i-au adus bunele aprecieri ale generalilor Constantin Cristescu și Constantin Prezan[5].

De altfel, conform unor documente de arhivă, se pare că acesta a fost momentul în care, în mintea mentorului său, generalul Constantin Prezan, i-a încolțit ideea de a și-l apropia și a-i exploata la maximum capacitățile militare în evenimentele ulterioare. Numai așa se poate explica rolul pe care căpitanul, maiorul și apoi locotenent-colonelul Ion Antonescu l-a jucat la diferite eșaloane, în conducerea operațiilor militare în anii Războiului de Întregire Națională. A fost un caz unic în istoria campaniilor militare, când un ofițer mic în grad poate influența și determina marile hotărâri și acțiuni de comandament cu caracter hotărâtor și la cel mai înalt nivel.

Rolul pe care l-a avut de îndeplinit Ion Antonescu, în tandem cu inegalabilul său comandant, generalul Constantin Prezan, a fost unic.

După campania din Bulgaria și un scurt periplu pentru stagiu la Regimentul 38 Neagoe Basarab din Brigada 20 Infanterie, căpitanul Ion Antonescu a fost numit, la 1 noiembrie 1914, ca instructor și comandant al escadronului de elevi de la Școala Militară de Cavalerie de la Târgoviște, postură dintre cele mai îndrăgite, după cum el însuși a mărturisit-o în mai multe rânduri. Activitatea sa în această funcție dedicată educării și formării tinerilor ofițeri de cavalerie, s-a remarcat prin introducerea în școală a unui suflu nou, caracterizat prin seriozitate, fermitate, prin spiritul de dreptate și responsabilitate, în procesul de instrucție și educație[6].

Autoritatea și prestigiul de care s-au bucurat tânărul ofițer la Școala Militară de Cavalerie de la Târgoviște, erau de necontestat. Reținem în acest context, doar o atitudine absolut inedită a căpitanului Ion Antonescu plină de semnificații: colonelul Marin Elefterescu, unul dintre colegii căpitanului la Școala Militară de Cavalerie, relata că într-un moment în care „țara toată se freamătă, iar Ardealul era pe buzele tuturor”, căpitanul Ion Antonescu își pornea în fiecare dimineață subunitatea la instrucție, adresându-se elevilor: „Sus capul, elevi. Privirea înainte peste Carpați, acolo vă cheamă îndeplinirea idealului național”[7].

Pregătirile intense pentru intrarea în război și necesitatea încadrării unităților luptătoare cu cele mai bune cadre, aveau să pună capăt activității căpitanului Ion Antonescu în școala de la Târgoviște. Din cauza unor intervenții neprincipiale din partea Casei Regale (iată până i se dusese vestea - n.n.), dar mai ales datorită calităților sale excepționale de stat majorist dovedite și în perioada desăvârșirii programelor de întărire  a armatei, în vederea participării la război pentru desăvârșirea unității naționale Antonescu, la 1 aprilie 1915, a fost mutat la Statul Major al Corpului 4 Armată, ca șef al Biroului de Operații.

La comanda Corpului 4 Armată, se afla generalul Constantin Prezan, ofițer cu o înaltă pregătire teoretică, desăvârșită la Academia Militară Franceză, cu o atotcuprinzătoare experiență în fortificații, dar în același timp, și un desăvârșit comandant de mare unitate, fiind cu prisosință dovedită pe timpul participării la comanda Corpului de Armată în cel de-al Doilea Război Balcanic. Fire blândă, îngăduitoare, dar la fel de responsabilă, în opoziție cu caracterul temperamental mult mai ferm și mai hotărât al căpitanului Antonescu, generalul Prezan va deveni din primele zile ale colaborărilor, nu numai șeful direct, ci însuși mentorul și idolul, iar în unele situații, îngerul păzitor al tânărului căpitan Ion Antonescu. De acum și până la sfârșitul războiului,în toate funcțiile și la toate eșaloanele la care vor lucra împreună, generalul va avea grijă ca Ion Antonescu să-l însoțească, ocupându-se de operațiile marilor unități subordonate și dictând soluțiile sale de la cele mai înalte și până la cele mai mici eșaloane.

Întâlnirea dintre aceste două mari și puternice personalități, una dotată cu prerogativele gradului și vârstei, celălalt cu elanul și vigoarea rar întâlnită a tinereții, cu claritatea gândirii, spiritul de inițiativă, imaginație, îndrăzneală și curaj excepțional, se concretiza în închegarea uneia dintre cuplurile de comandă celebre ale istoriei războiului ideal: comandant -  șef de stat major[8].

Încă din primele zile ale colaborării la Corpul 4 Armată, sub incidența relației de subordonare, generalul Constantin Prezan, ofițer cu o vastă experiență și fiind cunoscător al psihologiei militare, descifrându-i efectiv valoarea umană, dar mai ales cea militară, a acordat căpitanului Ion Antonescu, o dată cu toată încrederea, deplina libertate și putere în planificarea, organizarea și conducerea operațiilor corpului de armată.

În momentul când căpitanul Ion Antonescu  fost numit în statul major al Corpului 4 Armată, marea unitate se afla dislocată în Moldova, cu sediul comandamentului inițial la Iași, mutat apoi pentru o mai bună și eficientă coordonare a activităților subunităților din subordine, la Bacău. În compunerea Corpului 4 Armată se găseau Divizia 7 Infanterie, la Roman, comandată de generalul de brigadă – adjutant Ion Istrate, Divizia 8 Infanterie, la Botoșani, sub comanda generalului de brigadă Damian Roșca, un batalion de pionieri la Focșani, Divizionul de Artilerie Grea, la Roman și un Divizion de Artilerie de Munte, la Târgul Ocna. În perioada premergătoare ieșirii din neutralitate și angajării armatei române în război pentru întregirea neamului, Corpul 4 Armată a fost întărit cu Brigada 4 Călărași, cu două regimente de infanterie și Divizia 2 Cavalerie[9].

Misiunea încredințată Corpului 4 Armată era destul de dificilă, în comparație cu misiunile celorlalte trei armate. Acesta trebuia să asigure granițele de Vest și de Est ale țării, unde aveam ca vecini acele două mari imperii care atentau destul de frecvent la integritatea noastră națională și teritorială, Imperiul Țarist la Est, care se înfruptase copios din teritoriul României încă din 1812, când în mod samavolnic a ocupat Basarabia și Imperiul Austro-Ungar, care la fel se înfruptase din teritoriul Țării Românești ocupând Transilvania, Banatul și Bucovina în vara anului 1916. Cele două mari imperii se înfruntau destul de aprig pe frontul din Bucovina și Galiția. Concomitent, marile unități ale Corpului 4 Armată, conform instrucțiunilor Marelui Stat Major, au trebuit să execute recunoașteri secrete în vederea trecerii la Vest de munți, misiune deosebit de dificilă îndeplinită cu multă măiestrie, am putea spune de către Secția Operații, comandată de maiorul Emil Sorescu, ajutoare fiindu-i căpitanii de cavalerie Alexandru Corvin și Ion Antonescu. De la acest eșalon a pornit disputa dintre Marele Stat Major și Corpul 4 Armată, cu privire la subordonarea grupurilor de acoperire, constituite în scopul de a proteja frontiera și interzicând pătrunderea inamicului și, de asemenea, de a asigura debușeul trupelor proprii la Vest de munți, pentru a lua în stăpânire trecătorile și a facilita trecerea trupelor în teritoriul românesc al Transilvaniei.

Marele Stat Major preconiza ca aceste grupuri de acoperire odată constituite, să acționeze la ordinele directe ale secției sale de operații. Cei de la Secția Operații a Corpului 4 Armată, căpitanii Ion Antonescu, Alexandru Corvin și Emil Sorescu, l-au convins pe generalul Prezan, că se impune a se lăsa grupurilor de acoperire: „libertatea de a face acte de inițiativă și a ocupa solid, din vreme și înaintea adversarului, toate acele poziții numai în momentul ruperii relațiilor diplomatice”[10]. „Așadar, la Statul Major al Corpului 4 Armată au fost intuite complicațiile care se puteau naște prin centralizarea conducerii acestor detașamente. Din păcate, inițiativa promovată de generalul Constantin Prezan și secția sa de operații  nu a fost acceptată de rularea operațiilor odată cu intrarea trupelor române în conflict, a demonstrat însă, că dreptatea era de partea generalului Prezan și a subordonaților săi, căpitanul Ion Antonescu fiind unul dintre principalii susținători ai ideii în dispută”[11].

Cunoașterea și respectul reciproc, precum și rodajul unei armonioase colaborări între cele două personalități militare, erau realizate atunci când în perspectiva intrării în război, generalul Constantin Prezan era numit la comanda Armatei de Nord (Armata 4), conform Planului de mobilizare. Cum era de așteptat, generalul și-a luat colaboratorul la noua mare unitate, promovându-l la Secția Operații a Armatei. Fără a-și permite momente de răgaz în noua sa postură, căpitanul Ion Antonescu, așa cum învățase la Școala de Război proaspăt absolvită, sau în Campania din Bulgaria din 1913, a trecut grabnic la însușirea misiunilor armatei și la redactarea proiectelor și ordinelor de operații, urmând îndrumările primite așa cum dispuneau ordinele comandantului său direct, generalul Constantin Prezan și sub supravegherea acestuia pentru executarea lor.

Justificându-și demersurile pentru aducerea căpitanului Ion Antonescu la operațiile Armatei a 4-a (de Nord), generalul Constantin Prezan evidenția că a apreciat la subordonatul său „cultura generală militară superioară, inteligența vie și judecata solidă”, calități care au cântărit mult la numirea sa în fruntea operațiilor Armatei 4 (de Nord)[12].

Spectrul războiului se proiecta insistent, din ce în ce mai aproape de granițele României. În cei doi ani de neutralitate (1914-1916), guvernul de la București, cu multă înțelepciune condus de I.C.Brătianu, și-a concentrat atenția pe „rezolvarea problemelor militare prin prisma realizării intereselor naționale, ceea ce presupunea eliberarea provinciilor aflate sub dominație străină[13], în primul rând a celor încadrate în imperiul bicefal Austro-Ungar. În acest context, I.C.Brătianu, împreună cu Marele Stat Major, au hotărât să se renunțe la vechile ipoteze și să fie elaborat un amplu plan de campanie, care să stipuleze intrarea României pentru realizarea idealului național, adică „întregirea neamului și cucerirea teritoriilor locuite de români care se găsesc astăzi în monarhia austro-ungară”[14].

Apreciind realismul și clarviziunea promovată de I.C.Brătianu, căpitanul Ion Antonescu, ca și ceilalți stat majoriști cu ștaif, au trecut la elaborarea unor documente operative, care să susțină intrarea României în război de partea  Antantei împotriva Puterilor Centrale, convinși că numai angajarea alături de Antanta va aduce împlinirea teritorială a țării.

Cum, în vara anului 1916 presiunile Antantei asupra României deveneau tot mai insistente pe fondul agravării situației ei militare pe front, la marele Stat Major s-a trecut la materializarea Planului de Campanie ce urma să concretizeze aplicarea punctelor esențiale, cuprinse în convențiile politice și militare, semnate la jumătatea lunii august 1916, între reprezentanții Antantei și cei ai guvernului de la București.

Argumentând intrarea țării în primul război mondial, regele Ferdinand spunea: „Într-un moment în care dușmanii noștri se străduiesc, folosind toate mijloacele perfide ce le stau la îndemână, să prezinte lumii în mod deformat atitudinea României în acest război, este nimerit și corect ca lumea să înțeleagă în mod clar de ce a intrat ea în război, care este în realitate năzuința poporului nostru […]. România nu a fost îndemnată de considerente politice de moment în hotărârea ei de a intra în război, nu a fost rezultatul acțiunilor politice și nici a relei credințe față de Puterile Centrale, ci s-a bazat pe cele mai înalte principii de naționalitate și idealurile naționale”[15].

Iată și opinia populară cu privire la scopul războiului nostru. Profesorul dr. Traian Suciu de la liceul din Brad, plecând voluntar pe front, se adresa elevilor săi: „Dragilor mei elevi, nu știu cât va dura acest război și nici dacă mă voi întoarce din el, dar este sigur că va cere multe jertfe, dureri și greutăți. Nu uitați însă niciodată, că sunteți fiii unui popor ce geme în robie milenară, din care trebuie să se elibereze și să se unească cu România. Să știți că acest război va zdrobi tronuri și împărății și va elibera popoare, aducând pentru români realizarea idealului de unitate națională. Aveți, deci, obligația sfântă, ca orice se va întâmpla cu voi și oricât ați suferi, să nu uitați neamul și legea strămoșească”. Minunate și pline de înțelepciune aceste previziuni și sfaturi.

În acest mod gândea întreaga intelectualitate și tinerime transilvană, iar marele nostru istoric Nicolae Iorga, adresându-se românilor din imperiul dualist angajați în lupta pentru eliberarea Transilvaniei, scria în jurnalul său: „Neamul românesc: să fiți voioși aceia care, în strigăte de comandă străine, sub un steag străin, muriți. Undeva, un alt steag se ridică tot mai larg, săltat în sus și răsfirat de fiecare silință deznădăjduită a puterii voastre în ciuda tuturor puterilor lumii, sub acest steag pe care în neștiință, în durere și în întuneric, voi l-ați înălțat, desfășurat și sfințit, vom fi toți împreună”.

Presată masiv de Puterile Antantei și hotărâtă să-și înfăptuiască unitatea deplină prin încorporarea provinciilor românești aflate încă sub dominație străină România, prin Consiliul de Coroană, a hotărât în vara anului 1916, să iasă din starea de neutralitate și să intre în război împotriva Puterilor Centrale, a Imperiului Austro-Ungar, în special. După decretarea stării de război, regele Ferdinand s-a adresat armatei, prin Ordin de Zi: „Ostași, v-am chemat ca să purtați steagurile noastre peste hotarele unde frații noștri vă așteaptă cu nerăbdare și cu inima plină de nădejde. Umbrele marilor voievozi Mihai Viteazul și Ștefan cel Mare, ale căror rămășițe zac în pământurile ce veți dezrobi, vă îndeamnă la biruință, ca vrednici urmași ai ostașilor care au învins la Războieni, la Călugăreni și la Plevna. Veți lupta alături de marile națiuni cu care ne-am unit. O luptă aprigă vă așteaptă. Izbânda va fi a noastră. Arătați-vă, deci, demni de gloria străbună. De-a lungul veacurilor, un neam întreg vă va binecuvânta și vă va slăvi”[16].

La intrarea României în Războiul de Întregire Națională (1916-1919), Ion Antonescu a avut responsabilitatea de planificare și coordonare a operațiilor Armatei de Nord, pătrunsă în dispozitivul inamicului din Transilvania, pe o adâncime de 100 km, pe un front cu o dezvoltare de peste 270 km. Spre insatisfacția cuplului de comandă Prezan-Antonescu, I.C.Brătianu și generalul Alexandru Averescu, sub influența insuccesului de la Turtucaia, decid la sfârșitul lunii august și la începutul lunii septembrie 1916, oprirea ofensivei pe frontul de Nord și schimbarea direcției principale pe frontul de Sud, manevră nefericită, soldată cu lovitura în gol de la Flămânda și cu preluarea inițiativei de către adversari, sub conducerea redutabilului general von Falkenhein, fost șef al Marelui Cartier General German. Amestecul nejustificat al politicienilor în conducerea operațiilor militare și intrigile generalilor, ne vor costa peste 200.000 de vieți în 1916 și vor trezi în sufletul celor doi protagoniști Constantin Prezan și Ion Antonescu, resentimente ce se vor acumula an de an și care nu-i vor părăsi toată viața.

Documentele de epocă sunt pline de luări de atitudine și exprimare a adeziunii și entuziasmul nemărginit cu care întreaga națiune a primit hotărârea intrării în Războiul de Întregire Națională.

La Marele Stat Major, punându-se în aplicare Planul de Campanie pe anul 1916, au fost elaborate documentele operative pentru declanșarea operației strategice de-a lungul întregului lanț al Carpaților Orientali și Meridionali, pe un front larg de peste 95  km. Conform planului de campanie („Ipoteza Z”), fiecare armată trebuia să execute o operație de sine stătătoare.

Ultima noapte de pace și prima zi de război (15/28 august 1916), a găsit Armata de Nord în plin proces de pregătire, concentrată fiind în Nord-Vestul Moldovei, între Valea Bistriței și cea a Cașinului, având în compunere Divizia 14 Infanterie (întărită cu Brigada 4 Mixtă), Diviziile 7 și 8 Infanterie, Divizia 2 Cavalerie, Brigada 4 Călărași și pichetele de grăniceri din fâșia armatei[17].

Primind Directiva Operativă nr. 1 și Ordinul Marelui Stat Major nr. 2768 din 13/26 august 1916[18], la Statul Major al Armatei, s-a declanșat o febrilă activitate de elaborare și aplicare a documentelor operative. Creierul Secției Operații, maiorul Ion Antonescu, a propus, iar comandantul armatei generalul Constantin Prezan, a avizat și a aprobat ordinul de luptă și dispunerea forțelor.

Așadar, binomul Prezan-Antonescu intră din nou în prim-planul operațiilor și în atenția înaltelor comandamente, implicat fiind direct în îndeplinirea misiunii eliberatoare a armatei noastre de acum mai bine de 100 ani. Misiunea armatei, așa cum rezulta din propunerile Secției Operații, era de a trece la ofensivă, în scopul de a zdrobi orice rezistență a inamicului și a pătrunde cât mai rapid în văile superioare ale Mureșului și Oltului, asigurându-se astfel condiții bune pentru succesul spre Vest și stabilirea legăturilor cu Armata 9 Rusă, care ne era în acel moment aliată[19].

Sub îndrumarea șefului de Stat Major și a șefului Secției Operații, care s-au aflat tot timpul pe front, acolo unde luptele erau mai aprige, în noaptea de 15/28 august, Armata de Nord a trecut la ofensivă simultan pe întregul front de aproximativ 270 km, cu grupurile de acoperire angajate în lungul trecătorilor Bistrița, Bistricioara, Bicaz, Ghimeș-Făget, Valea Oituzului și Oituz. În fâșia armatei se găseau în dispozitiv trupele Diviziei 61 Austro-Ungare, între Călimani și Valea Oituz[20].

Încă din cadrul primelor acțiuni de luptă, dualitatea Prezan - Antonescu a funcționat ireproșabil, devenind de notorietate generală. Bucurându-se de totală încredere a comandantului său, căpitanul Ion Antonescu a desfășurat o activitate supra omenească în pregătirea și executarea primelor operații ale armatei române. El concepea și redacta proiecte de ordine de operații, supraveghea și îndruma executarea lor, adaptând rapid, oportun, hotărând și în împrejurări dificile asumându-și fără echivoc, partea sa de răspundere.

Astfel se poate afirma că a avut partea sa de contribuție la primele succese ale Armatei de Nord, în zdrobirea rezistenței inamicului în Carpați și împingerea acesteia în adâncime, în Transilvania.

De fapt, energia și competența dovedită de comandantul Armatei de Nord, generalul Constantin Prezan s-a regăsit în clarviziunea și realismului Planului de Operații întocmit de Statul Major, în cadrul căruia, un rol important l-a avut șeful Secției Operații, Ion Antonescu. Eroismul fără seamăn al ostașilor români conștienți de lupta pentru o cauză dreaptă pentru întregirea neamului, au asigurat un succes deplin acțiunilor Armatei de Nord în cadrul primei campanii românești din Marea Conflagrație Națională a secolului al XX-lea[21].

În primele săptămâni ale campaniei armatei române în Transilvania, 15/28 august și 22/11 septembrie Armata de Nord, având la comandă cuplul Prezan-Antonescu, a obținut succese spectaculoase, reușind să deschidă trecătorile, continuând apoi ofensiva până la aliniamentul de Sud Vatra Dornei, aliniamentul de Est Răstolnița, pantele vestice ale Munților Gurghiului, aliniamentul de Est Sovata-Praid, inclusiv Odorhei, aliniament care la 29 august / 11septembrie, a trecut la apărare.

Concomitent cu ofensiva Armatei de Nord s-au desfășurat și operațiile ofensive ale celorlalte două: Armata 1 și Armata 2 așa încât, la finele lunii august, scria mai târziu Ion Antonescu: „Porțile Transilvaniei erau larg deschise celor trei armate române, care înaintau concentric, către inima ei. De la Mihai Viteazul, care în anul 1600,în urma unei victorii strălucite, realizase pentru o scurtă perioadă, visul tuturor românilor, steagurile românești traversează câmpiile, în care, de multă vreme, stăpâneau nedreptatea și tirania”[22].

În cursul acestor prime acțiuni ofensive ale armatei române în Primul Război Mondial, binomul Prezan-Antonescu s-a manifestat prin conducerea ofensiv-victorioasă, prin trecători dincolo de frontierele naționale ale Vechiului Regat, în Ardeal. Cu aceeași vigoare, acțiunile operative ale acestui strălucit binom de comandă, s-au manifestat apoi în conducerea defensivei armatei din toamna anului 1916, determinate de retragerile cunoscute ale trupelor de pe celelalte fronturi. În fâșia Armatei de Nord, inamicul nu a reușit să pătrundă prin niciuna din trecătorile Carpaților Orientali.

Cuplul de comandă Prezan-Antonescu, după aceste prime operații, ne duce cu gândul păstrând proporțiile, la unele dintre cuplurile militare celebre din istoria războaielor, majoritatea memorialiștilor și istoricilor militari punând acest binom de comandă românesc, alături de cuplurile militare comandă - stat major, cele mai recunoscute din istoria modernă universală. Așa spre exemplu, începând cu războaiele napoleoniene, când geniul tumultuos și imprevizibil al Împăratului Francez pe câmpul de luptă, a fost completat în mod strălucit de Berthier, acel spirit metodic, organizat, practic, cu o putere de muncă ieșită din comun, care l-a secondat cum nu se putea mai bine pe Napoleon înaintea, pe timpul și după bătălie. Înainte de bătălie[23], Berthier organiza acele serii succesive de contingente de recruți care trebuiau să completeze în timp operativ efectivele Marei Armate, după fiecare bătălie. El se ocupa, de asemenea, de întreaga asigurare cu armament, muniții și logistică a armatei. Pe timp bătăliei, același ofițer de stat major organiza și conducea serviciul de comunicații și transmitea ordinele operative, asigurând ajungerea ordinelor împăratului în cel mai îndepărtat colț al câmpului de luptă.

Analiștii războaielor napoleoniene au mers până acolo, încât au apreciat la un moment dat că absența lui Berthier de lângă Napoleon, la Waterloo, a dus la pierderea bătăliei și că dacă Berthier ar fi fost la stânga împăratului și l-ar fi consiliat ca de obicei, în mod sigur mareșalul Cruchy ar fi apărut la timp, iar Blucher ar fi fost împiedicat să vină în ajutorul lui Wellington[24]. Și tot pe același câmp de bătălie, s-a remarcat un alt cuplu german celebru: Blucher și șeful său de Stat Major, Gneisenau. Faimosul general Gneisenau împreună cu Sharnhorst stabiliseră doctrina modernă de luptă germană, doctrină ce a redeșteptat spiritul revanșard în Prusia militaristă. Gneisenau este totodată, autorul din umbră al marii victorii a coaliției împotriva lui Napoleon la Waterloo. Se știe că după pierderea de către Blucher a bătăliei de la Ligny, din 16 iunie 1815, acesta hotărâse să se retragă spre Rhin, abandonând armata engleză aliată, care astfel, devenea o pradă ușoară pentru Napoleon. Numai datorită stăruințelor șefului său de Stat Major, Blucher a renunțat la retragere și s-a îndreptat spre Waterloo, ajungând la momentul oportun în sprijinul lui Wellington și înfrângând după cum se știe armata franceză.

Revenind la Primul Război Mondial, aici sunt memorabile cele două cazuri de o strânsă colaborare între comandant și șeful său de Stat Major: mareșalul francez Föch și generalul Weigang în cadrul Antantei și mareșalul Hindenburg cu generalul Ludendorf în cadrul coaliției Puterilor Centrale. Dacă în primul caz, colaborarea celor doi iluștri militari se apropia ca și concepție de conlucrarea dintre Napoleon și Berthier, cu totul alt aspect îl capătă colaborarea cuplului Hindenburg-Ludendorf. În acest caz, Marele Cartier General German avusese grijă ca unui comandant de mare prestigiu, mai modern în adoptarea hotărârilor, dar neclintit în ordinele date, să i se pună la dispoziție și colaborator un subaltern energic, întreprinzător și cu o înaltă calificare profesională. Rezultatele se știu; prima lor acțiune comună a fost răsunătoarea victorie de la Tannenberg și lacurile Mazuriene asupra armatei ruse, în septembrie 1914.

Cazul Prezan-Antonescu se aseamănă întrucâtva cu acest ultim cuplu celebru. Mareșalul Prezan îl cunoscuse pe căpitanul Ion Antonescu mai înainte de război, îl apreciase în mod deosebit, l-a preluat în Statul Major și la toate marile unități, ale căror comandant a fost, inclusiv în Marele Cartier General când maiorul, apoi locotenent-colonelul Ion Antonescu devenise un „factotum”, dovedindu-se astfel că alegerea generalului a fost dintre cele mai bune. La nivelul comenzii superioare a armatei, ținuse seama de caracteristicile temperamentale și însușirile profesionale necesare celor care sunt încadrați în funcțiile de comandant și șef de stat major. Unui comandant de mare prestigiu de talia generalului Prezan, i-a fost repartizat un șef de stat major, calm, răbdător, tenace și foarte bine pregătit profesional, capabil să acționeze din umbră, știut fiind că indiferent care ar fi valoarea și aportul adus de șeful de stat major la diferite eșaloane de comandă, el va rămâne mereu în planul ascuns, meritul sau blamul revenind deopotrivă direct comandantului și indirect șefului de stat major.

În cazul nostru, generalul Constantin Prezan, ofițer cu o desăvârșită pregătire profesională, cumpătat și cu o vastă experiență în cunoașterea oamenilor, a găsit în tânărul Ion Antonescu, elementul dinamic și spiritul viu care să-l completeze strălucit el, generalul, fiind astfel creatorul acestui vestit cuplu stat-majorist din istoria noastră militară, care prin tot ce va întreprinde în cei trei ani de război la eșaloanele încredințate, își va pune amprenta pe îndeplinire la sfârșitul războiului, a obiectivului desăvârșirii unității naționale depline și făurirea României Mari.

La Secția Operații a Armatei de Nord, maiorul Ion Antonescu devenise numărul unu. Generalul, mai târziu mareșalul Constantin Prezan, a găsit la tânărul ofițer Ion Antonescu, proaspăt absolvent al Școlii Superioare de Război, elementul dinamic și spiritul viu care să-l completeze. Cuplul comandant-ofițer de stat major, nou creat în vâltoarea pregătirilor pentru intrarea armatei române în război, constituie o vie chezășie a rezultatelor militare ce vor urma odată cu declanșarea campaniei. Cauzele multiple predominante fiind cele provenind din sfera aliaților din Est, în special care nu și-au respectat angajamentele asumate față de România prin Convenția militară, dar și unele erori ale celor mai înalte eșaloane militare naționale, avem aici în vedere Marele Stat Major care a impus în prim-planul de campanie, desfășurarea acțiunilor de luptă pe două fronturi, care a făcut ca ofensiva din Transilvania să fie stopată pe frontul din Moldova, aparținător Armatei de Nord, trecându-se astfel la defensivă.

O nouă misiune dată Armatei de Nord a însemnat o febrilă activitate a Statului Major de la operațiile armatei în special, pentru adoptarea Planului operativ și urmărirea aplicării lui în condițiile noii misiuni încredințate[25].

În apărare, marile unități din subordinea generalului Prezan, în special Divizia 15 Infanterie („Divizia de Fier”), au rezistat atacurilor adversarului, cu precădere pentru forțarea Văii Oituzului (28 septembrie/11 octombrie - 14/27 octombrie 1916), iar Armata de Nord a „închis ermetic trecătorile pe toată durata războiului”, se evidenția într-unul din ordinele comandantului de căpetenie al armatei române, regele Ferdinand I[26], iar Armata 2 (general Alexandru Averescu) a reușit să oprească inamicul pe crestele munților.

În lucrarea destinată Conferinței Păcii și celor foarte mulți care nu ne cunosc, cum se exprima însuși autorul Ion Antonescu, sunt explicate în detaliu condițiile în care, complet singură, aliații nerespectându-și preceptele cooperării militare asumate, armata română după trei ani de luptă, trecea printr-o situație critică[27].

După succesele inițiale care propulsaseră armatele noastre peste Carpați mult peste frontierele militare, a urmat o serie de înfrângeri, când forțele germane și austro-ungare au respins trupele noastre spre interiorul țării și au pătruns în Oltenia, atingând în noiembrie linia Oltului și surprinzând trecerea de la Stoenești, au reușit să treacă peste fluviu, vizând înaintarea spre inima țării. Concomitent cu pătrunderea unei a doua grupări de forțe inamice prin Carpații de Curbură, prin Dragoslavele, Câmpulung-Pitești, un grup de forțe inamice gemano-turco-bulgare, au trecut Dunărea pe la Zimnicea, îndreptându-se spre București.

Așadar, trei grupări inamice separate între ele, invadaseră teritoriul României, amenințând capitala. Grupul Khüne, prin Carpații de Curbură, în fața Armatei a 2-a  comandată de generalul Alexandru Averescu; Grupul Kraft, înaintând peste Olt din direcția Slatina-Pitești spre București și Grupul Kösh care forțase Dunărea și înainta spre Sud, spre capitală. Se năștea astfel pericolul ocupării țării de către forțele mult superioare ale inamicului.

Către sfârșitul operației forțelor române pe Frontul de Sud,  conform ordinelor Marelui Cartier General de a se consolida pe aliniamentele atinse, acestea s-au oprit, iar acțiunile ulterioare s-au desfășurat, cu scopul de a fixa forțele inamice din față și a împiedica deplasarea lor în alte zone de luptă. În noua situație creată în urma ordinului expres primit de la eșalonul superior, Armata de Nord s-a oprit la ieșirea de Vest din Munții Vulcanici, luând în considerare pe aliniamentele atinse succesiv, în scopul de a face față unei eventuale contraofensive inamice, care se contura prin concentrarea de noi forțe inamice în Transilvania.

Atunci când mersul operațiilor de pe celelalte fronturi a determinat Marele Cartier Român să retragă trupele din Transilvania pe pozițiile de la frontieră,  a fost obligată și Armata de Nord, în plină victorie, să se retragă în Carpații Moldovei. Aici, căpitanul Ion Antonescu din nou a contribuit substanțial la elaborarea Planului de apărare pe cele trei văi: Bicaz, Trotuș și Oituz - împotriva invadării Moldovei de către un inamic superior atât numeric, cât și din punct de vedere al dotării cu tehnică militară.

Planul primei bătălii din Trecătoarea Oituz (28 septembrie/11 octombrie - 14/27 octombrie)[28] - aflată în zona de responsabilitate a Armatei de Nord,  poartă amprenta elocventă a unei cunoașteri minuțioase a situației operativ-strategice și a caracteristicilor terenului din partea Secției Operații a Armatei de Nord, condusă în continuare de căpitanul Ion Antonescu. Consemnul „Pe aici nu se trece!” lansat de generalul Eremia Grigorescu, comandantul Diviziei 15 Infanterie, a îmbărbătat deopotrivă pe ofițeri și soldați, de la cei ce aveau misiunea conceperii acțiunilor de luptă, până la ostașul de rând, determinând astfel adevărate fapte de bravură ostășească. Rod al acumulărilor din primele lupte, îmbinat cu  măiestria bazată pe cunoașterea până la amănunt a inamicului, precum și a propriilor posibilități, Planurile de campanie întocmite la Secția Operații a Armatei de Nord, a demonstrat capacitatea înaltă a căpitanului Ion Antonescu și a subalternilor săi de a rezolva cu repeziciune și discernământ situații deosebit de complexe, specifice luptei în munți.

Statul Major al Armatei de Nord a fost obligat din primele zile ale înfruntării, să se opună ofensivei dușmane. Numai Divizia 2 Cavalerie a reușit, prin conceperea unor ingenioase manevre de flanc, să stăvilească printr-o rezistență eficace, valurile de infanterie și cavalerie vrăjmașe. Ulterior, odată cu afluirea Diviziei 15 Infanterie și a altor unități de sprijin, apărarea Trecătorii Oituz, a fost condusă cu energie sporită, alternând  conform situațiilor tactice ivite, acțiunile de apărare cu contraatacuri riguroase și constituind detașamente tactice sau de manevră mixte (infanterie cu mitraliere și artilerie) pe direcțiile principale de înaintare a inamicului, ceea ce a condus pe parcursul luptelor, la preluarea inițiativei de către forțele române și la organizarea unui contraatac de proporții, care a încununat cu succes acțiunile militare desfășurate în această zonă. 

În aceeași lună, ca urmare a meritelor sale în conceperea acestei operații strategice, Ion Antonescu a fost avansat la gradul de maior și numit șef al Biroului Operații al Armatei 1 Române, unde a muncit cu aceeași râvnă, responsabilitate și fără odihnă.

- Va urma -

Grafică copertă - I.M.

------------------------------------------
[1] Vezi pe larg în Gh.N.Cazan și Rădulescu Zoner, România și Tripla Alianță, București, Editura Științifică, 1979.
[2] Valeriu Florin Dobrinescu, Horia Dumitrescu, Ion Antonescu și Războiul de Reîntregire a Neamului, Focșani, Editura Vrantop, 1997,p. 11 - 12.
[3] Jipa Rotaru, N.Moghior, L.Moise, Al treilea Mareșal al României, București, Editura Metropol, 1993,p.68.
[4] Mircea Agapie, Jipa Rotaru, Ion Antonescu, Cariera militară, București, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1993,p. 15.
[5] Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), fond 3042, dosar 686, f. 20, Foaia calificativă a cpt. Antonescu pe anul 1913 (23 iunie 1913 – 31 august 1913).
[6] Jipa Rotaru, N.Moghior, L.Moise, op.cit.
[7] Gh.Magherescu, Adevărul despre Mareșalul Ion Antonescu, vol. 1, București, Editura Păunescu, 1991,p.14.
[8] Gh.Magherescu, Alba Iulia, Mareșal Ion Antonescu și Războiul de Întregire, și în arhiva personală a autorului.
[9] Petre Otu, Mareșalul Constantin Prezan, Vocația datoriei, Editura Militară, București,2018,p.56-57.
[10] A.M.R., fond Corpul 4 Armată, dosar nr. 143, f. 297.
[11] Ibidem, p.298.
[12] A.M.R., fond 4042, dosar nr. 686,p.27.
[13] Istoria militară a poporului român, vol.5, București, Editura Militară, 1988, p.358-359.
[14] Ibidem, p.362.
[15] Jipa Rotaru, 1 Decembrie – Ziua Națională a României, în Buletinul Științific al Cadrelor Didactice din Academia Militară, București, decembrie 1999, p.7.
[16] Monitorul Oficial nr. 108 din 15 august 1916, p. 5417-5418.
[17] România în Primul Război Mondial, vol.1, p.184.
[18] Ibidem, Documentele anexe, p.243-247, 258-266.
[19] Gh. Magherescu, op.cit.,p.7.
[20] România în Primul Război Mondial, op.cit., p.184.
[21] Prof.univ.dr. Nicolae Ciobanu, Mareșalul Prezan, în Mareșalii României, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1999, p.27.
[22] Ion Antonescu, Românii, originea, trecutul, sacrificiile și drepturile lor, Ediția a II-a, Ed. Moldova, Iași, p.17.
[23] Vezi Napoleon în Europa, în F.E.Dreyfus, P.Thibault, P.Mreza, traducere Maria Cazanochi și George Drina, Larousse, Istoria Universală, vol. 3, Editura Enciclopedică, București, 2006, p. 64-75.
[24] Ibidem.
[25] România în anii Primului Război Mondial, vol. 1, op.cit., p.284.
[26] N. Ciobanu, op.cit., p.29.
[27] Ion Antonescu, op.cit., p.19.
[28] XXX Istoria militară a poporului român, vol. 5, Editura Militară, București, 1988,p.460.