Perioada de după revoluţia din 1848, până în 1918, pentru românii din Bihor a constituit un timp de luptă pentru afirmarea drepturilor naţionale. În această perioadă este cunoscută etapa naţionalismului oportunist reprezentată de Emanuil Gojdu, Aloisiu Vlad, Vlad de Selişte, Alexandru Roman şi Partenie Cosma. Idealul lor ideologic îl reprezenta egalitatea naţiunilor, dar concepţiilor lor li s-a opus pumnalul de fier al guvernului Ungar, distrugător de naţionalităţi. Emanuil Gojdu şi Nicolae Jiga instituie celebrele fundaţii culturale pentru conservarea neamului prin cultură, iar Partenie Cosma înfiinţează, în 1881, Partidul Naţional Român. Iosif Vulcan îşi mută revista „Familia”, în 1880, de la Budapesta la Oradea, revistă în care zvâcneşte sufletul românesc. La Oradea şi-a făcut debutul luceafărul poeziei româneşti, Mihail Eminescu. Giorgiu Popa, din Câmpani, a organizat şcolile româneşti în dieceza Aradului pe care a condus-o. Deşi în aparenţă, prin reprezentanţii lor din parlamentul din Budapesta, bihorenii erau reprezentaţi spre netezirea asperităţilor lor, în realitate, adâncimile sociale erau agitate. Aşa s-a conturat perioada 1905-1918 ca una a naţionalismului intransingent. Privirile politicienilor bihoreni se îndreptau, tot mai des, spre Astra din Sibiu şi Bucureşti. Între luptătorii acestei perioade găsindu-i pe Nicolae Zigre, Aurel Lazăr, Ion Ciordaş şi Părintele Vasile Lucaciu. Politica bisericească în Bihor era însemnată printr-o linie dreaptă, izvorâtă din manifestul episcopului Vasile Erdeli şi pe care se înşirau în forme nuanţate atitudinile politice ale episcopilor uniţi şi ortodocşi. Cine a fost artizanul tuturor celor menţionate mai sus?: ţăranul, Cel care a durat trainic şi frumos. Cel care a depozitat tradiţii, Cel care a pătimit şi a plătit toate poverile şi dările pentru salvarea şi propăşirea neamului său. I-a mulţumit lui oare cineva că a dus pe umerii săi această dulce şi grea povară a neamului pe drumul spre „Golgota” întregirii? Istoria a consemnat sporadic, în sinteză, mobilizarea ţăranilor - ca soldaţi, în jurul marilor bărbaţi şi martiri ai locului: Horea, Cloşca, Crişan şi Crăişorul Munţilor - Avram Iancu. Căci ei purtau peste timp, porunca divină a Viteazului Mihai - de făurire a „României dodoloaţe”. Admirabil testament, minunată pildă! Iată de ce demersul nostru pleacă de la talpa ţării. Minunate sunt plăsmuirile meşterilor populari. Fantastică lucrare a perpetuat femeia, de la sămânţă, la recoltă, la hrana cea de toate zilele, frământată cu energie şi sudoare, dospită şi coaptă cu rugăciune. Păinea cea de toate zilele era împărţită în gospodărie şi trecătorului cu mulţumirea înălţată către bunul Dumnezeu, cu nădejdea în vremi mai bune. Din acest areal geografic, brăzdat de cele trei Crişuri, de pe culmea Bihariei şi până pe întinsul câmpiei de vest, bihorenii au durat o operă ce poate fi aşezată pe piedestalul universal. Aceşti oameni simpli şi modeşti din fire au fost conştienţi că Ţara este ogorul lor. S-au ocupat mai mereu de împrejmuirea sărăcăcioasă din bătătură, dar au suit şi au luat aerul tare al munţilor şi au prăvălit suliţe otrăvite, ori au dres documente de o pilduitoare forţă. Îndepărtându-se de evenimente, suntem tentaţi să le uităm, să privim numai spre ţinte noi, europene. Demersul nostru, ştiinţific, are menirea de a rememora fapte şi întâmplări din perspectiva reexaminări critice a evenimentelor de acum 96 de ani şi mai bine.

Oradea cheia Ardealului

Oradea a fost locul în care s-au dres documente programatice ale neamului românesc, adevărate pilde de protest civilizat, strigăte energice ale durerii: Supplex Libbelus Valachorum (1791) - redactat de cărturarul orădean Ignatie Durabonţ, document programatic al Şcolii ardelene, Proclamaţia de la Blaj (1848) a fost susţinută de fruntaşii bihoreni, iar Memorandumul din 1892 a fost un preludiu al celebrei Declaraţii de independenţă, din 12 octombrie 1918, de la Oradea.Din raţiuni metodologice şi pentru fixarea scolastică a informaţiilor, vom face apel la mărturiile acelora ce au fost actorii actului măreţ al Unirii şi la memoria documentelor ca forţă argumentară. Studiul evenimentului epocal al Marii Uniri, ne îngăduie să înlăturăm subiectivismul unor aprecieri şi să conchidem: în fruntea luptei s-au situat politicieni remarcabili sprijiniţi de clerul ardelean şi urmaţi de popor în întregul său. Scut tuturor s-a pus armata, organizată în gărzile naţionale, detaşamente de voluntari şi armata Regelui Ferdinand I. Oradea reprezenta, în opinia episcopului Roman R. Ciorogariu, prin poziţia sa geografică şi ca centru politic şi cultural cu tradiţii „Cheia Ardealului”. Oradea a avut rolul cultural şi de capitală imperială în perioada evului mediu. La început de secol XX acest rol s-a întărit prin apariţia pe scena politică a unor personaje legate de istoria locului: Ştefan Tisza[1], Bela Kun director bolşevic al Republicii Sfaturilor din Ungaria. Vârful lor de lance îl reprezenta colonelul Kratochwil organizatorul Diviziei 20 de secui, comandant al Regimentului 4 Honvezi Oradea. Lor li s-au adăugat nume mici dar foarte zgomotoase şi absolut agresive, cei care au condus atrocităţile în Bihor şi nu numai. Acestea au fost şi motivele avute în vedere de fruntaşii ardeleni atunci când au hotărât că Oradea este cel mai potrivit loc de întrunire pentru a hotărî soarta românilor asupriţi. În acest context local, nefavorabil şi ostil - în care spunea tradiţia - dacă nu te dai cu ungurii nu poţi face politică, a fost convocat, la cererea lui Aurel Lazăr, Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român. Preşedintele Teodor Mihali, în prezenţa lui Alexandru Vaida, Nicolae Ioan, Aurel Vlad, Sever Dan, Vasile Goldiş, Ioan Duciu, Ştefan Ciceo Pop, Ciordaş şi Aurel Lazăr, canonicul Vasile Suciu de la mitropolia Blajului, ce a făcut doar act de prezenţă, au adoptat o epocală hotărâre: Declaraţia de independenţă a naţiunii române cu următorul conţinut: „Comitetul executiv al Partidului Naţional Român din Ardeal şi Ungaria, constată că urmările războiului îndreptăţesc pretenţiunile de veacuri ale naţiunii române la deplina libertate naţională. Pe temeiul dreptului firesc, că fiecare naţiune poate dispune, hotărî singură şi liber de soarta ei, un drept oarecare, este acum recunoscut şi de către guvernul ungar prin propunerea de armistiţiu a monarhiei, naţiunea română din Ungaria şi Ardeal doreşte să facă acum uz de acest drept şi reclamă în consecinţă şi pentru ea dreptul, ca liberă de orice înrâurire străină, să hotărască singură aşezarea ei printre naţiunile libere, precum şi stabilirea legăturii de coordonare a ei cu celelalte naţiuni libere. Organul naţional al naţiunii române din Ungaria şi Ardeal nu recunoaşte îndreptăţirea acestui parlament şi acestui guvern să se considere ca reprezentante ale naţiunii române, ca să poată reprezenta la congresul general de pace interesele naţiunii române din Ungaria şi Ardeal, căci apărarea intereselor ei naţiunea română o poate încredinţa numai unor factori designaţi de propria lor adunare naţională. Afară de organele delegate de adunarea naţională sau alese din mijlocul său, aşadar afară de comitetul executiv al Partidului Naţional Român, nimeni nu poate fi îndreptăţit să trateze şi să hotărască în treburi care se referă la situaţia politică a naţiunii române. Toate deciziunile şi acordurile care s-ar lua şi s-ar face fără aprobarea acestor organe le declarăm ca nule şi fără valoare, care nu leagă întru nimic naţiunea română. Naţiunea română care trăieşte în monarhia austro-ungară aşteaptă şi cere - după multe suferinţe de veacuri - afirmarea şi valorizarea drepturilor ei nestrămutate şi inalienabile, la deplină viaţă naţională” [2].

Alexandru Vaida, membru al Directoratului ales, alături de Teodor Mihali, Aurel Vlad, Vasile Goldiş, Ştefan C.Pop şi Aurel Lazăr au fost mandataţi cu citirea Declaraţiei în Parlamentul de la Budapesta[3], convocat pentru 16 octombrie 1918. Pentru susţinerea ideilor Declaraţiei o delegaţie formată din Teodor Mihali, Alexandru Vaida şi Aurel Vlad s-au dus la episcopii locali, Roman R. Ciorogariu[4] şi Radu Demetrie[5] cărora le-a cerut înrolarea pe frontul de luptă patriotic al românilor. Răspunsul lor a fost după cum mărturiseşte rezumat, în jurnalul său Roman R. Ciorogariu: „Alea acta. Dumnezeu să fie cu noi. Eu voi fi la datoria mea”[6]. Declaraţia citită de Alexandru Vaida-Voievod a produs stupoare şi o infernală furtună: a urmat o şedinţă secretă a Camerei, la care deputaţii români nu au participat, în care ungurii şi-au luat măsuri de apărare contra Sârbilor. Vestea şi conţinutul Declaraţiei a cuprins teritoriul străvechiului Ardeal, ungurii începând refugiul şi împachetarea bagajelor pentru migraţiune, în timp ce contele Appony tuna şi decreta în cameră că „ungurii îşi vor apăra integritatea statului şi caracterul naţional a acestui stat până la ultimul ungur”[7]. Zadarnic, glasul libertăţii a fost mai puternic decât încercările patrioţilor unguri de a menţine rudimentarul imperiu dualist austro-ungar. Guvernele incapabile de a gestiona criza internă şi de a face auzite şi ascultate contra principiilor noii democraţii proclamate de Wilson, demisionează pe rând. Guvernul Karolyi Mihaly se instalează, susţinut de tineretul universitar, de francmasonerie şi soldaţi; ia cu asalt palatul regal, obligă pe colonelul Wekerk să demisioneze şi astfel contele Andrassy, socrul lui Mihaly, devine ministru de externe. În miopia lor nu vedeau prefacerile din lumea democratică şi întreţineau, iluzia regatului milenar, antrenau armata revenită de pe front pentru apărare. Pentru a-i ademeni pe sârbi şi români ungurii propuneau ideea cartei republicane, fără armată întreţinută şi cu împărţirea pământului. Din punct de vedere politic promiteau românilor autonomia naţională în cadrul statului unitar ungar şi un portofoliu ministerial în noul guvern. După demisia regelui Carol se proclamă Republica Austria şi Republica Ungară, în care Karolyi ca guvernant somează oraşele şi comitatele să se alăture Consiliului Naţional Ungar, constituit pe 25 octombrie 1918.

În Transilvania, ca urmare a Declaraţiei de independenţă de la Oradea, act care echivala cu suveranitatea naţiunii române şi reprezenta desprinderea prin ruptură de Austrio-Ungaria, organul politic şi-a ales comitetul director în componenţa. Ştefan Cicea Pop, Vasile Goldiş, Iuliu Maniu, Ioan Suciu, Aurel Lazăr, Alexandru Vaida. Preşedintele directoratului a fost ales Vasile Goldiş, iar reşedinţa provizorie s-a stabilit la Arad. Pe 18 octombrie 1918 reprezentanţii Partidului Social Democrat şi ai Partidului Naţional român constituie, la Budapesta, Consiliul Naţional Român Central din Transilvania, Banat şi părţile ungureşti. Consiliul[8] a publicat manifestul „Revoluţia a învins”. La 20 octombrie 1918 a fost lansat „Apelul Consiliului Naţional Român” prin care consiliul cerea încrederea, să fie cu răbdare pentru afirmarea naţiunii. Soldaţii erau chemaţi la formeze Sfatul Militar Naţional Român cu supunere numai faţă de Consiliul Naţional Român. În cinci puncte apelul chema la: unire pentru susţinerea ordinii, apărarea vieţii şi a avutului, ascultarea dată numai Sfatului bărbaţilor; constituirea gărzilor naţionale locale; obţinerea de la furturi şi omoruri. Apelul publica şi numele fruntaşilor aleşi în Consiliul Naţional Român Central (C.N.R.C.) precum şi convocarea Adunării Naţionale de la alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Directivele date de C.N.R.C. trebuia înfăptuite de consiliile naţionale locale, ca organe ale noii puteri. La Cluj, ofiţerii români au refuzat să depună jurământ de credinţă faţă de Consiliul Naţional Maghiar. Delegaţia condusă de Amoş Frâncu a declarat că vor jura numai pentru un consiliu românesc. Aşa s-a născut Senatul Naţional Român cu secţia civilă şi militară subordonate C.N.R.C. din Arad. Asumându-şi şi prerogative organizatorice centrale pentru întregul Ardeal, Senatul, a creat oarecari confuzii, fapt pentru care C.N.R.C. i-a limitat drepturile de dispoziţie, la nivelul comitatului Cluj, dacă acestea vor fi în concordanţă cu prevederile dispoziţiilor date din Arad. Amoş Frâncu a fost demis din Senat, funcţia de preşedinte a exercitat-o Emil Haţeganu.

Consiliile naţionale locale

Consiliile naţionale locale au depus jurământul de credinţă ce avea următorul conţinut: „Eu, [...], jur atotputernicului Dumnezeu, cum că întru toate voi fi cu credinţă şi supunere Consiliului Naţional Român din Ungaria şi Transilvania care este supremul for al naţiunii române din Ungaria şi Transilvania. Conştient de datoriile ce ne impun vremurile istorice de azi, jur că, în toate manifestările vieţii mele, voi fi fiu credincios naţiunii unitare române şi nu voi ridica mâna asupra fraţilor mei, locuiască pe orice teritoriu politic. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”[9]. Asemenea celorlalte comitate din Ardeal şi Bihorul a fost cuprins de flacăra revoluţiei. Pe axa Viena-Budapesta-Cluj, imperiul în destrămare, era zguduit zilnic de manifestări revoluţionare care mai de care mai aprinse, mai anarhice. Teroarea cunoştea forme diferite. Ungurii respectau lozinca lansată de colonelul Kratokwil „minden émber émber légyen, ciok magyar légyen”[10] fapt pentru care, de la nivelul politic la omul de rând, trufia ungurească nu avea margini. Presa, preoţimea şi politicieni unguri întreţineau atmosfera de nesiguranţă. Karolyi Mihaly, unul dintre cei mai mari latifundiari, declara în Dietă „că ungurii vor lupta ca tigri dacă România va ataca Ungaria”, teză preluată în provincie şi aplicată cu duritatea stăpânului, ce se voia a fi ungurul. România nu a atacat Ungaria, nu de teama „tigrilor”, ce nu s-au prea văzut în faţa oştilor generalului Traian Moşoiu, ci pentru că a respectat liniile de demarcaţie impuse de Antanta şi au lăsat ca plebiscitul de la Alba Iulia să se desfăşoare după planul organizatorilor.