Sfatul Ţării, reprezentând puterea legislativă în Basarabia se creea, pe fondul răsturnării monarhiei ruse şi a vechiului drept constituţional rusesc, ca o expresie a revoluţiei naţionale mai legal chiar decât sovietul deputaţilor din Petrograd, în care nu erau cuprinse toate naţionalităţile. La fel se procedase în toate provinciile locuite de alte naţionalităţi decât cea rusă: Estonia, Letonia, Lituania, Bielorusia, Ucraina, în Kaucaz, la georgieni, tătari şi armeni. Primul prezidiu ales al Sfatului Ţării a fost alcătuit din: preşedinte – Ion Inculeţ; vicepreşedinte – P.Halippa; secretar: Ion Buzdugan. Ca primă măsură de organizare, Sfatul a hotărât la 2 decembrie 1917, ca Basarabia să fie proclamată republică, stat autonom în cadrul federaţiei ruseşti. Abia la 7 decembrie Sfatul Ţării şi-a ales un guvern (Directorat) avându-l ca preşedinte pe P.Erhan. Toate legile ruseşti şi toate instituţiile publice moştenite de la regimul ţarist şi din timpul revoluţiei rămâneau în vigoare dacă nu erau abrogate de Sfatul Ţării şi publicate în ziarul „Sfatul Ţării" (legile noi). Toate instituţiile existente se puneau sub ordinele directorilor şi ale Sfatului Ţării. Noua ordine se baza pe miliţie şi pe armată. Guvernul a fost recunoscut de regimul de la Petrograd, care a trimis un reprezentant permanent pe lângă Republica Moldova. În decembrie 1917 şi începutul lui ianuarie Sfatul Ţării se confruntă cu două probleme majore şi anume:
1) Valul anarhiei atinge cote insuportabile. În ţinuturile Hotin, Cahul, Bălţi, Soroca, Chişinău apar prădăciuni, devastări de moşii, omoruri, haos fără precedent,cărora cohortele şi armata naţională, aflate sub influenţa propagandei maximaliste nu le mai face faţă.
2) Lupta bolşevicilor contra mişcării naţional-revoluţionare.
După încheierea armistiţiului de către generalul Scerbacev (26 noiembrie 1917) bolşevicii, în scopul transformării României într-o republică sovietică, au trimis la Iaşi pe Roşal, fostul comandant al fortăreţei Kroştadt, pentru a-l suprima pe generalul Scerbacev şi a-l detrona pe regele Ferdinand. Comandantul garnizoanei Iaşi, cu ajutorul D.16 I. a dezarmat grupul complotiştilor şi armata rusă din Iaşi şi le-a expediat în vagoane, sub pază, dincolo de Nistru.

Concomitent, împotriva Sfatului Ţării, care împiedica planul de realipire a Basarabiei la Rusia, la Odessa a fost organizat „Rumcerodul" (sectorul Frontului Român al Mării Negre şi al Odessei – prescurtat Frontotdel). De asemenea, socotindu-l burghez şi naţionalist, împotriva Sfatului Ţării s-a ridicat şi Comitetul muncitorilor şi soldaţilor din Chişinău. Ambele: Rumcerodul şi C.M.D. din Chişinău erau dominate de elemente pur ruseşti, cu un oarecare amestec de evrei şi ucrainieni. În aceste condiţii, În Basarabia se produce confruntarea dintre cele două curente: naţional-revoluţionar şi bolşevic. Rumcerodul trece la acţiuni de organizare militară pentru cucerirea puterii. Se dezvoltă o puternică propagandă bolşevică, formându-se la 27 noiembrie un Comitet al ţăranilor, alcătuit din 16 ruşi, 4 ucrainieni, 2 evrei, un bulgar şi 1 român (Cătărău). Rumcerodul desfiinţează cohortele şi regimentele moldoveneşti şi creează la Chişinău un „ştab" al armatelor ruse din raionul Basarabiei, în frunte cu Korovin. La Chişinău, la mijlocul lunii decembrie, alături de Consiliul directorilor, funcţionau 6 comitete de nuanţă bolşevică. În situaţia creată, Sfatul Ţării într-o şedinţă secretă din 14 decembrie, a hotărât să ceară ajutor din afară şi a însărcinat Consiliul directorilor să procedeze cum va crede de cuviinţă pentru asigurarea ordinii. I.Inculeţ şi P.Erhan duceau tratative secrete cu şeful Statului Major al Circumscripţiei Militare Odessa, cerându-i două divizii de cazaci. V.Cristi (directorul afacerilor interne) şi I.Pelivan (directorul afacerilor externe) au plecat la Iaşi şi au cerut ajutorul generalului Scerbacev. La 20 decembrie,organizaţiile ruseşti au lansat zvonul despre şedinţa secretă, cu care prilej Sfatul Ţării a vândut Basarabia României şi astfel ţărănimea nu va mai beneficia de reforma agrară.

În prima decadă a lunii ianuarie 1918, la Chişinău era o dublă autoritate: Sfatul Ţării şi Rumcerodul, care preluase conducerea, emiţând la 1 ianuarie Ordinul nr.1 şi anunţând că Frontotdelul a luat asupra sa întreaga putere şi toate unităţile militare şi instituţiile se vor conduce numai după ordinele lui. Ordinul era semnat de Perper, Dementiev şi Kaabac. Frontotdelul şi-a stabilit controlul său asupra poştei, telegrafului şi gării Chişinău. A început să oprească eşaloanele cu provizii şi furaje care se îndreptau spre front (România) şi să prăduiască produsele depozitate în magaziile Frontotdelului. Şase asemenea transporturi au fost oprite între 1-5 ianuarie. Între timp se pregătea alungarea Sfatului Ţării. La 6 ianuarie, la Chişinău, se produce arestarea şi dezarmarea detaşamentelor de voluntari ardeleni care se îndreptau dinspre front (Ucraina) spre Iaşi. Acţiunea a fost comandată de Kaabac, la ea participând şi o unitate moldovenească. Au fost arestaţi toţi românii din Comisia Interaliată de aprovizionare a armatei române de pe front, iar banii comisiei (2 milioane ruble) au fost confiscaţi. S-au făcut câteva arestări şi printre deputaţii Sfatului Ţării. Unii s-au ascuns: V.Cristi, N.Codreanu, T.Iancu, ş.a., iar alţii au fugit la Iaşi: Pelivan, A.Crihan, G.Buruiană, I.Buzdugan, Gafencu şi Tonţu, spre a aduce la cunoştinţa guvernului român asupra evenimentelor de la Chişinău. Frontotdelul i-a cerut la 6 ianuarie lui I.Inculeţ şi P.Erhan să se prezinte la sediul său. Nefăcând parte din Blocul Moldovenilor, sub presiunea Sfatului Ţării ei acceptă să trimită o telegramă la Iaşi,prin care cer să fie retrasă armata românească din Basarabia. Spre norocul lor, telegrama nu a avut efect, iar la 10-23 ianuarie 1918 unităţile române au trecutul Prutul. Bolşevicii au părăsit Chişinăul la 11/24 ianuarie şi s-au retras dincolo de Nistru. S-au dat lupte la Bender (Tighina). Intervenţia militară românească a provocat disensiuni în Sfatul Ţării. P.Erhan şi G.Pântea învinuiţi de Blocul Moldovenesc pentru atitudinea pro rusă, îşi dau demisia şi se provoacă criza întregului Directorat. La 19 ianuarie se alege noul Directorat (al doilea în frunte cu Daniil Ciucurencu). Locul lui Pântea, la război, a fost luat de colonelul Brăiescu, iar P.Erhan a fost ales la Instrucţie. Noul cabinet (al doilea Directorat al Basarabiei) în frunte cu Ciucurencu, avea misiunea de a restabili ordinea în Basarabia. Îşi prezintă programul.Tot atunci, primul ministru a primit telegrama ministrului Franţei la Iaşi, Sant-Aulaire, citite în şedinţa din 22 ianuarie,prin care se argumenta măsura acceptării de către aliaţi a misiunii trupelor româneşti în Basarabia.

În aceeaşi şedinţă, P.Erhan a fost însărcinat să ţină o cuvântare –pledoarie, în favoarea proclamării independenţei, după modelul Ucrainei. În noaptea de 23-24 ianuarie 1918 a fost proclamată „Republica Democratică Moldovenească slobodă (independentă), de sine stătătoare şi neatârnată, având ea singură dreptul de a-şi hotărî soarta în viitor". Sfatul Ţării, prin stăpânirea pusă de el – Sfatul Miniştrilor, este singurul în măsură să conducă treburile Basarabiei. Atât Blocul Moldovenesc,cât şi minorităţile au votat pentru independenţă. A urmat o perioadă în care generalul Averescu, noul prim ministru al României în locul lui I.C.Brătianu (27 ianuarie) încearcă să aplaneze conflictul cu Rumcerodul şi să salveze numeroşii români arestaţi la Odessa, printre care generalul Coandă. Înţelegerea Racovski – Averescu devine caducă în condiţiile semnării la 7 ianuarie 1918 a păcii cu Puterile Centrale. La 5 martie, în România fusese instalat un nou guvern cu A. Marghiloman, cunoscut pentru poziţia să germanofilă, apoi se petrece şi ultima încercare a guvernului ucrainian (social-revoluţionar) de a pretinde ocuparea Basarabiei. În aceste condiţii, primii care cer unirea cu România sunt ţăranii, membrii zemstvei judeţene Bălţi (2 martie 1918). La 13 martie, o moţiune asemănătoare a fost semnată de membrii zemstvei din judeţul Soroca, care mult mai radicali, nu cer, ci „declară unirea Basarabiei cu România", semnată de 165 persoane. Unirea cu România au cerut-o şi marii proprietari din Basarabia, organizaţi în „Uniunea Marilor Proprietari" de către Pantelimon Sinadino, care atacă Sfatul Ţării, condus de Inculeţ şi Erhan, învinuindu-l că dă legi şi dispoziţiuni în duhul decretelor lui Lenin şi Troţki. În consecinţă, U.M.P. cerea „înlăturarea Sfatului Ţării, ca o instituţie arbitrară aleasă de o bandă de militari maximalişti, fără a lua în considere păturile burgheze şi intelectuale şi nici măcar pe cea a ţăranilor mai avuţi, având în frunte persoane care s-au găsit anterior în organizaţiile extremei socialiste din Petrograd". Supărarea lor pleca de la poziţia Sfatului Ţării în problema agrară – exproprierea moşiilor şi împroprietărirea ţăranilor.

Memoriul marilor proprietari a fost prezentat regelui Ferdinand, la Iaşi, la 6 martie 1918, personal de către P.Sinadino. Aşadar, Sfatul Ţării, după ce fusese atacat de extrema stângă (bolşevicii) ca burghez şi contrarevoluţionar, era atacat acum de dreapta, ca maximalist şi bolşevic. La 27 martie 1918, a avut loc la Chişinău vestita şedinţă a Sfatului Ţării, care a votat Unirea Basarabiei cu România cu anumite condiţiuni. La şedinţă a participat în prima parte şi A.Marghiloman – prim ministru al României, care a dat citire declaraţiei guvernului român, care sugerează ideea unirii provinciei româneşti de la est de Prut cu ţara, cu recunoşterea păstrării integrităţii Basarabiei. Apoi a arătat că unirea Basarabiei trebuie să se facă cu păstrarea particularităţilor locale ale acestei ţări. Sfatul Ţării în componenţa sa actuală, va rămâne numai pentru rezolvarea chestiunii agrare, potrivit cu nevoile poporului.Ideea unirii a fost reluată în discuţiile care au avut loc la Bucureşti la 22 martie, cu prilejul vizitei lui I.Inculeţ, P.Halippa şi D.Ciucurencu. La Chişinău, la 26 martie, a avut loc o consfătuire la care au participat: A.Marghiloman (ministru de război), Hârjeu, Inculeţ, directorii locali şi C.Stere, doctorul P.Cazacu şi V.Cădere, prilej cu care s-a hotărât întrunirea în ziua următoare a Sfatului Ţării în şedinţă publică pentru a se pronunţa în legătură cu soarta provinciei. În şedinţa din 27 martie, supunându-se la vot unirea Basarabiei cu Ţara, au votat pentru Unire: 86 deputaţi, 3 împotrivă, 36 s-au abţinut, iar 13 deputaţi au fost absenţi. I. Inculeţ a adus la cunoştinţă rezultatul votului Sfatului Ţării, după care l-a invitat în sală pe Marghiloman, căruia i-a comunicat rezultatul votării şi l-a întrebat dacă acceptă condiţiile Unirii. Entuziasmul a cuprins întreaga Moldovă. A urmat promulgarea actului Unirii de către rege, prin Monitorul Oficial din 8/10 august 1918 şi numirea. La 3 aprilie, Sfatul Ţării îl alege pe Constantin Stere ca preşedinte şi un nou Consiliu General al Directorilor (al treilea Directorat). Totodată au fost aleşi în guvernul de la Bucureşti 2 membrii şi anume: I.Inculeţ şi D.Ciucureanu. Consiliul Director şi a elaborat un program de activitate pentru pacificarea Basarabiei, dar nu a putut fi aplicat, deoarece la sfârşitul lunii iunie, guvernul Marghiloman a decretat stare de asediu în Basarabia şi l-a numit pe generalul Văitoianu, comisar general pentru întreaga Basarabie. Văitoianu avea sarcina rechiziţiilor pentru armată, dar şi îndrumarea poliţiei şi a cenzurii.

Sfatul Ţării a dizolvat armata moldovenească, care nu mai era necesară şi a trecut la alegerea comisiei agrare şi a comisiei constituţionale. Starea de asediu introdusă de guvernul Marghiloman se afla în flagrantă contradicţie cu condiţiile Unirii. Un grup în frunte cu Cijevski, N.Alexandri, Păscăluţă, Cristi ş.a. au protestat cerând: ridicarea stării de asediu; asigurarea libertăţilor cetăţenilor; restrângerea drepturilor jandarmilor; repunerea în posturi a funcţionarilor îndepărtaţi; funcţionarea normală a instanţelor judecătoreşti. Prin aceste proteste, grupul a dat apă la moară adversarilor Unirii, care sub lozinca „anexare, silnicie, trădare" au complotat împotriva Unirii. Oricum, şi sub influenţa prezenţei armatei române, începând cu luna februarie 1918, jafurile şi fărădelegile încetează, ordinea revenind la normal în Basarabia. Aceasta a permis ridicarea stării de asediu. Printr-un manifest adresat populaţiei la 22 aprilie 1918, Consiliul Directorilor anunţă că „toate slobozeniile dobândite prin revoluţie, au rămas neatinse, că s-a păstrat parlamentul - Sfatul Ţării şi guvernul - Consiliu, Directorilor. Sfatul Ţării rămâne în funcţiune până la rezolvarea problemei pământului şi a altor trebi cum erau interesele locuitorilor". Sesiunea extraordinară a Sfatului Ţării a fost închisă până la terminarea lucrărilor Comisiilor agrară şi constituţională. Ambele Comisii şi-au început lucrările în aprilie 1918. Astfel, preşedintele Comisiei Agrare şi sufletul acesteia este Anton Crihan, care devine părintele reformei agrare. Comisia Constituţională va avea ca preşedinte pe V.Bâtcă. Atunci când Comisia agrară şi-a încheiat lucrările, a fost convocată Şedinţa extraordinară a Sfatului Ţării, la 27 noiembrie/10 decembrie 1918. După votarea proiectului legii reformei agrare, opera lui Anton Crihan, fără a mai lua în discuţie şi chestiunea constituţională (raportul Comisiei Constituţionale), întrucât adunarea era animată de a renunţa la condiţiile Unirii, Sfatul Ţării a supus la vot următoarea moţiune: „În urma Unirii cu România – mamă a Bucovinei, Ardealului, Banatului şi a ţinuturilor ungureşti locuite de români în hotarele Dunării şi Tisei, Sfatul Ţării declară că Basarabia renunţă la condiţiunile de unire stipulate în actul de la 27 martie, fiind încredinţată că în România, tuturor românilor le este asigurat pe viitor regimul curat democratic". Rezolvând problema agrară şi renunţând la elaborarea unei noi Constituţii, care în condiţiile nou create nu se mai justifica, Sfatul Ţării a declarat Unirea necondiţionată a Basarabiei cu „România-Mamă". Hotărârea a fost semnată de Pan Halippa, ca preşedinte, V.Bâtcă şi G.Buruiană ca vicepreşedinţi, iar A.Scobiola, ca secretar. În urma acestui vot, Sfatul Ţării se dizolvă, iar Consiliul Directorilor aleşi demisionează.
-------------------------------------------------------
[1] Basarabia este denumirea dată de către Imperiul Rus, teritoriului voievodatului Moldovei dintre Prut şi Nistru, anexat prin Tratatul de la Bucureşti din 1812, odată cu raiaua Hotinului şi cu Basarabia istorică (în limba turcă Bugeac) cedate de Imperiul Otoman la încheierea războiului ruso-turc dintre 1806-1812. Faptul că a fost cedat Rusiei şi o parte din teritoriul voievodatului, în ciuda tratatului moldo-otoman care garanta integritatea Moldovei, se datorează abilităţii negociatorului francez care servea interesele ţarului.