Evenimentele din Europa post-comunistă a ultimelor două decenii și jumătate au adus importante mutaţii în raporturile internaţionale central şi est europene. Acestea au marcat şi relaţia dintre România şi Republica Moldova. Prăbuşirea regimului ceauşist şi dezmembrarea Uniunii Sovietice au creat condiţii doar aparent favorabile reunirii tuturor moldovenilor, de pe ambele maluri ale Prutului în interiorul graniţelor României. Pe cât de mari au fost speranţele susţinătorilor ideii refacerii României Mari, pe atât de mari au fost dezamăgirile lor ulterioare. În entuziasmul, generalizat la nivelul populaţiei din România şi a celei româneşti din Republica Moldova, care a urmat celor două evenimente istorice amintite, popoarele au crezut că venise ora libertăţii, că îşi vor hotărî realmente singure destinele, că totul depinde doar de voinţa şi capacitatea lor de acţiune. Nu-şi închipuiau că, de fapt, libertatea naţională este doar în puterea câtorva state de pe Glob. „Podul de flori" şi discursurile entuziaste, pe alocuri triumfaliste, au ascuns pentru moment realitatea dură din spatele cortinei politice. Atât România, cât şi Republica Moldova aveau doar impresia că sunt libere. În realitate ele fuseseră înscrise în noile traiectorii trasate în urma înţelegerilor sovieto-occidentale, concretizate prin Acordul din Malta (2-3 decembrie 1989). România, împreună cu întregul fost bloc estic era în curs de transferare către zona occidentală de influenţă şi conducerea ei politică era pregătită pentru a ceda pieţele de desfacere, externe şi apoi şi interne, baza materială a societăţii, resursele naturale, băncile, societăţile de asigurări, componentele de securitate, libertatea de decizie etc. Destinul ei nu se mai hotăra la Bucureşti şi la Moscova, ci la Bucureşti, la Washington şi la Bruxelles, iar mai târziu, după aderările la N.A.T.O. şi la U.E., doar la Washington şi la Bruxelles. Rusia s-a eliberat de sub controlul suprastructurii politico-administrative pe care o reprezentase Uniunea Sovietică şi preluase de la aceasta imensa putere militară, care i-a menţinut influenţa internaţională, chiar şi în condiţiile crizei anilor '80 şi '90 ai secolului trecut. Republica Moldova a fost încorporată Comunităţii Statelor Independente şi a rămas sub ocupaţie militară rusă până astăzi. Astfel, evenimentele post-Malta au împins România către Vest, concomitent cu menţinerea Republicii Moldova pe direcţia Est. În timp ce românii unionişti din ambele state proiectau reunificarea, filo-sovieticul preşedinte Ion Iliescu, în numele României, recunoştea Republica Moldova ca stat suveran şi independent, obturând toate canalele politico-juridice de promovare a proiectului. Comanda externă a fost evidentă, chiar dacă diriguitorii politici ai ţării nu ne-au spus şi nici nu sperăm de la domniile lor să ne dea proba adevărului. Unele „recomandări", cu putere de ordin, se dau doar verbal şi doar preşedinţilor de state.

Basarabia a fost o vreme prea îndelungată sub stăpânire rusească şi ucraineană. În cei 200 de ani trecuţi de la 1812, până în prezent, ea s-a aflat doar 25 de ani în interiorul graniţelor României. Este puţin. În acei ani, guvernele româneşti au făcut foarte puţine pentru basarabeni. Apartenenţa provinciei la România nefiind recunoscută de mari puteri ale lumii (în primul rând, de S.U.A., de U.R.S.S. şi de Germania), autorităţile de la Bucureşti s-au ferit de investiţii în Basarabia, care erau văzute ca fiind riscante şi au privit-o ele însele cu lipsă de încredere în viitorul ei românesc. Politicienii vizitau Basarabia mai ales în campaniile electorale, când promiteau cu multă largheţe proiecte pe care nu le-au demarat niciodată. Încrederea basarabenilor în România a fost zdruncinată din temelii, după părerea noastră, pe bună dreptate. În perioada stăpânirii ţariste, elitele româneşti din Basarabia au fost deportate, întemniţate, persecutate, marginalizate. În mod deosebit au fost oprimaţi preoţii. În perioada lui Stalin, această situaţie s-a repetat. Ulterior, elitele româneşti din Basarabia, care s-au ridicat în perioada comunistă, au fost atrase intenţionat spre situaţii mai bune oferite în alte părţi ale imensei Uniuni Sovietice şi înlocuite cu elite rusofone. Fibra românească a Basarabiei a fost mereu agresată, dislocată şi subţiată. Şi totuşi, ea a rezistat. A rezistat, dar nu la o dimensiune care să asigure un control majoritar al societăţii. Aşa s-a ajuns ca, în alegerile din 2004, partidul pro-unionist al lui Iurie Roşca să obţină doar în jur de 13,5 % din voturi, într-o campanie electorală a cărei corectitudine nu a contestat-o. Republica Moldova depinde economic de Rusia, iar partea care a aparţinut României depinde în mare măsură de Transnistria. Sistemul interdependenţelor economice din Republica Moldova a fost gândit în perioada stalinistă de aşa natură încât astăzi proiectele unioniste se izbesc din faşă de raţionamentele pornite din nevoi politico-economice care nu lasă loc sentimentalismelor de natură etnică şi istorică. Pe lângă aceasta, după lovitura militară de stat din decembrie 1989, România nu a oferit şi nu oferă basarabenilor o situaţie prea atrăgătoare, din nici un punct de vedere. Basarabenii, ca şi românii, fug de sărăcie în statele din vestul Europei. Libertatea cuvântului şi de circulaţie, care sunt de fapt câştigurile cele mai mari ale schimbării regimului de dictatură, au fost obţinute şi de poporul de la est de Prut. Din acest punct de vedere, cândva important, basarabenii nu râvnesc la unirea cu România. În România post-ceauşistă, au fost numeroşi politicieni care, fără să declare public, nu considerau unirea cu Basarabia ca fiind una utilă. În România, Partidul Comunist a fost desfiinţat după 1989 şi se duce o activă propagandă anticomunistă. Ori, o unificare ar aduce României un puternic partid comunist moldovenesc, care şi-ar fi întins tentaculele în întreaga ţară şi, desigur, ar fi găsit mulţi aderenţi. Acest pericol, din punctul de vedere al actualului regim, era identificat ca atare şi de Uniunea Europeană. Acesta este unul din motivele pentru care, cu ocazia primei sale vizite la Bruxelles, după aderarea României la U.E., preşedintelui Traian Băsescu i s-a atras atenţia că Republica Moldova nu intră în calculele de extindere ale Uniunii, recomandându-i-se să nu facă nici un fel de oferte la Chişinău, în acest sens. Apoi, după semnarea Acordului Bonn-Budapesta (august 1989), o mare parte a minorităţii maghiare din România a desfăşurat o intensă activitate în direcţia autonomiei (inclusiv teritoriale) regiunilor locuite majoritar de maghiari. Probleme au fost permanent, până astăzi, punctele culminante fiind zilele loviturii de stat din decembrie 1989 şi evenimentele din martie 1990[6].

La aceste probleme s-ar fi adăugat, în cazul reunificării, problemele pe care le-ar ridica rusofonii din Republica Moldova. Ei au fost educaţi în toată perioada sovietică în spiritul ataşamentului faţă de Rusia şi al superiorităţii Rusiei. Regiunile din Basarabia care au fost alipite Ucrainei, ca şi Nordul Bucovinei cunosc aceeaşi situaţie, privitor la Ucraina. De altfel, deşi este greu de cuantificat, unii cercetători sunt de părere că naţionalismul ucrainean este mai agresiv decât cel rusesc. După aderarea României la N.A.T.O. şi la U.E., îndepărtarea româno-română de pe cele două maluri ale Prutului s-a accentuat. România, la cererea noilor ei stăpâni, a ermetizat frontiera cu Basarabia şi a deschis-o total pe cea de la Vest, cu foştii duşmani istorici, ungurii. Paradoxurile istoriei. În perioada interbelică ar fi fost de neconceput, chiar de domeniul absurdului, să existe vreun proiect în care românii să se închidă pentru fraţii lor din Basarabia şi să-şi deschidă total frontiera cu Ungaria. Dar istoria avansează pe trasee pe care nici cei mai destoinici specialişti în prognoze politice nu le pot identifica, decât în preajma lor. Asta dacă acceptăm posibilitatea prognozei în politică fără să ne îndepărtăm de ştiinţă. Nu demult, s-a ajuns la acuze ale Chişinăului împotriva guvernului de la Bucureşti, de imixtiuni în treburile interne ale Republicii Moldova. România a fost acuzată că desfăşoară activităţi informative pe teritoriul Republicii Moldova, că se amestecă în treburile interne ale acestui stat suveran şi independent, ca să nu mai vorbim de faptul că, în anii '90, „guvernul" de la Tiraspol a acuzat România că a înarmat forţele care luptau împotriva separatiştilor transnistrieni conduşi de generalul Smirnov. Din câte se pare, acuzele sunt adevărate. Nu credem că acestea sunt soluţiile politice cele mai potrivite pentru promovarea unei mai mari apropieri dintre românii din cele două state.

Victimizarea de către istoriografia românească, din ultimele decenii, a pierderii Basarabiei, nu trebuie să excludă acceptarea contribuţiei la acest eveniment a erorilor politico-diplomatice româneşti, prezentate în prima parte a serialului nostru. Din analiza noastră, rezultă că pierderea Basarabiei de către România a fost cauzată, în principal, de imperialismul ţarist şi sovietic, dar şi de erorile politico-diplomatice româneşti, din perioada 1917-1922. Îl rememorăm din nou pe Viaceslav Molotov: în perioada amintită, România putea să obţină foarte mult, oferind în schimb, foarte puţin. De aceea, sunt tentat să afirm că am pierdut Basarabia pentru că Rusia nu a renunţat niciodată la ea, dar şi pentru că noi, românii, nu am fost demni de ea.

Notă: Prezentul text face parte din comunicarea prezentată la Sesiunea de Comunicări şi Dezbateri Ştiinţifice „BASARABIA 200" - Râmnicu Vâlcea, 11-13 mai 2012
____________________________________________________
[6] Revista „Vitralii-lumini şi umbre", anul IV, nr. 10/2012.