„În ceasul cel mai greu al istoriei noastre”.

Ca urmare a ofensivei Armatei Roșii din iarna 1943-1944, trupele sovietice comandate de generalii I.S. Konev, R.I. Malinovski și F.G. Tolbuhin au reușit, în primăvara anului 1944, să împingă forțele Axei spre Nistru și, ulterior, spre Prut, punând în evidență perspectiva inexorabilă a reinstaurării regimului sovietic de ocupație în Basarabia și Nordul Bucovinei. La 30 martie 1944, trupele sovietice intrau deja în Cernăuți, iar până la mijlocul lunii aprilie ocupau peste 100 de localități din Basarabia, inclusiv județele Soroca, Bălți și parțial județele Orhei și Chișinău [1].

Sperându-se, încă, „păstrarea nezdruncinată a unirii Basarabiei cu Patria-Mamă”[2], în martie 1944 s-a încercat realizarea unei ample acțiuni, prin trimiterea în străinătate a unor personalități politice și culturale basarabene, precum: Ion Pelivan, Pan Halippa, dr. Petre Cazacu, Ștefan Ciobanu, Vladimir Cristi, Anton Crihan, Gheorghe Năstase, Alexandru V. Boldur, Vasile Harea, Valer Ciobanu, Th. Holban, G. Bezviconi, P. Smochină și Șt. Bulat. În nota de serviciu întocmită în acest scop la Ministerul Afacerilor Străine de Vasile Stoica, se preciza că, în cazul lui I. Pelivan, Pan Halippa, Șt. Ciobanu, dr. P. Cazacu, Vl. Cristi și Anton Crihan, care au fost „devotați făuritori ai unirii în 1918, pe lângă problema unei activități în străinătate pentru Basarabia, trebuie avută în vedere necesitatea ca, în eventualitatea unei înfrângeri a forțelor noastre, ei să nu se găsească în țară, unde mâna rusească i-ar putea ajunge”[3]. Din cauza precipitării evenimentelor, acțiunea diplomatică proiectată n-a mai putut fi înfăptuită, astfel încât, la sfârșitul lunii martie 1944, trupele sovietice intrau în zona de nord-est a României.

În ziua de 2 aprilie 1944, în condițiile în care trupele Armatei Roșii se aflau deja pe teritoriul național al României, ministrul de Externe al U.R.S.S., V.M. Molotov, în numele guvernului sovietic a declarat că „Armata Roșie, în urma victorioasei sale ofensive, a ajuns la râul Prut, care formează frontiera de stat între Uniunea Sovietică și România”[4]. Acest fapt, preciza în continuare V.M. Molotov, constituie „primul pas spre restabilirea completă a frontierei de stat sovietice, stabilită cu România prin tratatul din 1940, pe care România l-a violat în mod perfid, prin atacul ei neprovocat din 1941, în alianță cu Germania hitleristă”[5]. Totodată, guvernul sovietic declara că el „nu urmărește să dobândească nici o parte din teritoriul românesc și nici să schimbe orânduirea socială din România. Înaintarea Armatei Roșii pe teritoriul românesc e cauzată numai de necesități militare și de continuarea rezistenței trupelor inamice”[6].

Peste zece zile, la 12 aprilie 1944, U.R.S.S. a prezentat în mod public guvernului de la București condițiile încheierii unui armistițiu, care s-au dovedit a fi pur propagandistice și liniștitoare, formulate pentru a nu stârni reacții nedorite în România și bănuieli în rândurile partenerilor din coaliția Națiunilor Unite[7]: ruperea alianței cu Germania și lupta alături de trupele aliate (inclusiv sovietice) contra hitleriștilor, pentru restabilirea independenței și suveranității României; reglementarea problemelor de frontieră, a despăgubirilor și a situației prizonierilor de război; libera deplasare a trupelor aliate pe teritoriul României în scopul continuării războiului împotriva Germaniei și a ultimilor ei aliați; acordul Uniunii Sovietice pentru anularea Dictatului de la Viena și sprijinirea României pentru eliberarea nordului Transilvaniei [8].

Neîncrezător în mod justificat de oferta Moscovei, mareșalul Ion Antonescu a optat pentru continuarea ostilităților contra Națiunilor Unite, de partea Reich-ului nazist, soluția aleasă fiind plină de consecințe, amenințând să transforme România într-un imens teatru de operațiuni și să o azvârle într-o catastrofă națională[9]. Luptele au fost reluate cu intensitate la 20 august 1944, când trupele Frontului 3 ucrainean de sub comanda mareșalului F.I. Tolbuhin au străpuns apărarea la sud de Tighina, înaintând spre vest, pentru a se uni cu trupele Frontului 2 ucrainean, condus de mareșalul R.I. Malinovski. La 23 august 1944, trupele Armatei a 5-a de șoc conduse de generalul N.E. Berzarin au declanșat ofensiva în direcția or. Chișinău, pentru a-l cuceri în ziua următoare. În aceeași zi, detașamentele de avangardă ale Fronturilor 2 și 3 ucrainean au realizat joncțiunea în apropiere de or. Huși, încercuind forțele principale ale Grupului de Armate germane „Ucraina de Sud”, condus de general-colonelul Hans Friessner[10].

Succesul ofensivei sovietice desfășurate în cadrul operației „Iași-Chișinău” (20-29 august 1944) s-a conjugat cu lovitura de stat de la București, din 23 august 1944, prin care regele Mihai I l-a destituit și arestat pe mareșalul Ion Antonescu, după care s-a anunțat desprinderea României de alianța cu Germania și alăturarea ei la coaliția Națiunilor Unite, încetarea războiului împotriva Uniunii Sovietice, instaurarea unui guvern de uniune națională prezidat de generalul Constantin Sănătescu[11]. În Proclamația regelui către țară se afirma: „În ceasul cel mai greu al istoriei noastre, am socotit, în deplină înțelegere cu poporul meu, că nu este decât o singură cale pentru salvarea țării de la o catastrofă totală: ieșirea noastră din alianța cu Puterile Axei și imediata încetare a războiului cu Națiunile Unite. Români, un nou guvern de Uniune Națională a fost însărcinat să ducă la îndeplinire voința hotărâtă a țării, de a încheia pacea cu Națiunile Unite. România a acceptat armistițiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează orice luptă și orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum și starea de război cu Marea Britanie și Statele Unite. Primiți pe soldații acestor armate cu încredere. Națiunile Unite ne-au garantat independența țării și neamestecul în treburile noastre interne. Ele au recunoscut nedreptatea Dictatului de la Viena, prin care Transilvania ne-a fost răpită”[12].

Așa cum au demonstrat evenimentele imediat următoare, Proclamația regelui Mihai reflecta mai mult un deziderat decât o realitate, deoarece Convenția de Armistițiu, semnată la Moscova în noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944, nu consemna doar încetarea stării de război între Națiunile Unite și România, ci stabilea coordonatele precise pe care trebuia să evolueze în continuare societatea românească[13]. În fapt, Convenția de Armistițiu a consemnat într-un act de drept internațional acordul dintre cele trei mari puteri privind împărțirea sferelor de influență, cu referire expresă la România, care era plasată în zona de dominație sovietică.

Prin Convenția de Armistițiu de la Moscova din 12-13 septembrie 1944 s-a impus statului român să recunoască intrarea în componența Uniunii Sovietice a Basarabiei, Nordului Bucovinei și a teritoriului Herța, printr-o formulare care n-a fost negociată. Astfel, textul propus de sovietici era următorul: „Se stabilește frontiera de stat între Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste și România, stabilită prin convenția sovieto-română din 28 iunie 1940” (art. 4). Acest articol s-a prezentat în ședința din 11 septembrie 1944, când șeful delegației sovietice, V.M. Molotov, a declarat: „Acest lucru nu se poate discuta. A fost primită de la început și stă la baza armistițiului. Trecem la art. 5”[14]. Realitatea istorică probează că în acea zi nu a existat nici o convenție româno-sovietică, ci o a doua notă ultimativă a guvernului de la Moscova, urmată de ocuparea Basarabiei de către Armata Roșie[15]. Știind că Charta Atlanticului (14 august 1941) nu admitea „nici o schimbare teritorială, care nu se va afla în acord cu dorința exprimată liber de către popoarele cointeresate”, precum și că afirma „dreptul tuturor popoarelor de a-și alege forma de guvernământ pe care și-o doresc”[16], delegația sovietică a inclus în textul Convenției de Armistițiu un fals; prin urmare, raportat la principiile dreptului internațional, conținutul articolului 4 al Convenției de Armistițiu se constituie într-un dol[17].

Așadar, chiar dacă prin actul de la 23 august 1944 România a fost scutită de un război devastator, cu consecințe greu de estimat, pagubele suferite după acea dată - prin reanexarea Basarabiei și Nordului Bucovinei de către Uniunea Sovietică, ocuparea României de către forțele armate și de securitate sovietice, distrugerea instituțiilor democratice și impunerea unui regim politic exportat direct de la Moscova, procedându-se pretutindeni, unde Armata Roșie a ajuns, la aplicarea politicilor economice, sociale, culturale ori instituționale proprii U.R.S.S.-ului (deportări, colectivizare forțată, industrializare de tip sovietic, mobilizări ale forței de muncă etc.),- au fost, cu certitudine, cu mult mai mari față de ceea ce ar fi însemnat materializarea „bătăliei armistițiului”.

23 august 1944. Scrierea și re-scrierea istoriei în România socialistă.

În România postbelică, istoria veridică a actului de la 23 august 1944 nu s-a putut scrie din cele mai diverse motive, obiective și, mai ales, subiective. A fost un lucru „firesc” pentru acea perioadă, dat fiind că fiecare lider comunist ajuns la putere - și nu numai în România, ci și în toate țările din Estul Europei aflate în sfera de influență sovietică -, considera necesar să ceară istoricilor rescrierea evenimentelor din trecutul istoric, astfel încât rolul său personal în acele evenimente să fie proiectat într-o lumină cât mai favorabilă. Nici Nicolae Ceaușescu nu a făcut excepție în această privință. El a ordonat schimbarea caracterului actului de la 23 august 1944, din „insurecție națională armată, antifascistă și anti-imperialistă” în „revoluție de eliberare socială și națională”,- formulă în totală contradicție cu adevărul istoric, știindu-se că după acea „revoluție” regele Mihai rămânea, totuși, pe tron, iar șefii primelor guverne de după 23 august au fost generalii „burghezi” Constantin Sănătescu (1885-1947) și Nicolae Rădescu (1876-1953). Culmea re-scrierii istoriei a fost atinsă în anul 1989 când, în preajma zilei de 23 august, în indicațiile date presei, Secția de Propagandă a C.C. al P.C.R. a solicitat ca în articolele jubiliare să se menționeze neapărat participarea lui Nicolae și a Elenei Ceaușescu la înfăptuirea acelui act istoric, deși în 1944 numele celor doi nu era cunoscut nici măcar printre membrii de partid.

Fiind confiscate global de Partidul Comunist Român, evenimentele de la 23 august 1944 au fost prezentate în versiuni succesive, obținând, în ordine cronologică, următoarele caracterizări: „ziua națională a poporului român” (1945); „marele act istoric” (1946); „ziua eliberării poporului de sub jugul fascist de către glorioasa armată sovietică, alături de care, întorcând armele, a luptat și armata noastră” (1948); „eliberarea României de sub jugul fascist”, cu un rol precumpănitor dat armatei sovietice (anii ´50); „revoluție populară” și „insurecție armată antifascistă”, efectuate din inițiativa și sub conducerea directă a Partidului Comunist (1964); „insurecție națională armată, antifascistă și antiimperialistă” (1977); „revoluție de eliberare socială și națională, antifascistă și antiimperialistă” (1979-1989)[18].

După evenimentele din Decembrie 1989, importante contribuții documentare și istoriografice având la bază documentele existente în Arhivele Naționale din București, Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, dar și în arhivele britanice, germane, americane sau rusești, au conferit actului de la 23 august 1944 noi semnificații, iscând, în același timp, și o serie de controverse istorice și politice, astfel încât evenimentul respectiv rămâne, în continuare, „un imens și excelent domeniu de cercetare istorică”[19].

Aproape toți istoricii sunt de acord că la 23 august 1944 a avut loc o lovitură de stat, însă consensul dispare atunci când se dezbate necesitatea, importanța și, mai ales, consecințele evenimentului. Pentru partizanii regimului antonescian, 23 august 1944 a fost o eroare, a constituit o trădare a mareșalului Ion Antonescu, care pregătea încheierea armistițiului cu sovieticii, succesul acțiunii fiind mai degrabă rezultatul hazardului decât al unei strategii bine puse la punct, iar urmările sale au fost catastrofale, țara fiind ocupată de sovietici și înlesnindu-li-se comuniștilor venirea la putere. Dimpotrivă, pentru susținătorii monarhiei constituționale, regele Mihai I a avut principalul merit al acțiunii, care era absolut necesară pentru a readuce țara în tabăra aliaților tradiționali (democrațiile occidentale: S.U.A., Franța și Marea Britanie) și a o salva de la distrugerea totală, Armata Română și-a îndeplinit magistral misiunea dată de Rege, iar România a reușit să evite controlul total al sovieticilor, și-a păstrat demnitatea națională și chiar a recuperat Ardealul cedat; de asemenea, aceștia invocă restaurarea democrației românești interbelice prin revenirea la Constituția din 1923 (este adevărat, pentru scurt timp și doar în limitele permise de Convenția de armistițiu, din 12/13 septembrie 1944, aplicată de Comisia Aliată / Sovietică de Control)[20].

Considerând firească și justificată existența unor opinii diverse asupra unei date memorabile a istoriei naționale aflată între politică și istorie[21], actul de la 23 august rămâne, totuși, un fapt unic în istorie: doi „dușmani de clasă”, aflați la poli opuși ai societății românești (comuniștii și monarhia) au căzut de acord nu numai asupra unui plan comun de insurecție politică și militară, ci și au acceptat să conlucreze în conspirație, ceea ce presupunea încredere reciprocă, o încredere care, în mod necesar, se baza pe premisa că fiecare dintre părți era onestă și demnă de încredere. A fost o reflectare pe plan național românesc a marii coaliții între S.U.A., Anglia și U.R.S.S., coaliție care a dus la victoria asupra hitlerismului. În România, însă, a fost vorba de ceva mai mult, deoarece, în timp ce Roosevelt și Churchill operau la nivel internațional, concepând coaliția cu marea putere comunistă ca pe o alianță de moment între state, dictată de raison d´état, fără implicații pe plan intern, unde cele două sisteme antagoniste își păstrau caracteristicile și prerogativele proprii, în România, conspirația Regelui cu comuniștii s-a desfășurat pe plan intern, cu grave consecințe asupra ordinii sociale, politice, economice și culturale.

24 august 1944. Operațiunea Iași-Chișinău în istoriografia sovietică moldovenească.

Dacă istoricii din România socialistă au beneficiat de o marjă considerabilă în tratarea obiectivelor participării României în războiul împotriva U.R.S.S., reușind, bunăoară, prin romancierul Marin Preda sau prin istoricul Aurică Simion să reabiliteze istoria României din vremea războiului, menționând expres obiectivele recuceririi Basarabiei și Nordului Bucovinei[22], atunci istoricii din R.S.S. Moldovenească au avut de suportat, practic, până la finele anilor ’80 ai secolului al XX-lea, un dublu sau chiar triplu dictat politico-ideologic: cel de la Moscova, cel de pe plan politic local și, în fine, sistarea oricărui acces la arhive, ceea ce a exclus orice opinii în contradicție cu interpretarea oficială, de partid, a evenimentelor respective.

În chiar primele broșuri apărute în anii imediat postbelici, s-a afirmat tranșant, cum că „triburile ruso-slave au fost primii locuitori ai acestui pământ (Basarabia.- n.n.), în timp ce moldovenii ar fi devenit majoritari abia din secolul al XVI-lea”[23]. În condițiile în care Basarabia era caracterizată drept „teritoriu rusesc”, locuit de triburile ruso-slave în perioada când acestea nu se divizaseră încă în cele trei ramificații – ruși, ucraineni și bieloruși,- istoricii au fost impuși să șteargă orice amintire a trecutului românesc al acestui ținut, pentru a scoate în evidență, în schimb, „legăturile seculare moldo-ruso-ucrainene”. În acest context, raptul teritorial din 1812 s-a transformat în scrierile istoricilor din R.S.S.M. în „unire benevolă, cu consecințe pozitive pentru viața poporului moldovenesc”[24], iar politica țarismului rus în Basarabia anilor 1812-1917 a fost considerată „mult mai umană și progresistă” comparativ cu politica „imperialismului românesc”, care ar fi urmărit să „frâneze” evoluția economică a Basarabiei[25].

Personalități marcante basarabene precum Pantelimon Halippa, Ion Inculeț sau Ion Pelivan au devenit, în noua istoriografie sovietică moldovenească, „trădători ai poporului moldovenesc”, perioada interbelică,- „o perioadă sumbră”, iar anul 1944 ar fi adus „poporului moldovenesc nu numai eliberarea, ci și o incomensurabilă ameliorare politică și materială”, în condițiile reinstaurării puterii sovietice și refacerii colhozurilor[26].

Evident, operațiunea Iași-Chișinău a ocupat un loc central în rescrierea istoriei Basarabiei, fiind calificată „cea de-a șaptea lovitură stalinistă”, care „a adus Moldovei eliberarea de sub jugul cotropitorilor germano-români”[27]. Mai mult, operațiunea respectivă ar fi demonstrat, în opinia propagandiștilor sovietici, că „în familia stalinistă a popoarelor din Uniunea Sovietică, poporul moldovenesc este strâns unit în jurul iubitului partid bolșevic și personal al iubitului conducător și învățător, tovarășul Stalin[28].

Clișeele propagandistice sovietice au fost cele mai persistente în istoriografia operațiunii Iași-Chișinău, atestându-se doar unele retușări după moartea lui Stalin și critica semi-oficială a „cultului personalității”. Astfel, după 1956, teza privind „geniul militar al lui Stalin” a fost eliminată din enciclopediile sovietice, pentru a fi evidențiată, în schimb, contribuția lui R.I. Malinovski, F.I. Tolbuhin, S.G. Gorșkov, I.E. Petrov la realizarea cu succes a operațiunii Iași-Chișinău. În actul de la 23 august 1944, rolul decisiv va fi atribuit „forțelor patriotice ale României conduse de Partidul comunist”, iar 24 august 1944 va fi considerată „ziua eliberării R.S.S. Moldovenești”[29] (În dependență de starea relațiilor sovieto-române, vor fi utilizate, alternativ, sintagmele „de sub jugul germano-fascist”, sau „de sub jugul cotropitorilor fasciști germano-români”).

Practic, toate lucrările apărute la Moscova în perioada postbelică, conțin elogiul „rolului eliberator decisiv” al Armatei Roșii în cadrul celui de-Al Doilea Război Mondial, în Europa sau, în special, în Peninsula Balcanică[30], fără a fi puse în discuție consecințele, pentru popoarele respective, impunerii regimurilor de tip sovietic. Totuși, cea mai „originală” lucrare în întreaga istoriografie sovietică privind operațiunea Iași-Chișinău trebuie considerată cea apărută la Moscova în 1964, cu incitantul titlu „Cannae-le Iași-Chișinău” (în limba rusă „Ясско-Кишинёвские Канны”), conținând o analogie cu bătălia de la Cannae, din anul 216 î.Hr., din epoca celui de-al doilea război punic[31]. În opinia redactorului lucrării, mareșalul R.I. Malinovski, acest model clasic al măiestriei militare a preocupat mințile conducătorilor militari de-a lungul întregii istorii a umanității, fără a putea fi, însă, realizat în practică. El ar fi devenit posibil doar în condițiile puterii sovietice, întruchipând întreaga experiență acumulată de Armata Roșie în cadrul războiului mondial[32]. În aceeași lucrare, râul Prut este considerat „graniță natală” de către ostașii Frontului 2 ucrainean, iar „înaintarea victorioasă a armatelor sovietice în interiorul României a contribuit la ascensiunea acelei forțe politice, care într-adevăr apăra interesele poporului român”[33].

Clișeele cu „Cannae”-le Iași-Chișinău ca „model al măiestriei militare” vor fi prezente neapărat și în enciclopediile editate la Moscova[34], în timp ce enciclopediile chișinăuiene nu vor face decât să le repete textual, amplificând, în plus, contribuția „partizanilor moldoveni” pentru a demonstra, prin aceasta, „prietenia și coeziunea de nezdruncinat a popoarelor Uniunii Sovietice”[35]. În aceleași enciclopedii, 24 august apare ca „ziua eliberării Chișinăului” și, totodată, „ziua eliberării R.S.S.M. de sub cotropitorii fasciști germano-români” [36]. Este de consemnat că în anii apogeului carierei politice a prim-secretarului C.C. al P.C.M., Ivan Bodiul, enciclopediile moldovenești subliniau neapărat contribuția personală a acestuia „la eliberarea ținutului natal”, pentru ca, după cunoscutele decizii ale C.C. al P.C.U.S. din octombrie 1986, să se descopere că Bodiul „a comis abateri grave de la normele leniniste ale vieții de partid” (!)[37].  

24 august 1944 după  27 august 1991.

Proclamarea independenței Republicii Moldova, la 27 august 1991, a produs efecte benefice asupra științei istorice, cercetătorii obținând libertatea creației de care fuseseră privați de-a lungul unei bune jumătăți de veac. Într-un timp relativ scurt, istoricii de la Chișinău au reușit să aducă la cunoștința publicului cititor o serie de teme, până atunci ignorate sau interzise cercetării în cadrul istoriografiei oficiale. Nu a fost trecută cu vederea nici tema Basarabiei în cadrul celui de-Al Doilea Război Mondial, operațiunea Iași-Chișinău și consecințele acesteia pentru populația Basarabiei[38].

În baza unor documente inedite, descoperite în arhivele din România și Republica Moldova, memoriilor martorilor oculari ai evenimentelor, literaturii de specialitate, au fost analizate obiectiv și multilateral etapele principale ale participării României în cel de-Al Doilea Război Mondial, situația României din vara anului 1940, procesul de comunizare a Basarabiei în anii 1940-1941, restabilirea administrației românești după 22 iunie 1941, activitatea Guvernământului Basarabiei în domeniul social-economic și cultural. Cu toate acestea, politica expansionistă a Kremlinului în direcția Balcanilor, raptul Basarabiei, Nordului Bucovinei, Ținutului Herța și începutul sovietizării acestor teritorii românești, întrerupt de războiul germano-sovietic, politica mareșalului Ion Antonescu în Basarabia anilor 1941-1944, pierderile teritoriale după ieșirea României din războiul împotriva statelor coaliției antihitleriste,- toate acestea rămân în continuare probleme de importanță majoră, mereu actuale și insuficient elaborate[39]. La fel ca în cazul actului de la 23 august 1944, operațiunea Iași-Chișinău și consecințele acesteia continuă a fi manipulate și distorsionate de către factorii de decizie politică, în special de către liderii P.C.R.M. și P.S.R.M., care consideră drept „interes național” să înalțe monștri de beton pe malul Nistrului în amintirea „eliberării Moldovei de sub ocupația fascistă”.

În aceste condiții, istoricii sunt chemați să ofere interpretări obiective, imparțiale și temeinic documentate, pentru a reduce și chiar anihila pericolul receptării interpretărilor eronate și unilaterale, ce nu urmăresc un alt obiectiv decât manipularea opiniei publice.

[34] Большая Советская Энциклопедия. Т. 30. Гл. pед. А.М. Прохоров. 3-e изд. М.: «Советская Энциклопедия», 1978. C. 565-566.

[35] Енчиклопедия Советикэ Молдовеняскэ. Вол. 2. Кишинэу: Редакция принчипалэ а ЕСМ, 1971. P. 453.

[36] Ibidem.

[37] Советская Молдавия. Краткая энциклопедия. Кишинёв: Главная редакция Молдавской Советской Энциклопедии, 1982. C. 708-709; Дикционар енчиклопедик молдовенеск. Кишинэу: Редакция принчипалэ а ЕСМ, 1989. P. 81, 184, 730.

[38] Ion Șișcanu, Raptul Basarabiei, 1940, Editura Ago-Dacia, Chișinău, 1993; Idem, Desțărănirea bolșevică în Basarabia, Editura Adrian, Chișinău, 1994; Anton Moraru, Istoria românilor. Basarabia și Transnistria (1812-1993), Editura Aiva, Chișinău, 1995; Anatol Petrencu, România și Basarabia în anii celui De-Al Doilea Război Mondial, Editura Epigraf, Chișinău, 1999 ș.a.

[39] Anatol Petrencu, România și Basarabia în anii celui De-Al Doilea Război Mondial, Editura Epigraf, Chișinău, 1999, p. 7.