Campania victorioasă din vara anului 1917, la porțile Moldovei
A revenit echipei de comandă și stat major Prezan-Antonescu misiunea excepțională de a reorganiza în Moldova armata română, în iarna anului 1916-1917, completând astfel dotarea cu material de război și desăvârșind instrucția trupelor cu ajutorul neprețuit primit din partea Misiunii Militare Franceze, condusă de generalul Henri Berthelot.
În scopul stabilirii cooperării militare cu aliatul rus pentru perioada următoare, în primăvara anului 1917, maiorul Ion Antonescu în numele generalului Prezan, reprezentând Marele Cartier General, a negociat la Petrograd cu generalul Alexeev, Planul colaborării româno-ruse, iar cu generalul Kerenski – ministrul de război în guvernul provizoriu - Planul aprovizionărilor, dotării și raporturilor cu armata rusă. La sugestia maiorului Antonescu, generalul Constantin Prezan a reușit să schimbe intenția Comandamentului Rus, de a declanșa ofensiva româno-rusă de-a lungul Dunării, cu direcția Galați-Brăila, propunând și argumentând pe baza unei minuțioase cunoașteri a situației concrete a frontului din Moldova, mutarea ofensivei spre Vest, în regiunea Nămoloasa, spre a putea sparge frontul dușman din mijloc și a-i arunca aripa cu spatele spre munți.
Planul propus de Prezan a fost acceptat și comunicat statelor majore rus și român, ca directivă pentru prelucrarea planurilor de operații ce urmau să se elaboreze.
Iată un alt exemplu care vine să deosebească prima colaborare și mai ales cunoașterea reciprocă a celor doi iluștri combatanți. Evenimentele se petreceau după întoarcerea generalului Prezan de la întâlnirea cu omologul său de la Stavka rusească. Generalul Prezan a ținut ca înainte de a-și aduna staff-ul pentru a-l informa despre rezultatele deplasării și a întâlnirilor cu omologul rus, a ținut să aibă o întâlnire cu maiorul Ion Antonescu și căpitanul M.Sadoveanu - redactorul șef al ziarului „România”, apoi cu colonelul Odone - consilierul francez acreditat în România și maiorul Mihail Moruzov - șeful Biroului II din Statul Major General.
Acestora, generalul Prezan le-a prezentat succint scopul întrevederii cu reprezentanții ruși la Petrograd, după care le-a cerut să prezinte situația serviciilor ce le coordonează. A ascultat cu mare atenție prezentarea generală făcută de șeful Secției Operații, apoi rapoartele colonelului Odone și a maiorului Mihai Moruzov. În completare, generalul Prezan le atrăgea atenția subordonaților cei mai apropiați, că trebuie sporită vigilența pentru că, din nefericire, se pare că viitorul Alianței cu rușii nu mai are mulți sorți de funcționare. Înainte de a intra în sala de consiliu, unde urma să prezinte întregului corp ofițeresc al Marelui Cartier General rezultatele vizitei la Petrograd, generalul Prezan, într-o întâlnire numai în doi, s-a consultat cu șeful Secției Operații, punându-se astfel de acord asupra concluziilor întâlnirii de urma. Când generalul a intrat în sala de consiliu de la Bârlad, maiorul Ion Antonescu aflat în fața hărții afișată pe peretele dinapoia pupitrului, aștepta ordinele șefului său. Când acesta a început prezentarea generală a principalelor aspecte ale situației operative generale, așa cum reieșeau acestea din discuțiile de la Petrograd, Ion Antonescu, dezinvolt și stăpân pe sine, concretiza pe hartă toate precizările generalului. Urmărind îndeaproape discursul generalului și înțelegându-i ca nimeni altul gândurile, maiorul Ion Antonescu a venit cu completări la intervenția lui Prezan, că aliații nu mai prezentau aceeași încredere din perioada de la început, iar în ceea ce-i privea pe ruși, atitudinea lor în perspectivă era destul de incertă și de aici și incertitudinea generalului Prezan pentru frontul românesc.
Un rol hotărâtor l-a avut cuplul Prezan-Antonescu și în pregătirea și conducerea operațiunilor din Moldova din vara anului 1917, pe timpul marilor izbânzi românești de la Mărăști, Mărășești și Oituz. În calitate de șef al Secției Operații a Marelui Cartier General, Antonescu a corectat și aprobat planurile de operații ale altor trei comandanți pentru aceste mari bătălii: generalii Alexandru Averescu, Constantin Cristescu și Eremia Grigorescu. A însoțit trupele pe timpul acestor bătălii, observând și coordonând acțiunile de luptă în calitate de reprezentant al Marelui Cartier General, contribuind prin aceasta la marile victorii dobândite.
Cu o asemenea armată alcătuită din bravi ostași –țărani, cărora regele Ferdinand le promisese pământ și libertate, România avea să pregătească și să declanșeze în vara anului 1917, marea campanie pentru eliberarea teritoriilor ocupate de trufașa armată germano-austro-ungară. Durând aproape 50 de zile și începând cu bombardamentele năprasnice de la Nămoloasa și Mărășești (din 22 iulie), campania armatei române din anul 1917 a avut drept principal imbold, telegrama regelui Ferdinand către armată, prin care Comandantul Suprem îmbărbătându-și luptătorii, spunea: „Mult așteptata zi a sosit, când după luni de repaus și refacere, iarăși puteți arăta dușmanului vitejia strămoșească. Porniți la luptă cu brațul oțelit, cu inima sus, cu sufletul plin de dorul biruinței, purtați drapelele înainte. Alungați dușmanul din pământul strămoșesc, fiți plini de vitejie, plini de toate virtuțile ostășești”. Despre felul cum s-a declanșat ofensiva românească de la Mărăști, unde generalul Alexandru Averescu și trupa sa (Armata a 2-a) s-a umplut de glorie Mihail Sadoveanu, participant la evenimente, scria: „Nu-i putea opri nimic. De mult așteptaseră ei o așa ocazie. Făcuseră cel din urmă legământ cu inima lor și se duseseră senin la jertfă. Veneau amenințător ca valurile neoprite”.
Așa s-a deschis seria celor trei mari bătălii: Mărăști - ofensiva trupelor române; Mărășești și Oituz - operație de apărare la fel de victorioasă ca și victoria de la Mărăști. În prima etapă, cea de la Mărăști, armata română a oprit ofensiva germano-austro-ungară, ce urmărea scoaterea definitivă a României din război. Marea victorie a ostașilor noștri s-a materializat prin pătrunderea în dispozitivul inamic, pe o adâncime de 20 km și de front pe 30 km lungime. Au fost eliberate 30 de localități; au fost făcuți prizonieri: 23 ofițeri, 2746 soldați și au fost capturate 40 de tunuri, 30 mortiere și 22 mitraliere. Pierderile armatei române au fost semnificative: 1466 militari români, din care 37 de ofițeri morți, 1052 răniți și 267 dispăruți.
Cele două operații defensive ale armatei române din vara anului 1917, Mărășești și Oituz, au fost la fel de valoroase. Toate luptele desfășurate timp de o lună, de la 24 iulie până la sfârșitul lunii august pe pământurile strămoșești, sunt cunoscute în general, după locul de desfășurare, fiind în realitate episoadele unei sigure și mari bătălii date de germani împotriva frontului românesc din Sud-Vestul Moldovei, între Carpații de Curbură și Siret. În concepția germană, scopul acestei bătălii era distrugerea Armatelor 4 Rusă și Armatei 2 Română. Rezultatul nu a fost însă cel preconizat de inamic. Armata 4 Rusă a fost salvată de Armata 1 Română. Armata română s-a apărat viguros.
Armata 1și Armata 2 Română au contracarat toate încercările armatei germane de a străpunge orice punct și, în cele din urmă, au rămas stăpâne pe situație, dușmanul fiind nevoit să se plece în fața bravilor ofițeri și ostași români.
Mărășești a fost cea mai mare victorie din Războiul României, obținută în cea mai mare bătălie care s-a dat pe teatrul de Sud - Oriental al Războiului European.
„La Mărășești trebuia să învingă sau să moară poporul român”. Cu aceste cuvinte își începea mareșalul Ion Antonescu, Conducătorul Țării și Comandantul de căpetenie al Armatei, la discursul omagial din decembrie 1943, prilejuit de aniversarea a 25 ani de la desăvârșirea unității național statale și făurirea României Mari.
Obiectiv de suflet al lui Ion Antonescu, pentru care personal participase nemijlocit pe front în două rânduri, odată în Primul Război Mondial în calitate de ofițer de stat major și mână dreaptă a marelui strateg generalul Constantin Prezan pentru întregirea națională, și apoi după circa 20 de ani, în cadrul celui de-Al Doilea Război Mondial pentru reîntregirea hotarelor țării, triplu mutilată în fatidicul an 1940. În ambele situații a ocupat funcții de cea mai mare răspundere, căpitanul, maiorul și mai apoi locotenent-colonelul Ion Antonescu - în Primul Război Mondial; generalul și mareșalul Ion Antonescu - în cel de-Al Doilea Război Mondial. A reușit să se ridice la înălțimea răspunderii armatei, privind salvgardarea de către armata română cu arma în mână, a interesului național.
Și în primul, și în cel de-al doilea caz Ion Antonescu, neprecupețindu-și viața, s-a aflat tot timpul pe front participând nemijlocit, atât la elaborarea documentelor operative pentru marile unități din subordine, cât și la unele acțiuni de luptă, îmbărbătându-și subordonații, fiind el însuși un neprețuit exemplu de jertfă și sacrificiu, pentru realizarea obiectivelor de unitate și libertate ale neamului românesc.
Unul din cele mai tragice și totodată înălțătoare momente, la care maiorul Ion Antonescu a făcut parte în calitate de șef Secție Operații în cadrul Marelui Cartier General, comandat de generalul Constantin Prezan, l-a constituit închiderea „Triunghiului Morții” din Moldova, în fața trufașelor armate germano-austro-ungare, care după victoria obținută în fața armatei române în toamna anului 1916, erau hotărâte să desfășoare o puternică ofensivă pentru scoaterea definitivă a României din război.
Evenimentele cu adevărat eroice se petreceau în urmă cu 100 și ceva de ani, având drept teatru de desfășurare sudul Moldovei și Munții Vrancei, în perimetrul Mărăști, Mărășești, Oituz, acestea constituind fundamentele rezistenței românești la porțile Moldovei.
Poporul român nu a murit la Mărășești, pentru că în acea vară fierbinte a anului 1917, armata sa înscria în cronica vitejiei naționale, cea mai glorioasă faptă de armă din istoria sa și, totodată, cea mai glorioasă pagină din istoria Războiului de Întregire Națională.
Ca și în celelalte operații și pe timpul luptelor din vara anului 1917, binomul Constantin Prezan - Ion Antonescu a funcționat la intensitate maximă. În toate acțiunile organizate și desfășurate de Marele Cartier General pentru pregătirea și apoi declanșarea operațiilor, maiorul Ion Antonescu i-a fost alături fără întrerupere generalului Constantin Prezan. Și de această dată, Antonescu rămâne, după cum se exprima I.G.Duca, un alt mare patriot, fost ministru și chiar prim-ministru, în memoriile sale: „Un element de o deosebită valoare și care prin inteligența, priceperea și activitatea lui, i-a adus și lui și țării neprețuite servicii”.
De altfel, întru totul fidel comandantului său, maiorul Ion Antonescu nu uita să facă de fiecare dată trimitere la părerile, dar mai ales la avizările și aprobările generalului.
Despre importantele misiuni și ordine primite de la generalul său, pe timpul luptelor și izbânzilor din vara anului 1917, am mai vorbit. Este aici locul, să prezentăm și poziția celui direct implicat, unul dintre cei doi eroi ai binomului nostru. Într-un memoriu adresat Ministrului de Război, în martie 1938, prin care își argumenta motivele propriei demisii din fruntea Ministerului de Război, generalul Ion Antonescu relata: „Cât privește Mărășești, reamintesc de asemenea, că în momentele de cea mai desasperantă și acută criză, totuși, conducătorii de la Iași au hotărât sub presiunea comandamentului rus, retragerea. Când mi s-a cerut să traduc în ordin această hotărâre, am obiectat cu brutalitate: Dacă ne ridică de la Mărășești, nu ne mai oprim nici la Nistru. Eu nu redactez și nici nu contrasemnez ordinul de retragere”. Și nu numai că nu a redactat un asemenea ordin umilitor, ba mai mult, a întocmit și înaintat la marile unități subordonate, cu acordul tacit al generalului Prezan, un ordin de rezistență pe loc, până la moarte.
Așa, armata română a rezistat apărându-și cu sfințenie moșia strămoșească. Rezistența pe poziții,în fața unui inamic net superior ca experiență de război, s-a datorat marilor comandanți patrioți aduși la rampă de misiunile grele, unele dintre ele neînchipuit de costisitoare, care au fost încredințate de Înaltul Comandament Aliat Româno-Rus. Alături de numele unor ofițeri și generali de elită precum Alexandru Averescu, Constantin Cristescu, Eremia Grigorescu, generalul Măldărescu sau Traian Moșoiu, numele celor doi, aflate mereu în rima linie și la Mărăști, Mărășești și Oituz, generalul Constantin Prezan și maiorul Ion Antonescu, se impun pe bună dreptate. Ordinele operative de la finele lui iulie 1917, prin care avea să se declanșeze bătălia de la Mărășești, discutate la cele mai înalte eșaloane, purtau semnăturile celor doi principali artizani: generalul Prezan și Ion Antonescu.
Iată un episod destul de semnificativ privind excelenta colaborare în momentele cele mai grele, dintre cei doi mari eroi ai armatei române, povestit chiar de unul dintre aceștia, maiorul Ion Antonescu: „Ce s-a întâmplat la Mărăști. În ajunul acestei operații la a cărei montare se dedicase două luni, repet, în ajunul ei, generalul Averescu a aruncat o bombă. A trimis un lung raport, a cărei parte finală o redau textual: nu-mi iau răspunderea acțiunii care începe mâine (ofensiva Armatei 2, comandată de generalul Averescu la Mărăști - n.n.). Bomba a provocat stupefacție și, după cum era și natural, a reușit să intimideze. Ca urmare, regele a convocat imediat noaptea pe generalii Berthelot, Scerbacev și Prezan […] văzând că timpul trece și că în momentul când va începe să vorbească tunul, se apropie, am redactat fără să cer autorizare de la nimeni, următorul ordin către Armata a 2-a: executați operațiunea pe răspunderea Marelui Cartier General și l-am supus spre semnare generalului Prezan. Acesta, cu curajul de care a dat dovadă în toate acțiunile mari, în momentele grele de atunci,l-a semnat fără ezitare”. Este acesta un exemplu elocvent de cooperare fructuoasă bazată pe o cunoaștere deplin a calităților și capacității principalului colaborator. De altfel, se evidențiază și cu acest episod, relația de colaborare excelentă pe care generalul Prezan, știa să o impună în raporturile sale cu comandamentele subordonate, cu întreaga masă de ofițeri și trupă, dar mai ales cu propriul staff.
Despre activitățile cuplului Constantin Prezan - Ion Antonescu în vara anului 1917, referiri ample sunt de găsit în arhivele noastre militare, o parte din documente fiind publicate de noi în prezenta lucrare. Așa spre exemplu generalul Constantin Prezan, în calitatea de șef ierarhic al celuilalt membru al tandemului, mai tânărul Ion Antonescu, în notarea acestuia de serviciu pe perioada 14 august 1916 - 31 iunie 1918, scria: „Până în decembrie 1916, șeful Biroului Operații al Armatei de Nord și al Grupului General Prezan în Muntenia, a dat dovadă de o capacitate excepțională mai presus de orice laudă, voință, energie, devotament, izvorâte din patriotism și capacități morale. După datele de mai sus și până astăzi, el este capul Secției Operațiilor din Marele Cartier General al armatei, devenind unul din principalele și importantele motoare ale activității Marelui Cartier General. A luat parte la refacerea armatei române, prin elaborarea tuturor instrucțiunilor de reorganizare, pregătire tactică, de organizare a tuturor școlilor de instrucție. Tot el a constituit principalele organe de control și execuție ale acestor pregătiri și al îndestulării armatei din toate punctele de vedere, prin numeroase misiuni pe frontul armatei. Pentru toată această activitate, a fost excelent apreciat de precedentul meu, generalul Cristescu și propus pentru înaintare excepțională”.
Bătălia de la Oituz, deși fără evenimente spectaculoase, a fost totuși lungă și grea, operația în sine durând aproape trei săptămâni de încleștare. Soldatul român a luptat și aici admirabil, iar la nivelul Înaltului Comandament se marca un nesperat succes, constând în buna înțelegere dintre generalii Prezan și Averescu, obținându-se astfel rezultate benefice pentru armata română. De altfel, într-un comunicat al Marelui Cartier General se evidenția faptul că: „Trupele noastre de infanterie și cavalerie contraatacând în urmă pe inamic, l-au pus pe fugă în dezordine și au ocupat și mai multe înălțimi. S-au luat peste 600 de prizonieri și 4 mitraliere. La această acțiune au dat un pretins ajutor bravele trupe ruse de la Nord, care după ce am respins mai multe atacuri violente inamice, au reluat ofensiva, respingând pe inamic alături de trupele române”.
Desfășurându-se prin acțiuni ofensive sau de apărare succesive, în timpul lunii august și aproximativ până la mijlocul lui septembrie 1917, prin luptele de la Varnița, Muncelul și Cireșoaia, Bătălia Oituzului încheia practic seria luptelor de la Porțile Moldovei din vara anului 1917.
Din întreaga prestație a Marelui Cartier General în bătăliile de la Mărăști, Mărășești și Oituz, se remarca din nou activitatea de excepție a binomului Prezan - Antonescu, pe câmpul de luptă. Generalul Constantin Prezan a făcut dovada strălucitelor sale calități, diplomația abilă pusă în slujba unei bune înțelegeri și colaborări cu generalul Averescu, trecând în prim plan, iar maiorul Ion Antonescu cu agerimea-i cunoscută, transpunând în mod exemplar în câmpul strategic misiunile și planurile operative ale bătăliei, în concordanță cu scopurile politice și ordinele Comandamentului Suprem.
Ca urmare a acestei activități extraordinare, numele celor doi bravi ofițeri devenise cunoscut și respectat în întreaga armată. La nivelele cele mai înalte: regele Ferdinand, primul ministru, ministrul de război și autoritățile rusești de pe frontul românesc, toți îi respectau și le recunoșteau valoarea. Pe parcursul misiunilor anului 1917, generalul Prezan lărgise total sfera de acțiune a colaboratorului său, dându-i o largă independență în acțiunile întreprinse la nivelul Marelui Cartier General. Generalii comandanți care erau chemați la Marele Cartier General, erau primiți întotdeauna de cei doi membri ai binomului. Generalul Constantin Prezan le dădea indicațiile generale, după care îi înștiința că în ce privește detaliile, vor fi puși la curent de maiorul Antonescu, iar acesta își intra imediat în rol, continuând prezentarea dispozițiilor necesare pentru fiecare mare comandant în parte. Pentru clarviziunea soluțiilor sale, la care întotdeauna avea grijă să obțină avizul șefului său nemijlocit, Ion Antonescu devenise respectat de către toți colaboratorii mai mari sau mici în grad. Unii îi purtau pică, alții chiar se temeau de el. Nu toți marii comandanți se temeau de maiorul Ion Antonescu. Unul dintre aceștia era generalul Averescu, care aflându-se în relații mai puțin cordiale cu generalul Constantin Prezan, nu putea accepta tutelarea maiorului Ion Antonescu, sub aripa ocrotitoare a șefului său, asupra comandanților marilor unități.
În memoriile sale, Averescu are nenumărate situații în care răbufnește, apostrofându-l pe adversarul său generalul Prezan, și la fel pe subordonatul nemijlocit al acestuia de la Operații. Iată un exemplu în ajunul ofensivei de la Mărăști, când generalul Averescu nota în memoriile sale: „La raportul meu privind cererea unei divizii de întărire, a trebuit ca la sfârșit, tot Antonescu să decidă”.
Kirițescu consemnează: „Răsunătoarele bătălii de la Mărăști, Mărășești și Oituz, ca și jertfele fără precedent ale românilor luptători, au creat premisele reîntregirii și au făcut posibile aspirația la realizarea Marii Uniri”[1].
Odată cu încetarea ofensivei inamice din Poarta Moldovei în toamna anului 1917, pentru Marele Cartier General și în special pentru șeful acestui eșalon și subordonații săi de la Secția Operații, au apărut probleme grele determinate de victoria Revoluției din Rusia, principala noastră aliată la momentul respectiv, cu consecințele ei imediate: bolșevizarea și apoi sovietizarea Armatei Imperiale și tot mai insistentele demersuri ale guvernului provizoriu de la Petrograd, pentru încetarea luptelor și încheierea unei păci fără condiții și anexiuni.
La îndrumările sovietelor soldaților nou create din ordinul conducerii sovietice (Lenin și Troțki) și din ordinul noii comenzi a armatei, comisarul praporcic Krâlenko, cei peste un milion de soldați ruși de pe frontul românesc părăsesc tranșeele și se îndreaptă în mare debandadă spre Rusia pentru a lua parte la revoluția bolșevică. Debandada produsă, jafurile, violurile și tâlhăriile acestor hoarde de dezertori, pe teritoriul Moldovei de la Vest de Nistru la început, apoi de pe teritoriul întregii Basarabie, tot mai insistentele demersuri ale bolșevicilor militari ruși pentru destabilizarea României și bolșevizarea armatei sale, au devenit probleme prioritare în preocupările Marelui Cartier General.
Începutul dezagregării alianței militare cu Rusia revoluționară s-a produs încă din timpul bătăliei de la Mărășești, când o divizie aproape completă din Armata 4 Rusă a generalului Ragoza a părăsit frontul la primul contact cu inamicul. Haosul instalat de acum la nivelul Comandamentului Rus de pe frontul românesc se va generaliza, pe măsura dezvoltării situației revoluționare din interiorul fostului imperiu rus, de suferit având în special armata română, care era pusă în imposibilitatea de a acoperi imensul gol de pe frontul rămas în spatele trupelor ruse dezertoare. Concomitent, guvernul provizoriu rus a cerut generalului Scerbaceev, comandantul trupelor rusești de pe frontul româno-rus, să angajeze discuții cu reprezentanții Germaniei și Austro-Ungarei pentru încheierea păcii.
În aceste condiții, rămasă singură pentru a acoperi un front de peste 1.000 km, în toana anului 1917, România este nevoită să primească și ea armistițiul și apoi să înceapă discuțiile pentru încheierea Păcii la Buftea, iar în mai 1918 să semneze cea mai înrobitoare pace din istoria sa militară. Consiliat de Marele Cartier General și primul-ministru, regele nu a ratificat acest odios tratat, lăsând astfel deschisă poarta unei eventuale reveniri și reluări a luptei armatei române pentru unitate națională. Pe lângă pierderile teritoriale și spolierea economiei românești, prin pacea semnată, ni s-a mai impus și plecarea Misiunii Militare Franceze din Moldova și demobilizarea grosului forțelor armate, fiind admis a fi oprite numai cele două divizii care asigurau ordinea în Basarabia, cu efective complete și opt divizii de cadre foarte reduse. Totodată, la cererile insistente ale germanilor, s-a produs și îndepărtarea de la eșalonul superior al armatei române, a binomului Prezan – Antonescu, pe care am prezentat-o anterior.
Astfel, două treimi din teritoriul țării și toate resursele materiale și umane, urmau a fi supuse pentru doi ani celui mai mare jaf din partea Puterilor Centrale, care a instituit în țara noastră regimul de ocupație militară, sub comanda personală a generalului Mackensen.
În toamna și iarna lui 1917-1918, situația internă a țării se agravase din ce în ce mai accentuat, creându-se o nouă și gravă problemă. Anarhia din cadrul armatelor rusești aliate risca să se propage și în armata română. Era nevoie de o intervenție fermă și rapidă a acelui cuplu de comandă care asigurase victoriile armatei române în vara anului 1917. Se știe că odată ocupată țara de germani, generalul Prezan și locotenent-colonelul Ion Antonescu, cuplul de comandă și stat major cunoscut bine de către inamic, până la urmă fost destrămat, fiind trecut astfel pe linie moartă.
În urma acestor măsuri, Constantin Prezan a fost scos la pensie, fiind nevoit să de retragă la moșia sa de la Schinetea, iar Ion Antonescu a fost scos din organigrama Marelui Cartier General și mutat la comanda unui divizion de cavalerie pe Nistru. Într-un fel era și aceasta o recunoaștere de către fostul adversar, a competenței și valorii în lupele din prima parte a războiului pentru unitatea națională.
Se pare că trece cu destulă demnitate peste crunta, dar trecătoarea nedreptate ce i s-a făcut și și-a luat foarte în serios în primire funcția de comandant de divizion la noua graniță a țării, pe Nistru. Generalul M.Olteanu, comandantul Brigăzii 5 Roșiori și colonelul Constantinescu, comandantul Regimentului 7 Roșiori de care aparținea divizionul ce se afla dislocat la Chișinău, întocmindu-i caracterizarea pe perioada 2 iulie - 21 octombrie 1918, impresionați în mod deosebit de rezultatele remarcate cu prilejul inspecțiilor efectuate în unitatea comandată de Ion Antonescu, sunt nevoiți să propună din nou avansarea acestuia înainte de termen, la gradul de colonel. Nu putem să nu notăm un pasaj deosebit din această caracterizare: „Am fost adânc impresionați de dragostea părintească cu care îngrijește de oameni și cai în cea mai critică perioadă de lipsuri și foamete și m-am putut încredința că nu și-a cruțat nici nopțile, nici sănătatea. Aleargă peste tot spre a preîntâmpina prima mișcare și moartea care seceră totul. Și a izbutit să dea divizionului său voință și energie și să-l mențină gata pentru orice, cu toate calitățile combative.” - notau cei doi superiori ai săi.
Aflat la comanda unității sale pe malul Nistrului, Ion Antonescu urmărea, ca de altfel întreaga țară, cu atenție desfășurarea operațiunilor militare de pe frontul general. Încă de la începutul verii anului 1918, situația pe fronturile de luptă începea să devină favorabilă. Speranțele într-o victorie a Antantei sunt puternic revigorate prin intrarea Americii în război. În iunie, austriecii sunt respinși de italieni peste Piave. La 18 iulie, Foch dezlănțuie ofensiva de la Marna respingându-i pe germani și la 8 august sparge frontul de pe Somme, germanii se retrag pe linia Siegfried, pe care sunt nevoiți apoi să o părăsească însă sub presiunea franceză. În Peninsula Balcanică, generalul Franchet d`Espérey în fruntea unei puternice armate formate din divizii franceze, engleze, italiene, sârbești și grecești, atacă și sparge centrul frontului bulgar de la Dobropolje, obligând Bulgaria să semneze Armistițiul de la Salonic, 29 septembrie 1918. Turcia epuizată, a cerut pace; Serbia a fost eliberată, trupele aliate ajungând până la Dunăre.
În situația creată germanii, anticipând reintrarea în război a României, încearcă să convingă conducerea țării pentru a adopta o poziție favorabilă lor. În acest scop, odată cu ieșirea Bulgariei din război, germanii retrocedează Dobrogea României, promițând în același timp o ameliorare substanțială a condițiilor Tratatului de Pace.
Între timp, a sosit la Iași un curier trimis de generalul Berthelot, fostul șef al Misiunii Militare Franceze în România, care a prezentat guvernului român cererea de colaborare a armatei noastre cu armata aliată pentru eliberarea teritoriului național, aducând totodată și un mesaj din partea lui Clemenceau, primul-ministru al Franței, în care preciza: „Fiți gata! Berthelot sosește!”. Entuziasmul în țară era general, înțelegându-se că astfel, România era invitată să-și reia locul în rândurile aliaților săi firești, pentru întregirea națională.
Propunerea a fost primită cu mult interes de către conducerea de atunci a țării, iar I.Brătianu a însărcinat pe generalul Prezan, care era în afara vreunei misiuni oficiale, de a întocmi Planurile de cooperare ale armatei române, cu ale generalului Berthelot. Ca urmare, aproape toți veteranii victoriilor armatei române din vara anului 1917 sunt rechemați la posturi. A fost pus din nou în mișcare complicatul mecanism de readucere a armatei noastre în stare de război, întrucât, din cauza prevederilor Tratatului de Pace de la București, diviziile din Moldova dispuneau numai de cadrele de comandă și de aproximativ 20.000 soldați infanterie, 3.200 cavalerie și 9.000 artilerie. Practic, în stare combativă, erau numai cele două divizii care fuseseră trimise să opereze în Basarabia. Odată cu reapariția în scenă a generalului Prezan, acesta îl readuce și pe locotenent-colonelul Ion Antonescu alături, dispunând rechemarea sa de la comanda pe care o avea pe Nistru, în serviciul de stat major.
Semnarea alături de Rusia a Armistițiului cu Puterile Centrale, punea România între două pericole - forțele Puterilor Centrale și anarhia armatei ruse care se dezvolta cu repeziciune, cel dintâi pericol devenind prioritar în condițiile în care certurile violente ale bolșevicilor nu s-au manifestat doar prin propaganda în rândul conaționalilor, ci și-au manifestat deschis intenția de a interveni în treburile interne ale statului român. Semnificative în acest sens au fost evenimentele de la Iași. În decembrie 1917, la Socola, un detașament de bolșevici militari ruși, condus de comisarul Rochal, care se evidențiase prin actele de cruzime la care a supus populația și militarii din fortăreața rusă Krostadt – Petrograd, a încercat să preia controlul trupelor rusești de pe frontul românesc. În acest sens, conform ordinelor unuia dintre cei mai aprigi dușmani ai României, Cristian Rakovski, care împreună cu Lenin, Lev Davidovici Troțki și Béla Khun, cu câteva luni în urmă elaboraseră un plan minuțios de comunizare a României, plan care prevedea înlăturarea prin forță a guvernului de la Iași, asasinarea regelui Ferdinand, a prim-ministrului Ionel Brătianu și a generalului D.Scerbaceev, după care să se treacă pe tot frontul la incitarea soldaților ruși, la dezarmarea armatei române concomitent cu terorizarea populației civile și astfel să provoace și în România „revoluția” și să proclame țara noastră ca Republică Bolșevică, în funcția de prim-ministru fiind instalat comisarul de tristă amintire Simeon Rochal.
Insistența generalului Constantin Prezan în calitatea sa de șef al Marelui Cartier General și Comandant Suprem al Armatei, la care s-a adăugat și cea a locotenent-colonelului Ion Antonescu, au convins guvernul să aprobe intervenția în forță asupra grupării de la Socola și dezarmarea bolșevicilor. După studiile întreprinse și în urma concluziilor desprinse, Secția Operații (a Marelui Cartier General) îl asigura că intervenția trebuia extinsă la nivelul întregii țări, nu numai la Socola. În aceste condiții, generalul Constantin Prezan îl asigura pe primul-ministru că dacă guvernul va decide dezarmarea bolșevicilor, el, generalul Prezan și împreună cu Secția Operații, își vor asuma responsabilitatea acestor acțiuni.
Odată obținute avizele primului-ministru și a regelui, chiar a doua zi, la orele 06.00, generalul Prezan a semnat ordinul întocmit de locotenent-colonelul Ion Antonescu pentru a interveni militar în Socola. Asistat de Ion Antonescu, generalul de divizie Ștefan Ștefănescu – comandantul Diviziei 16 Infanterie dislocate la poalele Dealului Bucium, la doar câteva minute distanță de obiectiv, a declanșat extrem de profesionist, un atac fulgerător asupra cazărmii din apropierea gării de la Socola, unde era amplasată gruparea bolșevică. Luat prin surprindere, detașamentul bolșevic de tăria unei companii, a fost complet dezarmat, fără văsare de sânge. Succesul acestei intervenții, care reprezenta începutul îngropării Alianței militare româno-ruse din Primul Război Mondial, aparține nemijlocit militarilor Diviziei 16 Infanterie și comandamentului acestuia. Asumarea Concepției pregătirii operative a misiunii a revenit tandemului Constantin Prezan - Ion Antonescu care, cu minuțiozitatea arhicunoscută a Secției Operații și în cel mai desăvârșit secret, dând dovadă de cel mai înalt profesionalism, a transmis ordine tuturor marilor unități și unităților cu precizările de rigoare, privind decongestionarea teritoriului Moldovei și a Basarabiei de trupele rusești bolșevizate. Cât privește grupul atentator împreună cu Simeon Rochal, a fost dezarmat și arestat. Ulterior, a fost scos din închisoare de o altă grupare ucraineană, cu implicarea franceză de la Misiunea Militară, fiind și ucis.
După evenimentele de la Socola trupele române, din ordinul generalului Prezan, au trecut la contracararea oricăror încercări de inițiere a unor asemenea acte „revoluționare” în toată Moldova. Concomitent cu atacul asupra detașamentului bolșevic de la Socola, la Podul Iloaiei, un alt regiment rusesc ce înainta spre Iași a fost surprins și dezarmat.
Apoi, din ordinul aceluiași brav general Prezan, locotenent-colonelul Ion Antonescu a elaborat un amplu plan de măsuri pentru menținerea ordinei, salvarea Moldovei de pericolul bolșevic și de împiedicare a devastărilor la care se dedau trupele rusești și de dezarmare a soldaților ruși. În acest scop, trupele românești din rezerva armatei au ocupat poziții înapoia frontului româno-rus; au fost umplute golurile rămase în front ca trupe românești; au fost mult sporite trupele de jandarmi în județe. Teritoriul Moldovei a fost împărțit în 4 regiuni, fiecare regiune fiind pusă sub autoritatea unor mari unități; s-a interzis trecerea trupelor rusești prin Iași; orice încălcare a ordinelor date de autoritățile militare erau aspru pedepsite; se interzisese părăsirea frontului de către soldații ruși având asupra lor armele, orice nesupunere urmând să fie reprimată pe loc după legile române. Din păcate, nu peste tot au fost respectate aceste măsuri. Au fost situații în care detașamentele rusești sau grupuri izolate se dedau la jafuri, omoruri și alte atrocități, refuzând să predea armele, încercând să treacă cu ele în Basarabia și de acolo spre țară, așa cum le ceruse noul comandant suprem al armatei revoluționare, generalul Krâlenco, fost plutonier în armata țaristă. S-au desfășurat adevărate acțiuni militare între aceste resturi ale fostelor unități și mari unități ale armatei rusești și unități românești pe teritoriul Moldovei.
În luna ianuarie 1918, astfel de acțiuni s-au desfășurat la Galați, Pașcani și Fălticeni, sau la Timișești, Botoșani, Bacău, Roman ș.a. Peste tot trupele române, în inferioritate numerică, dar cu mult mai bine conduse și disciplinate, reușesc să înfrângă uneori, nu fără sacrificii, acele rămășițe ale armatei ruse și să le alunge dezarmate peste Prut.
Pe când în Moldova se desfășurau astfel de evenimente, în Basarabia, la rândul ei invadată de hoardele de dezertori ruși, lucrurile luau o întorsătură și mai dramatică. Grupuri înarmate de soldați, precum și elemente ale sovietelor constituite de bolșevici, conduse de Nastarum Kaabak, străbăteau provincia, dedându-se la jafuri, incendierea conacelor, devastarea depozitelor și magaziilor, violuri și alte samavolnicii. Erau periclitate chiar interesele statului, pentru că aici se aflau evacuate marile depozite române de cereale (circa 100.000 vagoane) menite să asigure aprovizionarea populației și a armatei până la recolta următoare. Forțele de ordine proprii ale Basarabiei, respective cohortele și regimentele basarabene, care începuseră să se creeze din fosta armată, ostași și ofițeri moldoveni ce slujiseră în armata țaristă, în mare măsură atinse și ele de morbul bolșevismului, nu puteau face față atacurilor tot mai intense la adresa independenței și autonomiei Republicii Moldovenești. Atunci, „Sfatul Țării” (parlamentul - n.n.) s-a adresat la 6 ianuarie 1918 guvernului român, cerându-i ajutor militar pentru apărarea depozitelor, a căilor ferate și căilor de comunicație ale provinciei. Ministerul de Război al României a îndreptat pentru început detașamentele de voluntari ardeleni din Kiev, alcătuit din circa 850 de oameni pregătiți pentru a veni în țară și patru batalioane de grăniceri și voluntari bucovineni și transilvăneni de la Iași spre Chișinău. Forțele rusești comandate de Kabaak, înștiințate din vreme și mult superioare, au întâmpinat cu foc detașamentul de voluntari în gara Chișinău și astfel a reușit să-și mențină supremația în capitala Basarabiei, trecând la reținerea unora dintre conducătorii mișcării unioniste basarabene. Situația provinciei devenind disperată, Sfatul Țării se adresează din nou guvernului român, cerând sprijin militar neîntârziat.
Cu toate că însăși situația României era destul de gravă, după semnarea de către Rusia bolșevică a Păcii de la Brest Litovsk cu Puterile Centrale și retragerea armatelor rusești pe frontul român, Consiliul de Miniștri întrunit la 17 ianuarie 1918 la Iași a hotărât să acorde sprijinul militar solicitat pentru restabilirea ordinii în Basarabia și asigurarea exprimării libere a voinței poporului român de aici, în legătură cu viitorul provinciei.
La Marele Cartier General se intră din nou în febra pregătirilor. Aflat ca pe întreaga perioadă a războiului la post, binomul Prezan-Antonescu se reactivează și într-un timp record, documentele operative necesare armatei române în Basarabia sunt definitivate, așa cum se hotărâse în ședința Consiliului de Miniștri. La 20 ianuarie, generalul Constantin Prezan dă ordinele de operații, pe baza cărora două divizii de infanterie (Divizia 11 și Divizia 13 Infanterie) și două divizii de cavalerie (Divizia 2 și Divizia 1 Cavalerie) să treacă frontul, începând cu 23 ianuarie.
Conform Concepției elaborate la Secția Operații a Marelui Cartier General, înaintarea trupelor române în Basarabia s-a făcut pe patru direcții: Divizia 11 Infanterie spre Chișinău-Bender; Divizia 13 Infanterie spre Bolgrad-Cetatea Albă; Divizia 2 Cavalerie spre Gura Galbenă, iar Divizia 1 Cavalerie spre Bălți. După trecerea frontierei, comandanții trupelor române s-au adresat populației românești de peste Prut, explicând că armata română a răspuns chemării Sfatului Țării, venind în autorul fraților basarabeni, pentru a ajuta la restabilirea ordinii și a asigura siguranță depozitelor de cereale românești din Basarabia.
Pe măsură ce diviziile noastre coordonate la nivel tactic de acel renumit cuplu Constantin Prezan-Ion Antonescu înaintau nu fără ciocniri militare, trupele bolșevice de pe front se retrăgeau spre Nistru.
Divizia 11 comandată de generalul Ernest Broșteanu a ajuns în Chișinău. Cu acel prilej, ziarul românesc „Ardealul” tipărit în capitala Basarabiei, scria: „Mica Românie, țara de jertfă pe care au vrut să o nimicească nemții și ungurii și pe care au vândut-o și batjocorit-o rușii, ea vine să-și scape frații din ghearele pieirii. Ea nu se mai gândește la nevoile ei multe și mari, își uită o clipă primejdia care-i poate veni de la nemți și alergă să mântuiască Basarabia de valurile anarhiei. Vitejii care au oprit la Oituz și Mărășești năvala nemților, astăzi sunt pe pământul vechii Moldave, pe care tovarășii lor nu îl părăsesc nici în ruptul capului. Mărire ție, oaste românească vitează, care aduce pacea și rânduială în această țară! Mărire ție, Țara Românească, spre care cu lacrimi de mulțumiri trebuie să caute astăzi fiecare fiu al Basarabiei, ajunsă la liniște /…/ Moldoveni, închinați-vă până la pământ în fața acestora care v-au dat pentru a doua oară viața și strigați cu toții într-un glas: Trăiască România mântuitoare de anarhia bolșevică”.
Generalul Broșteanu, invitat să participe la ședința Sfatului Țării din 28 ianuarie, primit fiind cu ovații, mulțumea populației Chișinăului pentru faptul că trupele române au intrat în oraș „fără a întâmpina nici o împotrivire. Sprijinul vostru binevoitor a făcut să nu fie nicio neînțelegere, nicio încăierare, nicio neplăcere, așa că n-a fost nevoie să întrebuințăm arma!” - spunea generalul român.
Dacă la Chișinău și în alte localități din nordul Basarabiei nu a fost nevoie să se întrebuințeze arma, pentru că aici majoritatea populației era românească, nu același lucru s-a întâmplat în partea de sud a provinciei, unde pe lângă români, se aflau și mulți ruși, găgăuzi, polonezi, bulgari, turci, tătari, evrei etc.
Rușii și evreii mai ales, au cerut insistent sprijinul Frontotdealului, încercând nu în puține locuri să organizeze o adevărată rezistență în fața înaintării armatei române. S-a întâmplat la Bender, unde Brigada 22 Infanterie română a întâmpinat o puternică rezistență, fiind nevoită să lupte de la 28 ianuarie până la 7 februarie, când orașul a fost deplin curățat de forțele ostile independenței Basarabiei. La fel, în ținutul Bugeacului, regiunea cea mai des împânzită de grupuri de soldați și dezertori, în care se descompusese Armata 4 Rusă în retragerea din Moldova de Sud, precum și de locuitorii înarmați puși pe jaf. Mai bine de o săptămână i-a trebuit Diviziei 13 Infanterie pentru a curăța complet regiunea și a reinstaura ordinea, de la Cahul și până la Bolgrad. În zona Basarabiei de Sud, vecină cu Dunărea, Divizia 13 a trebuit să organizeze o strânsă cooperare cu flota română de operații de pe Dunăre, pentru eliberarea Ismailului, Chiliei și Vâlcovului de trupele de uscat și flota rusească. La 7 februarie, grație vitejiei marinarilor români, au fost eliberate Chilia și Vâlcovul de hoardele bolșevice rusești. Chilia revenea astfel Moldovei după 433 ani de când fusese cucerită de Baiazid, după 7 zile și nopți de bombardament cu artilerie asupra oștirilor moldovene, ale lui Ștefan cel Mare și Sfânt.
Au urmat lupte grele pentru eliberarea Vâlcovului, care fiind situat la vărsarea Nistrului în Mare, era apărat și de forțele maritime rusești trecute în întregime de partea bolșevică. Printr-o minuțioasă coordonare a acțiunilor trupelor de uscat ale Diviziei 13 Infanterie, întărită cu cavalerie, cu cele ale Diviziei 1 Maritime, pe parcursul a mai bine de șapte zile de lupte continue, s-a reușit ca la 15 februarie, întreaga regiune a Vâlcovului să fie complet eliberată. În continuare, trupele române au procedat metodic la dezarmarea soldaților ruși, la arestarea și predarea către autorități a căpeteniilor. La această dată, Delta era stăpânită în întregime de unitățile române de marină.
Ultimele lupte care s-au desfășurat în sudul Basarabiei, s-au dat pentru eliberarea Cetății Albe. Așezată pe malul Nistrului în colțul cel mai extrem, de Sud-Est al Basarabiei, orașul și regiunea înconjurătoare deveniseră astfel locul de refugiu și de concentrare a tuturor elementelor fugare de restul teritoriului eliberat de armata română.
Pentru operațiile de aici, Diviziei 13 i-au fost puse la dispoziție și elemente de la marile unități vecine, acestea constând în: o brigadă de roșiori, un regiment de vânători și flotila de operații. Organizate pe trei coloane, trupele române, după un marș de patru zile, străbătând 60 de kilometri, prin lupte repetate cu bande bolșevice înarmate sau trupe mai mult sau mai puțin regulate, au intrat la 12 martie în Cetatea Albă, pe care au pus stăpânire fără prea mari dificultăți.
În după amiaza aceleiași zile, comandantul diviziei trecerea în revistă trupele în centrul orașului, moment ce semnifica sfârșitul acțiunilor de luptă ale armatei române pentru restabilirea ordinei și în sudul Basarabiei. Trebuie precizat că și aici, trupele române au făcut o impresie excelentă în rândul populației pașnice, care vedea odată cu venirea acestora, reîntronarea ordinei, siguranței și liniștii, și în această parte din vechea Moldovă a Sfântului Ștefan cel Mare.
Curățirea teritoriului Moldovei și a întregii Basarabii de trupele rusești bolșevizate, care deveneau tot mai amenințătoare pentru ființa națională, primul pas care deschidea drumul spre Marea Unire s-a făcut în iarna anului 1918, punându-se astfel bazele unirii primei provincii românești, Basarabia cu țara.
Între timp, situația Republicii Moldovenești s-a agravat prin exprimarea în luna februarie, după ce la 24 ianuarie, Sfatul Țării proclamase independența provinciei, a pretențiilor Ucrainei asupra teritoriilor moldovenești, dar mai ales prin pătrunderea trupelor Puterilor Centrale Austro-Ungare și Germane pe teritoriul Bucovinei și în nordul Basarabiei. Un val de efervescență în favoarea luptei pentru grăbirea unirii cu patria mamă, a cuprins cele mai largi pături ale românilor basarabeni. În sprijinul lor a sărit toată intelectualitatea românească de dincolo de Prut, din Vechiul Regat, din Transilvania, dar și din diaspora (vezi: Statele Unite ale Americii - în continuare S.U.A., Franța, Italia, Anglia) și voluntarii români transilvăneni, bucovineni, bănățeni din lagărele de prizonieri de pe teritoriul ucrainean.
În aceste condiții, la 27 martie 1918 Sfatul Țării, dând glas opiniei exprimate de toți românii basarabeni și nu numai, a adoptat în ședință solemnă unirea Republicii Moldovenești cu România.
Declarația de unire suna astfel: „În numele populației basarabene, Sfatul Țării declară Republica Democratică Moldovenească, în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră și vechile ei granițe cu Austria, ruptă din Rusia acum 100 și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și a dreptului de neam, pe baza principiului ca popoarele singure să-și hotărască soarta lor de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama sa România”. Supusă la vot, „Declarația de Unire”, a fost adoptată cu 86 de voturi pentru (68,8%); 3 voturi contra (2,4%) și 26 abțineri (28,8%), 13 deputați fiind absenți.
După votarea Unirii, Alexandru Marghiloman, prim ministrul României, aflat la Chișinău, a fost invitat în sala de ședință și i s-a adus la cunoștință rezultatul votului adunării și la rândul său a declarat în numele regelui Ferdinand și al poporului român „Basarabia unită, pentru veșnicie cu România, una și nedespărțită”[2].
Tot atunci a avut loc o slujbă religioasă la Catedrală, oficiată în limba română de Arhimandritul Gurie, o paradă militară în care, alături de trupele Diviziei 11 Infanterie, au defilat veteranii eroi de la Jiu, Oituz și Mărășești și tinerele trupe ale Armatelor Naționale Moldovenești proaspăt înființate, cu drapelele lor tricolore. Astfel, se împlinea în urmă cu 103 ani, o primă parte a marelui ideal al neamului românesc – unirea deplină și desăvârșită - Unirea Basarabiei cu România, la care armata română a avut o contribuție hotărâtoare.
Ca și în celelalte momente grele ale participării armatei române la Războiul de Întregire Națională, și în această etapă hotărâtoare pentru înfăptuirea unirii Basarabiei cu țara, cuplul de comandă și stat major Prezan-Antonescu, de acolo, de la Marele Cartier General, au participat împreună la evenimentele în care armata română era implicată în Basarabia, contribuind la elaborarea Planurilor de marș, dar și de operații a marilor unități dislocate în provincia românească, la Est de Prut. La fel de minuțios aveau să intervină ca doi mari comandanți, implicându-se nemijlocit împreună sau individual și la înfăptuirea celei de a doua mare etapă care avea să aducă Bucovina la Patria Mamă, în toamna aceluia an de glorie 1918.
În toamna anului 1918, în Bucovina, a precedat remobilizarea armatei române din 28 octombrie și acțiunile din Vestul Munților Carpați. Decizia guvernului de la Iași de a interveni în Bucovina, a fost urmarea evoluției situației politice pe acest teritoriu românesc. Fruntașii românilor din Bucovina și-au intensificat lupta pentru unirea cu Regatul României. La 4 octombrie 1918, grupul parlamentar român s-a transformat în Consiliul Național Român, având ca președinte pe C.Isopescu - zis Grecul. Concomitent, a apărut la Cernăuți ziarul „Glasul Bucovinei”, care în primul său număr din 22 octombrie 1918, a publicat editorialul „Ce vrem: Vrem să rămânem pe pământul nostru strămoșesc și să ne cârmuim singuri precum o cer interesele noastre românești”, iar la 14 octombrie 1918, a fost convocată la Cernăuți, Adunarea Constituantă a Românilor din Bucovina, la care au participat foștii deputați ai Dietei provinciei, deputați din Parlamentul Vienez și primarii români din Bucovina. Aceștia au hotărât Unirea Bucovinei cu celelalte ținuturi românești, de acord cu românii din Transilvania și Ungaria.
- Va urma -