MiG-21, MiG-17 - cockpitDeoarece în prezent se discută în România despre modalitatea de înlocuire a avioanelor sovietice MiG-21 din dotarea Forţelor Aeriene Române cu aparate americane F-16, ne-am propus să prezentăm câteva detalii inedite privind problemele care au existat în urmă cu 50 de ani, în momentul în care primele avioane de vânătoare MiG-21 au fost achiziţionate din U.R.S.S. pentru Armata Română.[1]

În cadrul Consfătuirii miniştrilor Apărării ai statelor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (O.T.V.) (Praga, 30 ianuarie - 1 februarie 1962), mareşalul Serghei Biriuzov a menţionat faptul că armatele statelor din alianţă aveau încă în înzestrare avioane de vânătoare MiG-17, care nu mai corespundeau cerinţelor câmpului de luptă modern, şi era necesară înlocuirea acestora. Conducerea Armatei Române nu a fost surprinsă deloc de concluzia comandantului Apărării Antiaeriene a Teritoriului Uniunii Sovietice deoarece autorităţile de la Bucureşti adoptaseră din timp măsuri pentru importarea a 104 avioane MiG-21 (dintre care 60 MIG-21 PF, de interceptare, cu livrare în 1964-1965) pentru dotarea regimentelor de vânătoare, precum şi transferarea tuturor avioanelor MiG-15 şi MiG-17 din România la două regimente de vânătoare-bombardament.[2] Cu toate că mareşalul Serghei Biriuzov şi-a exprimat la Praga opinia referitoare la înlocuirea aparatelor MiG-17 din arsenalul OTV, liderii militari de la Moscova au insistat în anul 1962 pentru ca armata română să cumpere în continuare avioane MiG-17. Doi ani mai târziu, colonelul inginer Ştefan Ispas a menţionat despre situaţia respectivă într-o notă întocmită pentru adunarea activului de partid pe armată (Bucureşti, 4-6 mai 1964), astfel: „În 1962, URSS, prin Consiliu[l de Ajutor Economic Reciproc] a propus şi a făcut presiuni să luăm avioane vechi MiG-17 pe care ei le scoteau din dotare, dându-ne ex[e]mplu pe bulgari, care au luat".

Alte aspecte referitoare la problemele din domeniul colaborării militare dintre româno-sovietice au fost consemnate de către colonelul Ştefan Ispas, pentru aceeaşi reuniune, astfel: „Ne-au dat teh[nică]. de aviaţie şi documentaţia de reparaţie au dat-o la 2-3 ani (caz[ul] motor[ului] RD-9 B) şi nu ne-au dat piese de schimb.
- Rulmenţii speciali de aviaţie, deşi tehnica era de la ei şi ei erau obligaţi să ni dea, totuşi, după 14 şedinţe la Moscova la diferite organe şi chiar la uzină, n-am obţinut de la ei decât o mică parte.
- În acelaşi timp, la bulgari le-au livrat toate reperele în cantităţi foarte mari (La Uz[ina] de reparaţii motoare din Plovdiv, noi am văzut în magazie 200 de buc[ăţi]. de rulmenţi, din care nouă, cu mare greutate, [sovieticii] ne-au dat 30).
- Ne oferă acum avioane [MiG] 21 FP (corect: PF – nota P. Opriş), dar fără elementele necesare ducerii luptei în condiţii deosebite şi când ei au deja alte avioane interceptoare (La 1 mai [19]64 au defilat interceptoare fără pilot) (sic!);
- Cazul consilierului [sovietic de la] C[omandamentul]. A[părării]. A[ntiaeriene]. [a] T[eritoriului]., care, la o aplicaţie, nu s-a informat complet asupra funcţionării fotomitralierei de pe av[ionul] MiG-19 şi a raportat date eronate;
- P[en]tr[u] producţia actuală de tehnică [în România], după licenţă sovietică, cu f[oarte] mare greutate şi numai la repetate intervenţii [sovieticii] trimit completările la documentaţie, buletinele de modificări etc.
- Specialiştii pe care-i trimit [sovieticii] nu sunt pregătiţi (caz [:] Uzina 2 Braşov şi Combinatul chimic Făgăraş)".

Aceste exemple negative privind colaborarea militară româno-sovietică nu au fost singulare. La aceeaşi reuniune cu activul de partid din armată, generalii-maiori Vasile Alexe şi Ion Stoian au menţionat că patru avioane MiG-21 nu erau utilizate în România de cinci luni din cauza defectării unor pompe de presiune şi livrarea lor de către sovietici întârzia foarte mult. Comandantul Apărării Antiaeriene a Teritoriului a susţinut de asemenea că aproape 100 de motoare RD-9 B nu au fost reparate deoarece uzina din Bacau nu a primit din U.R.S.S. o carte în care se descria modul de reparare (aşa-numita „Cartea 8-a" a fost descoperită întâmplător la Budapesta de către generalul Ion Ioniţă). La rândul său, generalul-maior Ion Stoian a declarat că piloţii nu zburau cu MiG-ul 21 în România din cauza faptului că URSS nu a livrat toate căştile speciale de zbor pentru acel aparat, iar documentaţia necesară exploatării şi întreţinerii unor staţii de radiolocaţie şi a unui atelier de verificare a rachetelor de bord a fost primită în primul caz doar parţial, iar în cel de-al doilea caz, cu întârziere.

Cu titlu informativ, menţionăm atitudinea adoptată în anul 1956 de autorităţile politice şi militare din Elveţia, în momentul în care acestea au analizat situaţia achiziţionării unor avioane moderne pentru propriile forţe aeriene. Astfel, la începutul anului 1956, în cadrul Serviciului Tehnic Militar elveţian şi la Comisia de Achiziţii de Avioane Militare au avut loc discuţii privind ofertele primite aproape simultan la Berna, de la cehoslovaci (prin colonelul elveţian Philipp Vacano, apoi printr-un diplomat cehoslovac) şi de la sovietici (prin ataşatul lor militar de la Berna), de cumpărare a unor aparate de vânătoare MiG-15 de către armata elveţiană. Deşi la Statul Major General elveţian se considera pe bună dreptate că MiG-ul 15 era deja depăşit din punct de vedere tehnic, Paul Chaudet (ministru al Apărării) a susţinut în luna iunie 1956 faptul că Elveţia era liberă să achiziţioneze armament atât din Vest, cât şi din Est, iar ofertele care veneau din Uniunea Sovietică puteau fi luate în considerare la Berna (nu însă şi cele cehoslovace). Opinia respectivă a fost criticată de ministrul de Externe, Max Petitpierre, care s-a opus încercărilor de compromitere a relaţiilor pe care Elveţia le avea cu statele occidentale.[3]

În concluzie, atât în România (la începutul anilor '60), cât şi în Elveţia (în anul 1956) au existat analize în care s-a ţinut cont în primul rând sistemul politic existent în ţările respective şi, pe cale de consecinţă, apartenenţa la un bloc politico-militar (în cazul Elveţiei, menţinerea neutralităţii şi apartenenţa în acelaşi timp la sistemul capitalist). În al doilea rând, autorităţile de la Bucureşti şi Berna au discutat despre performanţele aparatelor respective şi modul de aprovizionare cu avioane, piese de schimb şi muniţii, în caz de război. Preţul solicitat de sovietici pentru MiG-15 (în cazul Elveţiei) şi MiG-21 (în cazul României) nu a fost menţionat de liderii politici şi militari din cele două state, probabil şi pentru faptul că, deşi era foarte important pentru bugetele Elveţiei şi României, acesta nu a fost considerat singurul factor determinat în alegerea respectivă.
------------------------------------------------------------------------------------------
[1] Primele avioane MiG-21 F-13 destinate României au ajuns în ţară în luna februarie 1962 şi au aterizat pe aerodromul Deveselu (judeţul Olt), unde staţiona Regimentul 91 Aviaţie Vânătoare (înzestrat cu MIG-19 P şi PM). Acestea făceau parte din lotul de 12 aparate planificate pentru livrare în anul 1962 şi au fost aduse de către piloţi sovietici. După finalizarea lucrărilor de extindere a pistei de decolare-aterizare de la Giarmata (judeţul Timiş), toate MiG-urile 21 F-13 de la Deveselu au fost mutate lângă Timişoara, intrând în dotarea Regimentului 93 Aviaţie Vânătoare. Ioan Cherecheş, Aerodrom şi cer, Editura Militară, Bucureşti, 2002, p. 199-200; 206; Paul Sandachi, Aviaţia de luptă reactivă în România (1951-2001), Muzeul Aviaţiei, f.a., p. 58.
[2] Pentru detalii, vezi Petre Opriş, Leontin Sălăjan, nemulţumit de primele MIG-uri 21 primite de România, în revista „Art-emis. Magazin cultural", nr. 63, duminică, 23 septembrie 2012, http://www.art-emis.ro/istorie/1190-mig-21-in-dotarea-aviatiei-militare-din-romania.html.
[3] Marco Wyss, Neutrality in the early Cold War: Swiss arms imports and neutrality, în „Cold War History", Vol. 12, No. 1, February 2012, p. 38-39.