La 29 iulie 1924 a fost adoptatǎ Hotǎrârea Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice cu privire la crearea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, precizându-se cǎ acest act era necesar din motive politice. Pe aceastǎ bazǎ, la 19 septembrie, Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) din Ucraina a decis constituirea R.A.S.S.M. Graniţa de apus a noii republici era cea a U.R.S.S., care nu recunoştea unirea Basarabiei cu România, subînţelegându-se cǎ ar fi pe râul Prut. A urmat Decizia Comitetului Executiv Central al Ucrainei din 12 octombrie 1924 cu privire la formarea R.A.S.S.M., în care se afirma cǎ exista un popor moldovenesc pe ambele maluri ale Nistrului, cea mai mare parte a acestuia „fiind aruncatǎ cu forţa sub puterea burgheziei române care a cotropit Basarabia" [6]. Evident, se avea în vedere eliberarea acestuia şi integrarea sa în noul stat moldovenesc. Odatǎ cu crearea R.A.S.S.M. propaganda sovieticǎ şi-a stabilit ca obiectiv strategic asumat plenar refacerea unitǎţii poporului moldovenesc[7]. In acest scop au acţionat guvernul sovietic prin structurile sale, Internaţionala a III-a Comunistǎ, Federaţia Comunistǎ Balcanicǎ, precum şi Partidul Comunist din România, care era o secţie (filialǎ) a Internaţionalei respective. Potrivit statisticilor sovietice, R.A.S.S.M. avea o populaţie de 572 339 locuitori, cu o structurǎ etnicǎ complexǎ: ucraineni - 50,5%, moldoveni - 34,3%, ruşi - 5,5%, evrei - 4,8%, alte naţionalitǎţi - 4,7%.
Capitala Republicii a fost slabilitǎ în oraşul Balta, iar din 1929, laTiraspol. R.A.S.S.M. a fost organizatǎ dupǎ modelul sovietic, în care rolul decisiv îl avea Partidul Comunist bolşevic. De la început, conducerea acesteia era asiguratǎ de Comitetul Moldovenesc Regional de Partid, format din 12 ruşi, 9 ucraineni, 4 evrei şi 2 moldoveni. Pe întreaga perioadǎ de existenţa a R.A.S.S.M. în organele de conducere pe linie de partid, la nivel central şi local, ponderea cea mai mare au avut-o ruşii şi ucrainenii. In aprilie 1925 a fost adoptatǎ Constituţia R.A.S.S.M., care prevedea cǎ puterea legislativǎ era exercitatǎ de Congresul Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor şi ţǎranilor, iar puterea executivǎ de Comitetul Executiv Central. Din 1938 organul legislativ s-a numit Sovietul Suprem, iar cel executiv Consiliul Comisarilor Poporului. In R.S.S.A.M. au fost create noi structuri economice şi sociale. S-au înfiinţat colhozuri (gospodǎrii colective) în care ţǎranimea a trebuit sǎ se înscrie. Cei care se opuneau erau arestaţi sau deportaţi. Fabricile, atâtea câte existau, au fost naţionalizate, patronii, socotiţi exploatatori şi reacţionari, fiind arestaţi sau devenind proletari. S-au înfiinţat unele noi întreprinderi, fapt ce a condus la sporirea numǎrului de muncitori industriali. Pentru promovarea noii culturi, socialiste şi comuniste, precum şi pentru munca de propagandǎ politicǎ în R.A.S.S.M. au fost aduşi intelectuali ruşi şi ucraineni.
Conducerea sovieticǎ a urmǎrit izolarea locuitorilor din Transnistria faţǎ de cei din România şi cu deosebire din Basarabia, inventând o limbǎ nouǎ, moldoveneascǎ. In actul de constituire a R.A.S.S.M. se menţiona cǎ în acest stat existau trei limbi: moldoveneascǎ, ucraineanǎ şi rusǎ. In 1924 a fost introdusǎ grafia rusǎ (chirilicǎ), iar în 1925 s-a întocmit o gramaticǎ a limbii moldoveneşti, care folosea cuvinte româneşti arhaice, amestecate cu cuvinte inventate sau traduse din limba rusǎ. Tentativa de a crea o limbǎ moldoveneascǎ, distinctǎ de limba românǎ, era determinatǎ de motive politice, neavând nici un fundament ştiinţific. Acest fapt a fost sesizat chiar de Ion Dic-Dicescu, cel care semnase Memoriul privind înfiinţarea R.A.S.S.M. El scria în 1925: „Noi am constatat cǎ limba moldoveneascǎ este totodatǎ şi limba românǎ, iar limba românǎ este şi limba moldoveneascǎ prelucratǎ ştiinţific şi literar. Limba românǎ este limba scriitorilor moldoveni". Dicesu propunea şi soluţia: „Noi trebuie sǎ utilizǎm acest tezaur, deoarece suntem moştenitorii lui. Noi nu avem nici timp şi nici forţǎ pentru a « crea » o nouǎ limbǎ şi literaturǎ. Noi trebuie sǎ ne însuşim cultura româneascǎ şi s-o sovietizǎm, sǎ-i insuflǎm spirit comunist, sovietic şi revoluţionar"[8]. Liderii sovietici nu au fost consecvenţi în privinţa grafiei şi a alfabetului. La începutul anilor '30 au decis ca republicile şi regiunile autonome din Asia Mijlocie şi Caucazul de Nord, care foloseau alfabetul arab, sǎ treacǎ la grafia latinǎ. S-a emis chiar teoria potrivit cǎreia alfabetul latin era „adevǎratul alfabet al revoluţiei din octombrie 1917". In acest context şi în R.A.S.S.M. s-a decis, în februarie 1932, revenirea la grafialatinǎ, argumentându-se cǎ „pǎstrând unitatea scrisului muncitorilor moldoveni ce locuiesc pe ambele maluri ale Nistrului, vom întǎri influenţa revoluţionarizatoare a R.A.S.S.M. asupra maselor asuprite din Basarabia". Dar, peste numai şase ani, în februarie 1938, s-a revenit la grafia rusǎ, considerându-se cǎ prin folosirea alfabetului latin se ajungea la „românizarea limbii moldoveneşti", fapt ce avea consecinţe grave asupra consolidǎrii R.A.S.S.M.
In contextul marii terori staliniste din anii 1937-1938, mulţi activişti de partid şi de stat, precum şi intelectuali din R.A.S.S.M., acuzaţi de naţionalism, au fost declaraţi „duşmani ai poporului", arestaţi şi chiar lichidaţi[9]. Realitatea istoricǎ a dovedit cǎ R.A.S.S.M. a fost o creaţie artificialǎ, menitǎ sǎ sprijine propaganda sovieticǎ vizând destabilizarea României şi expansiunea teritorialǎ a U.R.S.S. La 20 iulie 1924, Comitetul Executiv al Internaţionalei Comuniste a cerut partidelor comuniste din Polonia, Lituania, Estonia, Cehoslovacia, România şi Iugoslavia sǎ ia în considerare un eventual conflict cu România. Dupǎ pregǎtiri intense, la 11 septembrie, grupuri înarmate au trecut Nistrul, atacând mai multe localitǎţi din Basarabia. La 15 septembrie, în localitatea Tatar Bunar a fost proclamatǎ Republica Sovieticǎ Moldoveneascǎ, în componenţa Uniunii Sovietice. Armata românǎ a reuşit sǎ restabileascǎ ordinea în Tatar Bunar şi a capturat comandourilor respective. Dupǎ 1924, conducerea sovieticǎ a schimbat tactica în privinţa politicii externe. Dorind sǎ arate cǎ promoveazǎ o politicǎ paşnicǎ, guvernul sovietic a acceptat Planul Briand-Kellogg, semnat laParisla 27 august 1928, prin care statele semnatare se angajau sǎ rezolve problemele dintre ele exclusiv pe cale paşnicǎ, eliminând rǎzboiul din viaţa internaţionalǎ. Mai mult, Kremlinul a propus guvernelor din statele vecine Uniunii Sovietice sǎ semneze un protocol privind aplicarea pactului respectiv. România, ca şi celelalte state invitate, a dat curs acestei invitaţii şi a semnat, în ziua de 9 februarie 1929, Protocolul de la Moscova.
Devenit ministru de Externe al României în octombrie 1932, Nicolae Titulescu a apreciat cǎ în discuţiile cu oficialii sovietici nu trebuia ridicatǎ problema Basarabiei, întrucât aceasta era un teritoriu românesc a cǎrei apartenenţǎ la România nu avea nevoie de consinţǎmântul Kremlinului. La rândul sǎu, Maksim Litvinov, ministrul de Externe sovietic, a acceptat sǎ nu ridice problema Basarabiei în relaţiile cu România. La 3 februarie 1933, a fost semnatǎ la Londra, atât de România, cât şi de Uniunea Sovieticǎ, Convenţia pentru definirea agresorului şi a agresiunii. La propunerea lui Titulescu s-a precizat cǎ „prin teritoriu trebuie sǎ se înţeleagǎ teritoriul asupra cǎruia un stat îşi exercitǎ în fapt autoritatea". In opinia diplomatului român, prin acest document, Uniunea Sovieticǎ recunoştea apartenenţa Basarabiei la România[10]. In ziua de 22 ianuarie 1934, la propunerea lui Nicolae Titulescu, statele Micii Inţelegeri au convenit sǎ stabileascǎ relaţii diplomatice cu Uniunea Sovieticǎ. La 9 iunie 1934, printr-un schimb de scrisori între Titulescu şi Litvinov, cu conţinut identic, s-a anunţat stabilirea de relaţii diplomatice între România şi Uniunea Sovieticǎ. In document se menţiona:
„Guvernele ţǎrilor noastre îşi garanteazǎ mutual plinul şi întregul respect al suveranitǎţii fiecǎruia din statele noastre şi abţinerea de la orice imixtiune, directǎ sau indirectǎ, în afacerile interne şi în dezvoltarea fiecǎreia dintre ele"[11]. Nicolae Titulescu - care se bucura de un mare prestigiu internaţional, îndeplinise în 1930 şi 1931 funcţia de preşedinte al Adunǎrii Generale a Ligii Naţiunilor - s-a declarat un prieten sincer al Uniunii Sovietice, exprimându-şi dorinţa unei colaborǎri fructuoase între România şi marele sǎu vecin de la Rǎsǎrit. Ministrul român a pledat pentru primirea Uniunii Sovietice în Liga Naţiunilor, eveniment ce a avut loc la 15 septembrie 1934. La rândul sǎu, guvernul sovietic, ca semn de bunǎvoinţǎ, a restituit României, în mai 1935, o parte din tezaurul depus la Moscova în timpul primului rǎzboi mondial. De asemenea, au fost restituite osemintele domnitorului Dimitrie Cantemir, care au fost depuse în Catedrala Mitropolitanǎ din Iaşi.
In condiţiile în care statele revizioniste deveneau tot mai agresive, Titulescu şi Litvinov au militat pentru un sistem de securitate colectivǎ în Europa, prin semnarea unor tratate care sǎ garanteze menţinerea pǎcii pe continent. In acest spirit, ministrul de Externe român s-a implicat în perfectarea tratatelor de asistenţǎ mutualǎ între Franţa şi Uniunea Sovieticǎ (2 mai 1935) şi între Cehoslovacia şi Uniunea Sovieticǎ (16 mai 1935). La 15 iulie 1935, N. Titulescu a primit din partea guvernului prezidat de Gheorghe Tǎtǎrescu şi a regelui Carol al II-lea mandatul de a negocia şi semna un pact de asistenţǎ mutualǎ cu Uniunea Sovieticǎ. Contextul s-a dovedit a fi cu totul nefavorabil. Viaţa internaţionalǎ se deteriora rapid, ca urmare a acţiunii statelor revizioniste şi a politicii de cedare în faţa agresorului promovate de guvernele Franţei şi Marii Britanii. La 3 octombrie 1935, Italia a invadat Abisinia (Etiopia), iar la 7 martie 1936 trupele germane au ocupat zona demilitarizatǎ a Renaniei. Guvernele de la Paris şi Londra s-au mǎrginit la unele declaraţii publice, fǎrǎ a acţiona efectiv pentru respectarea Statutului Societǎţii Naţiunilor şi a tratatelor semnate de ele. In iulie 1936 a izbucnit rǎzboiul civil din Spania, în care s-au implicat Germania şi Italia de partea "rebelului" Franco, şi Internaţionala Comunistǎ de partea guvernului republican, în timp ce Franţa şi Marea Britanie au adpotat politica de neintervenţie. Liga Naţiunilor se dovedea neputincioasǎ, iar politica de securitate colectivǎ era ineficientǎ. In acest context, unii oameni politici români - între care Gheorghe I. Brǎtianu, Octavian Goga, Corneliu Zelea Codreanu - cereau ca politica externǎ sǎ se adapteze noilor realitǎţi şi priveau cu suspiciune încheierea unui pact cu Uniunea Sovieticǎ, prin care s-ar permite intrarea trupelor acestei ţǎri pe teritoriul României. Totuşi, la 15 iulie 1936, guvernul şi regele i-au reînnoit mandatul acordat lui Titulescu în urmǎ cu un an de a încheia un pact de asistenţǎ mutualǎ cu U.R.S.S.[12].
- Va urma -
--------------------------------------------
[6] Demir Dragnev, Ion Chitoagǎ, Ion Jarcuţchi, Elena Negru, Din istoria Transnistriei, Chişinǎu, Editura Civitas, 2001, p. 164
[7] Vezi, pe larg, Gheorghe E. Cojocaru, Cominternul şi originile "moldovenismului". Studiu şi documente, Chişinǎu, Editura Civitas, 2009.
[8] Din istoria..., p.175
[9] Ibidem, p.183
[10] Nicolae Titulescu, Basarabia pǎmânt românesc. Ediţie Ion Grecescu, Bucureşti, Editura RUM-IRINA, 1992, pp. 20-21
[11] Documente..., p.511
[12] Nicolae Titulescu, Documente diplomatice. Colectivul de redacţie: George Macovescu –redactor responsabil, Dinu C. Giurescu, Gheorghe Ploeşteanu, George G. Potra, Constantin I. Turcu, Bucureşti, Editura Politicǎ, 1967, p.796