Cel de-al doilea termen, Perestroika - însoţitorul cel mai frecvent al politicii de glasnosti, - va ajunge să simbolizeze pentru toată lumea schimbarea adusă în Uniunea Sovietică de Mihail Gorbaciov. Acolo unde glasnosti, de regulă, se traducea ca „deschidere”, în sens de posibilitate a oamenilor de a discuta probleme interzise anterior, perestroika – „restructurarea” – avea de-a face cu natura problemei înseşi. Termenul perestroika, după cum a remarcat Archie Brown de la Universitatea Oxford, a fost tradus în diferite feluri şi chiar în Uniunea Sovietică a avut diferite înţelesuri, de la modernizarea economică la restructurarea birocratică vizând o reconstrucţie mai radicală a sistemului şi, în general, a îmbrăcat o semnificaţie şi politică şi economică[37].

În opinia celui care a lansat termenul respectiv, perestroika constituie o categorie extrem de amplă şi multiaspectuală, însă întreaga esenţă a acesteia poate fi redusă la noţiunea de revoluţie, impulsul căreia trebuia să vină de sus, de la cel aflat „în vârful piramidei”[38]. Totodată, chiar dacă se preconiza o revoluţie având ca obiectiv schimbarea radicală a structurii social-politice a U.R.S.S., separaţia clară a puterilor în stat, garantarea constituţională a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor,- toate acestea, în accepţia lui M. Gorbaciov, trebuiau să conducă nu la o deviere de la ideea socialistă, ci spre un alt fel de socialism[39], spre un socialism „cu faţă umană”[40], intenţie ce s-a dovedit a fi iluzorie.

Oricum, chiar dacă semnificaţia sa mai este discutată cu aprindere în mediul analiştilor, cert este faptul că perestroika a avut drept rezultat atât democratizarea, cât şi articularea unor cerinţe care mergeau mult dincolo de capacitatea Partidului Comunist de a le controla[41]. Astfel, în ianuarie 1987 se enunţă pentru prima oară ideea completării reformelor economice din U.R.S.S. prin schimbări politice. În vara aceluiaş an intră în uz expresia „asociaţie informală” (denumirea viitoarelor partide politice), iar în septembrie 1987 expresia „stat de drept socialist” apare - iarăşi pentru prima oară – într-o revistă cu tiraj restrâns, „Statul şi dreptul sovietic”[42]. În fine, în februarie 1988, o plenară a C.C. al P.C.U.S. decide reformarea predării „ştiinţelor sociale”, adică a disciplinelor ideologice, iar Alexandr Iakovlev, în cursul unei deplasări la Budapesta, declară că sistemul pluripartidist poate funcţiona şi în cadrul regimului socialist[43].

Perestroika în impas sau gorbymania  preschimbată în gorbyfobie.

Bucurându-se de o popularitate de excepţie în exteriorul Uniunii Sovietice, M. Gorbaciov - paradoxal lucru - nu a reuşit soluţionarea puterii politice în interiorul acesteia, manifestând mai degrabă o tendinţă de a se ataşa de aspectul exterior al lucrurilor, de decorul acestora mai mult decât pentru structurile reale ale puterii. Ca şi predecesorii săi, Gorbaciov a continuat fidel tradiţia leninistă de identificare a „pietrei filosofale”, a acelei „verigi salvatoare” în stare să transforme mizeria socialistă în prosperitatea capitalistă.

Astfel, cucerind puterea în anul 1917, Lenin a promis revoluţionarilor ruşi obţinerea sprijinului „revoluţiei mondiale” în decursul a numai trei luni, promisiune ce s-a dovedit a fi iluzorie, Rusia fiind nevoită, în consecinţă, să edifice socialismul în condiţiile „asediului capitalist”. Stalin, la rândul său, a promis să depăşească în circa zece ani Occidentul industrializat prin intermediul colectivizării forţate şi al industrializării accelerate. „Minunile” promise de Hruşciov au fost legate de defrişarea pământurilor de ţelină, de chimizare şi cultivare a porumbului pe o scară cât mai largă. Într-o manieră identică a procedat şi Brejnev, pledând iniţial pentru „îmbinarea cuceririlor revoluţiei tehnico-ştiinţifice cu avantajele socialismului”, iar ulterior, pentru „caracterul econom(-icos)” al economiei, fără a reuşi nici în primul, nici în cel de al doilea caz[44].

Ca orice bun leninist, Gorbaciov nu a făcut decât să procedeze exact în spiritul tradiţiei predecesorilor săi, mizând aproape exclusiv pe triada: „glasnosti – perestroika – accelerare”[45]. Sistemul, însă, nereformat în esenţa sa, a reacţionat la un moment ca „un bulgăre de zăpadă”, măturându-l în cele din urmă şi pe Gorbaciov, iniţiatorul procesului. Eşecul final al lui Gorbaciov îşi are, indiscutrabil, explicaţia în caracterul contradictoriu al personalităţii sale: „Vechi conducător al Komsomolului, obişnuit să afişeze un simulacru de activitate şi să se agite pentru a se face remarcat, obişnuit cu lipsa de responsabilitate, Gorbaciov rezumă toate trăsăturile birocratului sovietic crescut la şcoala „socialismului matur”; în el - altă ironie a istoriei - aceste calităţi au fuzionat, dând naştere unui cocktail exploziv care va zdruncina sistemul”[46].

Dacă în politica externă, Gorbaciov - fără probleme de exprimare, nedogmatic, cu un stil personal agreabil, neegalat de nici unul dintre predecesori – a făcut repede o impresie deosebită asupra lumii, atunci nedorinţa sau/şi incapacitatea sa de a coborî spre „proza vieţii” pe planul politicii interne au condus rapid la deteriorarea situaţiei social-economice, astfel încât încercările sale de a face de toate pentru toţi nu au făcut decât să agraveze problemele, aşa cum se întâmplă de obicei cu reformele înainte ca beneficiile lor să înceapă a se face simţite. Bunăoară, la 30 iunie 1987 fusese adoptată multaşteptata Lege cu privire la întreprinderea de stat, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1989 şi care urma să pună activitatea acestora pe principiile progresiste ale autogestiunii şi autofinanţării. În realitate, birocraţia ministerelor centrale a reuşit în mare măsură să boicoteze aplicarea principiilor respective, discreditând, în consecinţă, una din cele mai importante reforme din domeniul economiei sovietice[47]. În aceeaşi ordine de idei, Legea din 19 noiembrie 1986, completată la 26 mai 1988, a admis activitatea privată în producţia a circa 30 de feluri de mărfuri şi servicii. Conform Legii respective, activitatea individuală de producţie putea fi practicată de orice cetăţean sovietic, singura condiţie fiind înregistrarea acesteia. Dar impozitul excesiv asupra venitului, ajungând la 65 % din total, a făcut ca de Legea în cauză să beneficieze doar 5 % din totalul populaţiei active din sectorul cooperatist către începutul anului 1991[48].

Rezistenţa opusă de conservatori la măsurile de liberalizare a economiei sovietice va conduce, în definitiv, la eşecul reformelor în cel mai important, dar şi complicat domeniu, astfel încât deja în anii 1988-1989 deficitul bugetar se ridicase la astronomica sumă de peste 100 miliarde de ruble sau 11 % din P.I.B. al Uniunii Sovietice . Dacă în anii ’70 importul de grâu constituia 1,1 % din totalul importurilor Uniunii Sovietice, atunci cu venirea lui M.Gorbaciov la conducerea Biroului Politic al C.C. al P.C.U.S. acest import va ajunge la 7 % în anul 1985 şi la 4,3 % în anul 1989[49].

Triumful sentimentului naţional asupra comunismului. Pe cât de cert este că Gorbaciov nu a venit la putere cu gândul de a schimba sistemul, pe atât de veridic este şi faptul că „luciditatea” acestuia nu a fost mai mult decât un mit cultivat cu grijă, dar şi cu insistenţă, de propaganda oficială sovietică. Or, precum pe bună dreptate consideră membra Academiei Franceze Hélène Carrère d’Encausse, Gorbaciov nu poate fi decorat nici măcar pentru această luciditate[50]. În acelaşi sens se pronunţă şi o altă cercetătoare franceză, Françoise Thom: „Ne întrebăm ce voia, de fapt, Gorbaciov ?”, oferind şi răspunsul la respectiva întrebare - „acum e clar că nu ştia nici el”[51].

Mărturie a acestui fapt o constituie incapacitatea noului lider sovietic de a ieşi din impasul naţional, în condiţiile în care era evident că, dintre toate problemele cărora trebuia să le facă faţă, cea mai urgentă şi cea mai ireductibilă era aceea pe care o puneau naţiunile. Şi în acest domeniu, Gorbaciov nu a găsit o altă soluţie decât să încerce să schimbe o realitate socială prin vorbe, repetatele sale afirmaţii sunând ca un descântec. Astfel, la cel de-al XXVII-lea Congres al P.C.U.S. din februarie 1986, Gorbaciov declara: „Totul merge rău în U.R.S.S., dar cel puţin am rezolvat - şi nu mai există - problema naţională”[52]. „Tovarăşi, - va reafirma M. Gorbaciov aproape doi ani mai târziu,- avem tot dreptul să spunem că am rezolvat problema naţionalităţilor. Revoluţia a deschis calea egalităţii în drepturi în plan atât juridic cât şi social şi economic, ea a contribuit din plin la egalizarea nivelelor de dezvoltare economică, socială şi culturală din toate republicile şi regiunile, ale tuturor popoarelor. Prietenia dintre popoarele sovietice este una dintre cele mai mari cuceriri ale Revoluţiei din Octombrie. Fenomen unic în istoria mondială, această prietenie este pentru noi reazemul principal al puterii şi solidităţii statului sovietic”[53].

Între timp, semnele deşteptării naţionale ale popoarelor alogene din cadrul imperiului sovietic deveneau tot mai evidente şi nu puteau fi interpretate nici de cum drept manifestări ale „solidităţii statului sovietic”. Astfel, în luna iulie a anului 1988 tătarii din Crimeea manifestă la Moscova, iar o delegaţie tătară este primită de Andrei Gromâko. La 23 august 1988 balticii ies în stradă cu miile, cerând denunţarea publică a Pactului Ribbentrop-Molotov. În septembrie acelaşi an este anunţată crearea Clubului culturologic ucrainean, urmărind să restabilească adevărul în istoria ucraineană, în special în ceea ce priveşte foametea organizată din 1933. Mai grav, în octombrie 1988 izbucnesc tulburări în Karabah, unde de la începutul anului circula o petiţie, cerând unirea regiunii date cu Armenia[54].

Anul ce a urmat a adus noi surprize conducerii sovietice, Asambleea Ţărilor Baltice declarând, în mai 1989, că aflarea Letoniei, Lituaniei şi Estoniei în componenţa Uniunii Sovietice este lipsită de orice temei juridic[55]. Declaraţia respectivă s-a constituit, implicit, drept „model” cultural şi ideologic, urmat de celelalte mişcări naţionaliste din cadrul fostelor republici unionale. Au fost, cu certitudine, evenimente pe care anturajul lui Gorbaciov nu le prevăzuseră. Abia ulterior şi post-factum, unul din arhitecţii perestroikăi, N.Râjkov va recunoaşte, că: „Greşeala noastră, a lui Gorbaciov, a mea şi a altora este de a nu ne fi gândit, când vorbeam despre glasnosti şi democraţie, că toate acestea vor avea repercusiuni asupra problemei naţionalităţilor”[56]. Aşa cum problema naţională nu fusese luată în calcul, Gorbaciov s-a văzut constrâns să vehiculeze, la nivel declarativ, teze privind „înflorirea naţiunilor” şi „prietenia” dintre ele, în timp ce, în realitate, a aprobat fără ezitare represiunea din Georgia, după ce, cu numai un an înainte, admisese masacrul din Karabah, iar în 1990-1991 va lansa asupra populaţiei lituaniene trupe de paraşutişti [57].

În vederea contracarării tendinţelor centrifuge tot mai pronunţate, Conferinţa a XIX-ea unională de partid din 28 iunie – 1 iulie 1988 a decis instituirea funcţiei de Preşedinte al Uniunii Sovietice, căruia i se acorda largi prerogative în schimbul abrogării instituţiei Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. în calitate de organ colegial al puterii de stat. Preşedintele U.R.S.S. urma a fi ales în cadrul scrutinului direct şi universal însă, aşa cum către anul 1990 popularitatea lui M.S. Gorbaciov coborâse la cotele cele mai reduse, primul şi, totodată, ultimul preşedinte al U.R.S.S. a fost ales, „ca excepţie de la regula generală”, de către deputaţii poporului U.R.S.S. [58].

Comportamentul duplicitar al iniţiatorului perestroikăi va fi larg speculat şi, în ultimă instanţă, sever sancţionat de către oponenţii săi politici. Astfel, la doar două luni de la instalarea lui Gorbaciov în noua funcţie de preşedinte al U.R.S.S., la 29 mai 1990 Boris Elţin este ales preşedinte al Sovietului Suprem al Federaţiei Ruse, organ ales în mod democratic, pentru ca la 8 iunie 1990 acelaşi organ rus să declare că, de-acum înainte, legea rusă are prioritate asupra legii sovietice [59]. Avantajul lui B. Elţin va ieşi în evidenţă în zilele puciului din august 1991, când nişte comunişti adepţi ai liniei dure - membri ai administraţiei lui Gorbaciov, aleşi de el însuşi - l-au plasat pe preşedinte în arest la domiciliu în Crimeea şi pretinzând că instituie un regim temporar consacrat unităţii şi refacerii naţionale [60]. În condiţiile în care armata a refuzat orice sprijin semnificativ complotiştilor, cetăţenii Moscovei s-au alăturat preşedintelui Rusiei, Boris Elţin, în rezistenţa lui dârză faţă de juntă. În atare mod, când Gorbaciov s-a întors la Moscova de la casa lui de vacanţă din Crimeea, Elţin îi luase deja locul ca figura politică cea mai puternică din U.R.S.S.

Chiar dacă s-a mai menţinut în funcţie până la finele anului 1991,- părăsind însă postul de secretar general al discreditatului Partid Comunist al Uniunii Sovietice (25 august 1991),- pentru întreaga lume devenise clar că U.R.S.S.-ul lui Gorbaciov se transformase într-o cochilie golită prin hemoragie [61]. Demisionând, la 25 decembrie 1991, din postul de preşedinte al de-acum defunctei Uniuni Sovietice [62], Mihail Gorbaciov va declara: „M-am pronunţat ferm pentru autonomia şi independenţa popoarelor, pentru suveranitatea republicilor. Dar în acelaşi timp şi pentru păstrarea unui stat unit, pentru integritatea ţării. Evenimentele au luat însă o altă întorsătură. S-a impus o linie politică ce duce la dezmembrarea ţării şi la dislocarea statului, cu care nu pot fi de acord ...”[63]. La 20 de minute de la difuzarea informaţiei privind demisia lui M. Gorbaciov din postul de preşedinte al U.R.S.S., la orele 19³²  de pe Kremlin a fost coborât drapelul Uniunii Sovietice, pentru ca la orele 19⁴⁵ în locul acestuia să fie arborat drapelul Federaţiei Ruse [64].

Moştenirea lui Gorbaciov. Aşadar, la finele anului 1991, spaţiul geopolitic constituit în 70 de ani de putere sovietică nu mai exista. Pentru a doua oară în secolul al XX-lea, uriaşul teritoriu controlat de Rusia se prăbuşea şi se destrăma. Rusia, cu 17,1 milioane km², pierduse controlul a 5,3 milioane km² ai Uniunii Sovietice, fără a lua în considerare pierderea Europei Răsăritene. În acelaşi timp, spre deosebire de anii 1917-1921, dislocarea Imperiului şi eforturile imediate de refacere s-au făcut fără război. Sfârşitul comunismului a dat naştere în Europa unui număr de state succesoare: cinci în Iugoslavia, două în Cehoslovacia, iar pentru ex-U.R.S.S., inclusiv Rusia, cincisprezece state. Pierzând multe din deschiderile sale maritime, ca şi toate regiunile cucerite timp de 200 de ani pentru a se dezenclava spre vest şi spre sud, Federaţia Rusă regăsea, o dată cu destrămarea U.R.S.S.-ului, limitele sale teritoriale de la începuturile dinastiei Romanov, la finele secolului al XVII-lea[65].

Au fost toate aceste evenimente meritul istoric sau marea culpă a liderului suprem al U.R.S.S.? La aproape trei decenii de la demisia lui Gorbaciov, evenimentele perioadei respective, dar şi personalitatea celui care a schimbat literalmente faţa lumii contemporane continuă a fi interpretate neunivoc, de pe poziţii adeseori diametral opuse. Însuşi Gorbaciov, la un deceniu de la demisia sa din postul de preşedinte al U.R.S.S., a declarat că obiectivul întregii sale cariere l-ar fi constituit ... distrugerea comunismului şi a insuportabilei dictaturi asupra oamenilor. „Anume în acest scop,- va afirma ex-preşedintele U.R.S.S. în cuvântarea sa din cadrul unui seminar organizat de Universitatea Americană din Turcia,- am făcut uz de situaţia personală din partid şi din ţară. Pentru materializarea acestui obiectiv major, am fost nevoit să înlocuiesc întreaga conducere a P.C.U.S. şi a Uniunii Sovietice, dar şi aceea din toate ţările socialiste [...]”[66].

Dincolo de inevitabilele exagerări de acest fel, cert este faptul că Gorbaciov, proclamând politica perestroikăi, a încercat sincer să schimbe faţa Uniunii Sovietice şi felul în care era condus sistemul comunist [67]. Cât priveşte semnificaţia reală a acelei politici, ea mai este încă discutată cu pasiune. Astfel, pentru unii analişti, perestroika gorbaciovistă nu a fost altceva decât o nouă tentativă de revigorare a sistemului sovietic, prin stimularea iniţiativei micilor particulari, fără a implica contestarea puterii Partidului Comunist însuşi. Pentru alţii, perestroika a fost o încercare a unor secţiuni din conducerea sovietică de a-şi îmbunătăţi poziţia faţă de rivalii din elita de partid, prin jucarea cărţii democraţiei [68]. Oricare ar fi cazul, perestroika - cu sau fără intenţia iniţiatorului acesteia - a avut drept rezultat atât democratizarea, cât şi articularea unor cerinţe care au mers mult dincolo de capacitatea Partidului Comunist de a le controla. Aceasta a permis, la rândul său, nesperatul sfârşit al Războiului Rece şi al divizării Europei, dar şi la inevitabila destrămare a Uniunii Sovietice.