„Mi-am asumat răspunderea pentru destinul țării, când toți fugeau de răspundere...” [1](Ion Antonescu)

Secolul al XX-lea, cel mai încărcat veac de istorie tragică, a dat lumii personalități de mare rezonanță care, asumându-și cu curaj și tenacitate responsabilitățile supreme, s-au impus prin decizia lor în locuri și momente cheie ale istoriei lor naționale, și chiar universale. Americanii i-au avut pe Wilson și Roosevelt, englezii pe Churchil, germanii pe Hitler, italienii pe Musolinni, spaniolii pe Franco, portughezii pe Salazar, francezii pe De Gaulle, rușii pe Lenin și Stalin etc. [2] La noi, la români, nefiind ocoliți de niciunul dintre cataclismele sociale ale acestui secol, a existat un lider care pe drept cuvânt merită aprecierea de „personalitatea cea mai elocventă a istoriei românești a secolului al douăzecilea”[3]. Acesta a fost Conducătorul Statului român din cea mai grea perioadă a istoriei sale contemporane (1940- 1944), generalul și apoi Mareșalul Ion Antonescu[4].

„Cazul Antonescu”, așa cum l-a denumit savantul Constantin Rădulescu Motru, formulare preluată și de Gheorghe Buzatu în vasta-i operă consacrată Mareșalului, socotim că va ocupa încă multă vreme un loc important în preocupările de fond ale istoriografiei românești. Și aceasta, pentru că personalitatea Mareșalului nu este încă elucidată în raport cu contribuția acestuia la istoria contemporană românească și universală. Avem în vedere, în principal, rolul lui Ion Antonescu și contribuția sa în momentele majore ale istoriei secolului al XX-lea, cu predilecție cel de-Al Doilea Război Balcanic și cele două războaie mondiale, dar și în perioada interbelică, atunci când în funcții publice și nu numai, chiar și ca persoană particulară, a luat atitudine și s-a pronunțat în legătură cu marile probleme cu care se confrunta societatea românească, problemele armatei și ale apărării țării în condițiile creșterii pericolelor la adresa fruntariilor, unității naționale și integrității teritoriale, fiind cele mai acute și, totodată, cele mai apropiate preocupărilor sale[5] Apoi, chiar dacă din majoritatea lucrărilor, studiilor și culegerilor de documente sau monografii publicate în ultimii ani pe acest subiect, și trebuie precizat că nu sunt deloc puține, se desprinde concluzia că, în „cazul” Ion Antonescu, avem de-a face cu o personalitate puternică de român, desăvârșit patriot, care prin întreaga viață pusă până în ultima clipă în slujba neamului său, s-a constituit într-una dintre cele mai elocvente figuri de legendă ale neamului românesc.

Numele Mareșalului Ion Antonescu a intrat în istorie cu faptele sale, cu, sau mai degrabă, fără voința unora sau a altora, încă din timpul vieții. Mai presus de orice - omul cu toate calitățile și defectele sale, pentru toate faptele sale bune sau rele. Nu a fost fascist, cum gratuit este catalogat de unii contemporani nouă, după cum nici democrat, dar nici rasist ori criminal de război, cum este taxat mai ales, în ultimul timp, fiind tot mai des readuse în discuție asemenea teme oneroase și odioase ale procesului din mai 1946. Înainte de toate, Ion Antonescu a fost un bun naționalist, manifestându-se ca atare, atât în planul vieții politice interne și externe a statului, cât și pe vremea cât el s-a aflat la cârma României. Răstimpul care ne desparte de asasinarea Mareșalului și a echipei sale de colaboratori în 1946, este, totuși, la scara istoriei, prea scurt pentru a ne putea pronunța în mod categoric în legătură cu faptele celor care, în cumpliții ani de război 1940-1944, s-au aflat la cârma destinului unui neam triplu mutilat, de înaintașii celor care azi îl ponegresc pe Mareșal, încercând scoaterea sa din istorie. Este de netăgăduit, că până la urmă, adevărul va fi scos la suprafață cu toată împotrivirea vădită sau ascunsă a celor ce nu-i pot ierta marelui român opoziția față de oculta lacomă de atunci, ca și de acum. Deja unele sondaje de opinie (în anul 2006 TVR a organizat un ciclu de emisiuni de identificare la nivel național a celor mai mari români din toate timpurile sub genericul „Mari români”) l-au situat pe Mareșal, în rândul celor mai de seamă români de oricând și de oriunde.

Într-o asemenea interpretare se pronunță în epocă, marele profesor sociolog Constantin Rădulescu Motru, care scrie: „În afară de Ion Antonescu, nimeni altul nu putea să salveze România de la prăbușirea determinată de cedarea a mai mult de o treime din teritoriul patriei și nenorocirile care au urmat: evacuarea întregii administrații de stat cu mii de funcționari și zeci de mii de familii gonite din căminele lor, dezorganizarea economiei agricole și industriale a țării, împovărarea bugetului peste măsură și pe deasupra tuturor, mai apăsătoare decât orice, deprimarea sufletească  din rândurile armatei care era pe cale de descompunere și care se văzuse mutilată prin ordin de retragere necondiționată de pe hotarul Nistrului, și, mai ales, aș zice eu, haosul din sufletul tineretului nostru care își vedea viitorul lăsat la voia întâmplării. Niciodată, în istorie, nu a mai fost atâta urgie adunată pe capul unui singur popor, și în aceste condiții, cel chemat să înlăture această urgie nu putea fi un om politic[6].

Pentru toate acestea, dar mai ales pentru sfârșitul său tragic, socotim că niciodată, nu este lipsit de importanță, să aducem noi elemente la întregirea imaginii veridice a personalității Mareșalului Ion Antonescu și, în special, a ceea ce a însemnat elementul forte al acestuia - cariera militară[7].

Demersul întreprins prin prezentul studiu, este doar o completare cu noi documente și idei, de fapt o revedere și îmbunătățire a mai vechii ediții a lucrării noastre „Ion Antonescu. Cariera militară. Scrisori inedite”, împreună cu generalul de brigadă Mircea Agapie, publicată la Editura Academiei de Înalte Studii Militare, în anul 1993. Nevoia reeditării lucrării se datorează volumului sporit de documente achiziționate de noi în ultimii ani ca și interesului încă menținut, pentru cunoașterea cât mai realistă a unor momente și personalități de seamă, făuritoare de istorie.

Așa cum știm, la 7 mai 1946, renumitul „de tristă amintire” Tribunal al Poporului, manipulat de la Moscova, pronunță sentința prin care, cei mai reprezentativi membri ai Guvernului României care au condus țara în cea mai dificilă perioadă a existenței sale de istorie contemporană, 1940-1944, au fost condamnați la ani grei de temniță și chiar la moarte, cei mai reprezentativi dintre ei, fiind socotiți „criminali de război și responsabili ai dezastrului țării”[8]. Lista celor șapte condamnați la moarte în prima sesiune a Tribunalului Poporului, era deschisă de fostul Prim Ministru și Conducător al Statului, Mareșalul Ion Antonescu. I se alăturau membrii Cabinetului care se consacraseră întru totul, în perioada 1940- 1944, salvgardării intereselor naționale și refacerii unității teritoriale: Mihai Antonescu, Constantin Z. (Pichi) Vasiliu, Gheorghe Alexianu, Radu D. Leca, Eugen Cristescu și Constantin Pantazi[9].

În aceeași zi, 7 mai 1946, Mareșalul adresa soției sale, Maria Antonescu, o ultimă scrisoare. Sintetizându-și viața și activitatea în preajma împlinirii vârstei de 64 de ani (2 iunie 1946 - n.n.).consemna: „Nimeni din această țară n-a servit poporul de jos, cu atâta dragoste, pasiune și dezinteresare cum am făcut-o eu. Am dat de la muncă până la banul nostru, de la suflet, până la viața noastră, fără a-i cere nimic. Nu-i cerem nici azi. Judecata lor pătimașă de astăzi nu ne înjosește și nici nu ne atinge. Judecata lui de mâine, va fi sigură și dreaptă și ne va înălța. Sunt pregătit să mor, după cum am fost pregătit să sufăr. Tu știi că toată viața mea, în special cei patru ani de guvernare, a fost un calvar, dar a fost înălțător și va fi nepieritoare. Împrejurările și oamenii nu au îngăduit să facem binele  pe care l-am dorit cu atâta pasiune, țării noastre. Suprema voință a decis altfel, am fost un învins, au fost și alții... mulți alții! Numai așa dreapta judecată – istoria - i-a pus la locul lor, ne va pune și pe noi. Popoarele, în toate timpurile și peste tot, au fost ingrate, nu regret nimic și nu regreta nimic. Să răspundem la ură cu iubire, la lovituri cu mângâiere, la nedreptate cu iertare [10].

Așa cum se exprima și în scrisoarea sa adresată șefului Marelui Cartier General, generalul Ilie Șteflea după catastrofa de la Stalingrad, în decembrie 1942, „Istoria ne va judeca”[11], Ion Antonescu spera într-o judecată dreaptă pe măsura eforturilor sale pentru refacerea României Mari. Numai că, după 23 august 1944, „dreapta judecată a istoriei” la care spera Mareșalul, nu s-a putut în nici un fel a se manifesta în condițiile ocupării militare a țării de către Armata Roșie și a bolșevizării, adevărat progrom la adresa poporului român[12].

Așadar, judecata istoriei nu a fost cea dreaptă și nici nu putea să fie, dacă ne gândim cum s-a înfăptuit istoria în cea de a doua jumătate a secolului al XX-lea, perioadă aflată la noi, ca și aiurea, sub spectrul noii ideologii străine, adusă și impusă cum este știut, de acoliții comunismului totalitar, sprijiniți de tancurile cu steaua roșie. Eroii care s-au jertfit pentru idealul sfânt al românilor - reîntregirea națională - uciși, îngroșând cu trupurile lor țărâna străină, alții dispărând în tundra Siberiei sau schingiuiți în închisorile comuniste din țară, după o judecată sumară și strâmbă, nu numai că nu și-au găsit până acum locul cuvenit în cartea sfântă a neamului, dar, mai mult, au fost dați uitării, sau, și mai grav, stigmatizați ca trădători de țară, ori criminali de război și re-condamnați la cererea unei instituții gestapoviste aflată sub tutela Guvernului României.

Este de-a dreptul năucitor să constatăm, că la 31 de ani după evenimentele din decembrie 1989, președintele țării a promulgat sub directa impunere a unor forțe oculte, legi criminale: Legea 217 din 23 iulie 2015 - „pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii”- așa cum a apărut în Monitorul Oficial nr. 558 din 27 iulie 2015. Ulterior, la insistența acelorași factori de influență, a fost promulgată Legea nr. 157/2018 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea antisemitismului  publicată în Monitorul Oficial nr. 561 din 4 iulie 2018).

Prin aceste legi-fără-de-lege, cei împușcați la Jilava, în Valea Piersicilor, sau cei schingiuiți și uciși în închisorile comuniste, precum și cei împușcați chiar în ziua de Crăciun a anului 1989, sunt din nou condamnați, de data aceasta la oprobiu și uitare, pentru că nu mai pot fi uciși a doua oară.

Mulți dintre aceștia au fost ostași ai Armatei Române de la soldat la Mareșal. Celui mai mare dintre ei, Mareșalul Ion Antonescu, îi dedicăm rândurile ce urmează. Și o facem cu convingerea că acum, când prin hotărâri cu totul nesăbuite ale politicienilor români, înmulțiți precum ciupercile după ploaie, inspirate tot de cercuri străine oculte, cel ce a condus o țară și armata sa într-una dintre cele mai grele perioade ale istoriei contemporane, este RE-condamnat drept „criminal de război”.  De data aceasta post-mortem.

Prin urmare, hulit de unii, adulat de cei mai mulți, Ion Antonescu rămâne cu o biografie inconfundabilă pusă în slujba Țării și a Neamului său, biografie din care se reține în special, devotamentul cu care Mareșalul și-a asumat necondiționat răspunderea apărării interesului național în cele mai grele momente inclusiv în ultimul său cuvânt rostit în fața Tribunalului Poporului: „Domnule Preşedinte şi Onorat Tribunal, s-a dat aici, în faţa poporului nostru, a istoriei noastre şi a conştiinţei universale, un penibil şi trist spectacol. Majoritatea foştilor mei colaboratori au găsit că este de demnitatea lor şi a neamului nostru să se desolidarizeze de guvernarea la care au participat. Eu, Onorat Tribunal, declar solemn, în acest ceas, că, în afară de crime şi furturi, mă solidarizez şi iau asupra mea, toate greşelile pe care, cu ştiinţa sau fără ştiinţa mea, le-am făcut”[13].  Resortul unei asemenea paradigme încercăm și noi să elucidăm, prin documentele publicate.

De la început ținem să precizăm că Mareșalul Ion Antonescu nu a fost un demiurg fără pată. De-a lungul carierei și a responsabilităților asumate, el a făcut și greșeli, unele insolvabile. Ar fi fost aproape imposibil să nu le săvârșească într-o perioadă atât de tulbure și într-o Europă cuprinsă din toate părțile de flăcări și de toată „nebunia” care a fost Primul, apoi cel de-Al Doilea Război Mondial. Ar fi fost imposibil să nu facă greșeli, când aproape toate deciziile sale au fost luate în situații limită, când România era practic amenințată cu dispariția de pe hartă. De aceea socotim că nu greșelile trebuie reconsiderate căci pentru acestea a plătit cu viața, dar a plătit cu vârf și îndesat și pentru greșelile altora.

Ceea ce trebuie reconsiderate sunt faptele care-i pun în lumină marea personalitate politică și militară și care, pe drept cuvânt, îl consacră ca „un mare OM și conducător al istoriei noastre contemporane”[14].

Fiind una dintre cele dintâi victime marcante a terorii roșii, Ion Antonescu a fost după moarte și până în decembrie 1989 o personalitate interzisă în țara sa, prin voința autorităților comuniste de la București, în deplin acord  cu aliații învingători în cel de-Al Doilea Război Mondial, cei de la Răsărit ori cei Occidentali. Așa se face că în primul deceniu postbelic, grație unora dintre cei ce slujiseră sub conducerea sa, Mareșalul era descoperit doar în exil, în vreme ce în România, el a fost hulit printr-o ocultă și virulentă campanie politico-propagandistică foarte bine orchestrată de culturnicii comuniști interni, dar mai ales de unele forțe oculte externe, inclusiv de peste Ocean.

Interzis cu desăvârșire în țară, Mareșalul a fost deschizătorul lungii liste a personalităților a căror operă era pusă sub obroc, întocmită în baza instrucțiunilor antinaționale emanată de la conducerea comunistă a țării între 1945 și 1948. Iată cum era formulat punctul 6 din respectivele înscrisuri: „orice lucrare datorată următorilor autori indiferent dacă sunt trecute sau nu în broșura de față sunt interzise din principiu. Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Nichifor Crainic, Armand Călinescu, Octavian Goga, Mihail Manoilescu, Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Stelian Popescu, Pamfil Șeicaru, Al. Vaida Voievod, Mircea Vulcănescu și alții”[15].

După mulți ani de menținere cu strășnicie, a ceea ce a putut fi salvat de la distrugere (ardere) prin vestitul în epocă „fond special” începând de prin anii 80`, mai ales odată cu aprofundarea studiilor consacrate epocii 1939-1945 și punerii în circulație a unor noi și importante fonduri arhivistice politice, diplomatice și militare în țară, ori grație accesului cercetătorilor români la fondurile arhivelor străine, marile personalități mai sus menționate, inclusiv Mareșalul Ion Antonescu, revin în atenție, nu prin preocuparea în vreun fel a autorităților în această direcție, ci în mod natural, ca urmare a legităților interne ale evoluției istoriografiei românești. Într-un asemenea context au apărut în țară ori în străinătate lucrări (monografii, studii, culegeri de documente ori chiar romane și însemnări consacrate nemijlocit personalității lui Ion Antonescu și regimului instaurat și condus de acesta în perioada 1940-1944”.

Sunt de acum binecunoscute specialiștilor, și nu numai, contribuțiile lui G. Barbul, Ion Gheorghe, Platon Chirnoagă, ale istoricului german Andreas Hillgruber, Constantin I. Kirițescu și ale regretatului Aurică Simion de la Cluj, care cu ale sale „Preliminarii politico-diplomatice ale insurecției române din August 1944”, Cluj-Napoca, 1979,  a provocat o adevărată furtună politică și istoriografică la București, cartea fiind grabnic retrasă de la vânzare și topită. Cu atât mai mult au circulat printre pasionații de istorie exemplare cumpărate în prima zi (singura, de altfel, în care cartea s-a aflat în librării) sau xeroxurile realizate după aceste exemplare. Era prima lucrare fundamentală, amplu documentată despre regimul politic din România în perioada guvernării antonesciene și un timid început de tratare a participării României la războiul de Reîntregire Națională - Frontul de Est.

Cu volumul „Preliminarii politico-diplomatice ale insurecţiei române din august 1944" a lui Aurică Simion, cele patru volume „Antonescu, Mareșalul României și Războaiele de Reîntregire” publicate la Editura Nagard, Cannaregio Veneția în 1986 de către Iosif Constantin Drăgan, prin fundația ce-i poartă numele, cu „Delirul” lui Marin Preda, continuarea acestuia - „Delirul” vol.II de Ștefan Dumitrescu și multe studii publicate de cei mai valoroși istorici, specializați în istoria celui de-Al Doilea Război Mondial, dintre care în acest context remarcăm cel puțin pe regretații Gheorge Buzatu și Florin Constantiniu, pe profesorul Petre Țurlea și istoricii militari din perioada postbelică, numele Mareșalului Antonescu și activitatea sa în fruntea guvernului și a armatei române în Campania din Est între anii 1940-1944 începe să fie cunoscut și apreciat la adevărata lui valoare. Din păcate, perioada instaurată după 1989, de recuperare științifică a adevărului istoric, referitor nu numai la Mareșal ci și la numeroși lideri politici și militari ținuți, după cum deja am consemnat, la obroc după 1945, nu avea să dureze prea mult.

După o perioadă de circa zece ani în care, prin efortul unor societăți, fundații, asociații sau chiar persoane fizice (cercetători civili și militari), în care cercetarea istorică a perioadei guvernării antonesciene a fost aprofundată, cel puțin eforturile României și al armatei sale pe Frontul de Est, fiind bine documentate de specialiști, iar în ceea ce îl privește pe cel ce s-a aflat în fruntea țării și armatei în anii respectivi, au fost dezvelite câteva busturi în diferite orașe, s-a acordat unor străzi numele său, iar în Pitești a fost pusă o placă de marmură pe casa în care acesta s-a născut în urmă cu 139 de ani[16].

O mențiune aparte trebuie făcută în legătură cu Liga și Fundația „Mareșal Ion Antonescu” și a revistei acestei fundații, care, din păcate, consecință a prevederilor O.U.G. 31/2002, a avut o existență efemeră[17].

Această stare de lucruri era pusă de cei aflați la cârma României, pe seama faptului că la începutul anilor 2000, când problematica aderării României la N.A.T.O. a început să fie mult mai discutată, oculta internațională, dominată de cea de peste Ocean, începea presiunile pentru a-l scoate pe Mareșal din cărțile de istorie și memoria colectivă, fiind etichetat „criminal de război” și „vinovat de dezastrul țării”.

O primă luare de poziție a fost cea a premierului de atunci Adrian Năstase, care, după ce a fost chemat la ordine la Washington, atât de bine i-a fost spălat creierul, încât, într-o alocuțiune susținută la Școala de Studii Internaționale avansate „Paul H. Nitze”, Universitatea „John Hopkins”, marți 30 octombrie 2001, spunea: „suntem hotărâți să trecem peste trecut și să extirpăm antisemitismul sau naționalismul extrem. Un curs de educație cu privire la holocaust va fi introdus în programa Colegiului Național de Apărare. Va fi adoptată o lege care să interzică toate simbolurile și manifestările asociate cu persoane care au comis crime de război”, iar la 23 iulie, același an, președintele țării, Ion Iliescu, într-o cuvântare extrem de tranșantă în care a reluat teza, „Mareșalul Ion Antonescu - criminal de război”, spunea că: „Mă voi ocupa personal să îndepărtez acea statuie a Mareșalului Ion Antonescu”. Și s-a ținut de cuvânt.

A urmat o videoconferință a premierului cu județele și municipiul București, marți, 27 noiembrie, ora 17.00. Adrian Năstase a simțit nevoia să se disculpe în legătură cu rațiunile pentru care a făcut afirmațiile precizate în S.U.A.

Mai adăugăm doar scrisoarea celor 10 senatori americani, prin care acuzau Senatul României că face cultul Mareșalului Antonescu, și înțelegem, în sfârșit, care au fost originea și bazele O.U.G. nr. 31/2002, semnată de primul-ministru prin care se interzicea cultul Mareșalului. Acest act normativ, care nu-și justifica în niciun fel urgența, lasă totuși câteva portițe cercetării științifice a perioadei regimului antonescian. Schimbându-se guvernele, parlamentele și președinții, s-a schimbat, sigur, sub presiune, și atitudinea față de cercetarea perioadei istorice analizate și atitudinea față de memoria Mareșalului.

Așa apare, fiind emanată de la guvernul Ponta, o lege ilegală și neconstituțională prin care se restricționează libertatea de exprimare și se re-legiferează cenzura, o lege despre care Ion Măldărescu, director al revistei de cultură ART-EMIS scria că încurajează falsificarea istoriei României: „strâmbul ucaz strecurat pe sub preșul parlamentului României, votat « discret » și la grămadă în unanimitate de nevrednicii aleși ai neamului, dornici și cu gândul la vacanțe și promulgată, nu « pas cu pas », ci în pas alergător de ocupantul vremelnic al tronului de la Cotroceni, constituie un inacceptabil abuz și o rușine chiar pe obrazul Uniunii Europene”.

Ați înțeles, desigur, majoritatea dintre dumneavoastră având preocupări în sfera cercetării științifice, că este vorba de scelerata Lege 217/2015, re-actualizată și adăugită - 157/2018 („legea Vexler”) care, nici mai mult, nici mai puțin, sub controlul unui obscur institut finanțat de la buget (adică din banii contribuabililor români) sancționează dreptul la libera exprimare cu pedepse privative de libertate (de la 3 luni la 3 ani) sau amenzi consistente.

Făcând slalom printre articolele acestui rușinos și neconstituțional înscris, vom încerca în continuare să prezentăm principalele aspecte ale carierei și personalității celui care a fost al treilea Mareșal al României și unul dintre cei mai mari conducători ai neamului, în momentele de restriște angajându-se cu toată răspunderea la salvgardarea intereselor naționale, sacrificat fiind într-un final, de către un rege imatur, pe altarul bolșevismului sovietic și cel românesc, aduse și instaurate la noi de tancurile cu stea roșie.

La drama Mareșalului aveau să contribuie din plin și liderii „partidelor istorice”,  incapabili să înțeleagă la momentul dat riscurile și pericolele unei colaborări cu comunismul, ca să nu ne referim și la indiferența puterilor europene aliate față  de cea de-a treia forță, care s-a înscris, după 23 august 1944, în campania dură antifascistă, lăsând fiecăruia latitudinea de a medita asupra celei mai grele perioade din istoria României și a celor ce și-au asumat, cu riscul vieții, refacerea și reîncadrarea României în ansamblul civilizației europene.

Așadar, să încercăm, în continuare, pe baza cercetărilor din ultimii ani[18], a descifra cine a fost cel ce și-a asumat răspunderea salvării țării, în momentele cele mai grele ale istoriei contemporane, care îi este obârșia, care i-au fost resorturile angajării la un asemenea travaliu, cum a crescut și s-a desăvârșit ca personalitate, mai ales în cariera militară, cel chemat să salveze ce se mai putea salva în cumplita toamnă a anului 1940 și apoi în anii grei ai războiului de reîntregire. Cum a fost „răsplătit” Mareșalul pentru sacrificiul său de neegalat. Răspunsul la toate aceste întrebări și încă multe altele, încercăm să-l găsim prin studiul nostru, dar mai ales prin documentele de arhivă anexate, majoritatea dintre ele inedite.

- Va urma -

Notă - Fragmet din volumul „Asumarea Răspunderii, Ediția a II-a, revăzută și completată, Chișinău, Editura Serebia, 2022. Volum editat cu sprijinul Institutului de Studiul Arhivelor și al Fundației Culturale Memoria, Filiala Argeș, președinte prof. univ. dr. ing. Ilie Popa; Coordonator Vasile Șoimaru

--------------------------------------
[1] Ion Ioachim, Cireșe pentru mareșal, Editura Babel, Bacău, pag. 353
[2] Jipa Rotaru, O carieră militară strălucită, în Revista Mareșalul Antonescu, Anul nr 1-2, 2001, București, pag. 9 și urm.
[3] Larry L. Watts, Romanian Cassandra: Ion Antonescu and the Struggle For Reform.1916-1941, Boulder, Colo, New York, Columbia University Press , 1993, p.11, lucrare apreciată de unul dintre cei mai prodigioși istorici și cel mai bun specialist în istoria celui de-al doilea război mondial, regretatul profesor Gheorghe Buzatu, drept „cea mai bună monografie închinată mareșalului Ion Antonescu” (Ghe. Buzatu – România și războiul mondial din 1939- 1945. Centrul de Istorie și Civilizație Europeană , Iași, 1995, p. 104) a fost editată și în limba română, sub titlul: O Cassandră a României. Ion Antonescu și legile pentru reformă.1918- 1941, de către Editura Fundației Culturale Române, București, 1994
[4] Lucrarea de față, pe care o dorim o cât mai completă monografie a vieții și carierei militare și politice mai ales, a Mareșalului Ion Antonescu, o întemeiem și pe studiile anterior publicate de noi, printre care: Ion Antonescu, Cariera Militară. Scrisori inedite, București, Editura Academiei de Înalte Studii Militare 1993; Ion Antonescu, Am făcut războiul sfânt împotriva bolșevismului, Editura Cogito, Oradea, 1994; Al treilea Mareșal al României, Editura Metropol, S.A., Brănești, 1993; Antonescu, Hitler, Caucazul și Crimeea, Editura Paideea 1997, și la care am adăugat noile surse bibliografice și documente mai ales din noile fonduri cercetate în Arhivele Militare și CNSAS
[1] Jipa Rotaru, Op. Cit., vezi nota de subsol anterioară, p.9.
[2] Gheorghe Buzatu, Mareșalul Ion Antonescu, Casa Editorială Demiurg, Iași, 2010, p. 126
[3] Larry L. Watts, Romanian Cassandra: Ion Antonescu and the Struggle For Reform.1916-1941, Boulder, Colo, New York, Columbia University Press , 1993, p.11, lucrare apreciată de unul dintre cei mai prodigioși istorici și cel mai bun specialist în istoria celui de-al doilea război mondial, regretatul profesor Gheorghe Buzatu, drept „cea mai bună monografie închinată mareșalului Ion Antonescu” (Ghe. Buzatu – România și războiul mondial din 1939- 1945. Centrul de Istorie și Civilizație Europeană , Iași, 1995, p. 104) a fost editată și în limba română, sub titlul: O Cassandră a României. Ion Antonescu și legile pentru reformă.1918- 1941, de către Editura Fundației Culturale Române, București, 1994.
[4] Lucrarea de față, pe care o dorim o cât mai completă monografie a vieții și carierei militare și politice mai ales, a Mareșalului Ion Antonescu, o întemeiem și pe studiile anterior publicate de noi, printre care: Ion Antonescu, Cariera Militară. Scrisori inedite, București, Editura Academiei de Înalte Studii Militare 1993; Ion Antonescu, Am făcut războiul sfânt împotriva bolșevismului, Editura Cogito, Oradea, 1994; Al treilea Mareșal al României, Editura Metropol, S.A., Brănești, 1993; Antonescu, Hitler, Caucazul și Crimeea, Editura Paideea 1997, și la care am adăugat noile surse bibliografice și documente mai ales din noile fonduri cercetate în Arhivele Militare și CNSAS.
[5] Jipa Rotaru, Op. Cit., vezi nota de subsol anterioară, p.9.
[6] Gheorghe Buzatu, Mareșalul Ion Antonescu, Casa Editorială Demiurg, Iași, 2010, p. 126.
[7] Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918- 1948), Editura Paideea, București, 1999, p. 421
[8] Vezi în detalii în Ioan Dan (PDF) Procesul Mareșalului Ion Antonescu ( lucrarea reproduce textul integral al volumului intitulat Procesul Marii Trădări naționale, apărută la Editura Eminescu în 1946),
[9] Petre Țurlea, Regele Mihai și Mareșalul Antonescu, Editura Semne, București, 2011, p.323
[10] Col. Dr.Alexandru Duțu, Drd. Florica Dobre, Drama Mareșalului Antonescu, în Mareșalul Antonescu, publicație periodică de istorie și cultură patriotică nr. 1/2001, p. 28, extras
[11] Gen. Mircea Agapia, Cpt. Rg. 1, Dr. Jipa Rotaru , Ion Antonescu. Cariera militară, București, 1999,
[12] Vezi pe larg în : Jipa Rotaru, Locul și rolul consilierilor sovietici în comunizarea României, în Paradigmele istoriei. Discurs. Metodă. Permanență. Omagiu profesorului Gheorghe Buzatu, Vol. II, Editura Casa Editorială Demiurg, Iași, 2009, p. 97
[13] Ioan Dan, „Procesul Mareșalului Ion Antonescu, Bucureşti, Ed.Lucman, 2005, p.434.
[14] Acad. Dan Berindei, Dreapta cumpănire în Ghe. Buzatu (coordinator), Mareșalul Antonescu la judecata istoriei, Editura Mica Valahie, București, 2002, p. 15-16
[15] Ghe. Buzatu, Cazul Antonescu, în Mareșalul Ion Antonescu, publicație periodică de istorie și cultură patriotică, Anul 1, nr.2/2004, p. 6
[16] Jipa Rotaru, studiul Ion Antonescu  la cârma destinului României 1940-1944 în Dezrobirea Basarabiei: 22 Iunie 1941-23 august 1944, Editura Serabria, Chișinău, 2016, p. 26-63
[17] Publicația periodică de istorie tematică și cultură patriotică, revista Mareșal Ion Antonescu, purtând, pe materialele publicate, girul semnăturii unor cercetători și oameni de cultură consacrați, a apărut doar în trei numere în anul 2001, după care a fost interzisă (vezi țelurile și conținutul ridicat științific al revistei în Andrei Popa Strâmbeanu: De ce revistaMareșal Ion Antonescu” în nr. 2/ 2002 anul I al revistei
[18] Bazăm demersul nostru pe o serie de documente mai putin uzitate sau chiar inedite din fondul Arhivelor Militare Nationale, Arhivele Ministerului de Externe, Arhivele Nationale Istorice Centrale si, în special, fondul Presedinția Consiliului de Miniștri și Ministerul de Interne, s.a. De un real folos ne-au fost, de asemenea, lucrările Valeriu Florin Dobrinescu si Horia Dumitrescu, Ion Antonescu si Războiul de Reîntregire a Neamului  și Pe marginea prăpastiei. 21-23 ianuarie 1941, Editura Scripta, București, 1992