În luna septembrie 1971, generalul-locotenent Ion Şerb a fost prins în flagrant delict de către ofiţerii Direcţiei a IV-a (contrainformaţii militare) a Consiliului Securităţii Statului şi arestat, după care a fost condamnat la şapte ani de închisoare de un tribunal militar deoarece a deţinut ilegal, la domiciliul său, mai multe documente (printre care sau aflat două hărţi cu însemnări) şi a divulgat secrete de stat (spionaj în favoarea Uniunii Sovietice). Din condamnarea primită, generalul Şerb a efectuat doar patru ani de închisoare - probabil datorită dorinţei lui Nicolae Ceauşescu de a nu tensiona şi mai mult relaţiile dintre Bucureşti şi Moscova.[1] Este posibil ca scandalul declanşat de acţiunile generalului Ion Şerb, coroborat cu măsurile adoptate de Consiliul Securităţii Statului şi Ministerul Afacerilor Interne după capturarea de către şase cetăţeni din localitatea Marghita (judeţul Bihor) a unui avion de pasageri Il-14 pe aeroportul de la Oradea şi fuga acestora în Austria (27 mai 1971)[2], să fi provocat, printre altele, o destituire la vârful aparatului de lucru. Astfel, la 30 septembrie 1971, locţiitorul comandantului Garnizoanei Bucureşti pentru unităţile M.A.I. şi Consiliului Securităţii Statului, generalul-locotenent Pamfil Eugen Tatu, a fost schimbat din funcţia respectivă prin Ordinul nr. 89 emis în comun de Ion Stănescu şi Cornel Onescu. În locul său a fost numit comandantul Trupelor de Securitate, generalul-maior Jean Moldoveanu, dar Pamfil Tatu a păstrat până în 1974 funcţia de comandant al Trupelor de Pompieri, pe care o deţinea din anul 1950.[3]Pentru a afla cine a fost generalul Ion Şerb (n. 11 ianuarie 1926, în localitatea Malu cu Flori din actualul judeţ Dâmboviţa - d. 5 ianuarie 2004, Malu cu Flori), am început cercetarea noastră cu data de 30 decembrie 1950, când generalul-maior Mihail Boico a preluat funcţia de comandant al Trupelor de Grăniceri de la generalul-locotenent Pantelimon Comişel - care, cu doi ani înainte, îl înlocuise pe generalul Iacob Teclu (26 iunie 1947 - 12 februarie 1948).[4] După un an şi jumătate, Gheorghe Gheorghiu-Dej i-a înlăturat pe Ana Pauker şi Teohari Georgescu de la conducerea Ministerului Afacerilor Externe, respectiv Ministerul Afacerilor Interne, iar la 20 septembrie 1952 a avut loc o divizare, în cursul căreia generalul Alexandru Drăghici a obţinut conducerea Ministerului Securităţii Statului (nou înfiinţat), iar Ştefan Pavel a devenit ministru al Afacerilor Interne. A urmat o epurare a aparatului comunist de represiune, în cursul căreia generalul Mihail Boico a fost destituit de Alexandru Drăghici „pentru lipsă de fermitate în exercitarea comenzii, pentru neglijenţă şi tendinţe anarhice” (22 septembrie 1952).[5] Bănuit de fracţionism, Mihail Boico a fost anchetat împreună cu soţia sa, Cristina, care a lucrat în subordinea Anei Pauker la Ministerul Afacerilor Externe (1948-1952), dar au fost eliberaţi în cele din urmă, din lipsă de probe.[6] În acel context, locotenent-colonelul Florian Dănălache a fost avansat la 19 septembrie 1952 la gradul următor, în aşa fel încât, după doar trei zile, să poată prelua conducerea Comandamentului Trupelor Ministerului Securităţii Statului, înfiinţat printr-o reorganizare a Comandamentului Trupelor Ministerului Afacerilor Interne - care avea în subordine atât unităţile de grăniceri, cât şi trupele de Securitate.[7] După fuziunea din 7 septembrie 1953, dintre Ministerul Securităţii Statului şi Ministerul Afacerilor Interne, Florian Dănălache a fost menţinut în funcţie până la 8 august 1954, când a cedat-o colonelului Ion Şerb, care absolvise cursurile Academiei Militare „Klement E. Voroşilov” de la Moscova (1950-1952)[8], iar Dănălache a devenit primsecretar al Comitetului orăşenesc al P.C.R. Bucureşti (23 septembrie 1954 – 4 aprilie 1956).[9] Ulterior, colonelul Ion Şerb a fost avansat la gradul de general-maior (30 iulie 1955)[10] şi a condus Comandamentul Trupelor de Grăniceri şi Securitate până la 1 martie 1960, când toate marile unităţi de grăniceri au fost transferate de la Ministerul Afacerilor Interne la Ministerul Forţelor Armate. În acelaşi timp unităţile de securitate au rămas la M.A.I. şi comandamentele direcţiilor de trupe au fost contopite la 10 martie 1960, în cadrul Comandamentului Trupelor M.A.I. - conform Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 156 din 20 februarie 1960.[11] În acele condiţii, generalul Ion Şerb a rămas comandant al trupelor de grăniceri.
La 3 noiembrie 1961, Biroul Politic al C.C. al P.M.R. a hotărât eliberarea lui Ion Şerb din funcţia respectivă şi numirea în locul său a colonelului Gheorghe I. Catană, şeful Secţiei Organizatorice şi locţiitor al şefului Direcţiei Superioare Politice a Armatei (absolvent al Academiei Militare Politice „Gheorghe Gheorghiu-Dej", promoţia din 1953). A condus aproape doi ani trupele de grăniceri (1961-1963) şi a fost înlocuit cu generalul Vasile Petruţ (10 august 1963 - 15 decembrie 1982), urmat de generalul-locotenent Constantin Călinoiu (15 decembrie 1982 - 1 iulie 1987) şi de colonelul Petre Teacă (1 iulie 1987 - 20 iulie 1990).[12]
Despre generalul-maior Ion Şerb se mai cunoaşte faptul că a fost numit în funcţia de locţiitor al comandantului Armatei a II-a (Bucureşti, 1961) şi, la 10 iunie 1965, a devenit comandantul acesteia, în locul generalului-locotenent Gheorghe Ion - promovat şef al Marelui Stat Major (15 iunie 1965).[13] Ulterior, generalul-locotenent Ion Şerb a fost desemnat comandant al paradei militare organizate la Bucureşti, cu prilejul sărbătoririi zilei naţionale a Republicii Socialiste România (23 august 1967).[14] Doi ani mai târziu, în şedinţa din 7 iulie 1969, membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au aprobat, printre altele, eliberarea generalului-locotenent Ion Şerb din funcţia de comandant al Armatei a II-a şi numirea sa în funcţia de locţiitor al comandantului Comandamentului Infanteriei şi Tancurilor.[15] O altă decizie importantă a membrilor Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R., privindu-l pe fostul comandant al Armatei a II-a, a fost adoptată la reuniunea din 17 ianuarie 1972, aceştia fiind de acord ca „Şerb Ion să fie trimis în judecată pentru deţinere ilegală de documente şi divulgarea secretului de stat (subl. ns.)”.[16]
În funcţia pe care „generalul-spion” Şerb a deţinut-o din anul 1969 la Comandamentul Infanteriei şi Tancurilor a fost numit generalul-maior Paul Cheler, comandant al Diviziei 6 Tancuri (1968-1972), iar colonelul Ion Scrieciu, şef de stat major al marii unităţi de la Târgu-Mureş, a preluat comanda Diviziei 6 Tancuri în 1972 (după doi ani a fost avansat la gradul de general-maior şi a condus divizia până în 1979, apoi a îndeplinit funcţia de şef de stat major al Armatei a III-a până în anul 1983, când a fost trecut în rezervă). Prima ştire din presa americană referitoare la cazul de spionaj al generalului Ion Şerb a apărut la 28 februarie 1972, în revista „Time” şi a avut următorul conţinut: „Strange stories were circulating last week about mysterious events in Bucharest. One of them centered on the supposed execution of a Rumanian general named Ion Serb who reportedly was shot by a firing squad for handing over defense secrets to the Russians. There were also reports of sudden demotions. One of the country's most powerful leaders, Vasile Patilinet, lost his important post as the Central Committee Secretary in charge of defense and internal security, and was relegated to the minor job of Minister of Forestry. Two other officials, including the country’s propaganda chief, have also been demoted. What was happening? Many foreign experts believe that Rumanian President and Party Leader, Nicolae Ceausescu was punishing a group of opponents who last summer had participated in an unsuccessful plot to oust him. After Ceausescu returned from an extended tour of China and the Far East last June, there were rumors about coup attempts in Bucharest. At an all-day meeting of regional party leaders, Ceausescu was criticized - and reportedly even booed - for having made passionately pro-Chinese statements during his trip that unnecessarily annoyed the Russians. For the moment, Ceausescu remains in control. But the lack of success of his Western-oriented economic experiments, combined with Moscow's enduring displeasure over his independent policies, seems certain to keep him in a relatively unsettled position”.[17]
Acest articol a apărut în „Time” după exact o săptămână de la publicarea în „Der Spiegel”, sub titlul „Gestorben” („Decedat”), a unor informaţii despre cariera generalului român şi soarta acestuia. În articolul nesemnat din publicaţia vest-germană s-a susţinut faptul că, în anul 1944, Ion Şerb s-a înrolat în Divizia de voluntari români „Tudor Vladimirescu”, creată în URSS, şi a urmat o carieră foarte rapidă. Acesta ar fi absolvit Academia de Stat Major de la Moscova când avea gradul de maior, iar în 1954, la vârsta de nici 30 de ani, era deja colonel. Ulterior, în calitate de general-maior, Ion Şerb a comandat timp de trei ani trupele de grăniceri, înainte de a deveni comandantul Armatei a II-a de la Bucureşti şi adjunct al ministrului Forţelor Armate. Totodată, s-a afirmat faptul că, la mijlocul lunii noiembrie 1971, cazul său a fost brusc politizat, Ion Şerb fiind arestat şi degradat, iar în decembrie 1971 a fost acuzat că făcea parte dintr-o reţea de spionaj condusă de colonelul Musatov, fostul ataşat militar al U.R.S.S. în România. Pentru divulgarea de secrete militare româneşti, generalul respectiv ar fi fost executat prin împuşcare în luna ianuarie 1972 şi agenţia americană de ştiri „Associated
Press” a transmis informaţia respectivă bazându-se pe „anumite surse diplomatice din capitala Franţei”, după ce ar fi primit de la Ministerul român al Afacerilor Externe un răspuns/drept la replică de genul „noi nu ştim nimic”. [18]
Trei ani mai târziu, după semnarea Acordurilor de la Helsinki (1 august 1975), cazul generalului Ion Şerb a fost menţionat din nou în publicaţia respectivă, într-un articol dedicat analizei politicilor promovate de Erich Honecker, Iosip Broz Tito şi Nicolae Ceauşescu faţă de Uniunea Sovietică, precum şi faţă de Occident, astfel: „The Soviets tried at least once to penetrate the Rumanian army and encourage anti-Ceauçescu (sic!) elements; but the effort ended in failure and embarrassment in 1972, when Moscow’s apparent man in the Rumanian army, General Ion Serb, was caught and court-martialed”.[19] Câteva date privind soarta generalului Ion Şerb, după ieşirea sa din închisoare (1976), se regăsesc în lucrarea lui Ion Mihai Pacepa, publicată în anul 1987, în Statele Unite ale Americii[20], precum şi în volumul generalului Tiberiu Urdăreanu. Şeful Direcţiei Tancuri şi Auto din Comandamentul Infanteriei şi Tancurilor (în perioada 1979-1989) a confirmat doar parţial versiunea generalului de Securitate care „a defectat” în vara anului 1978, relatând faptul că s-a întâlnit la 21 februarie 1979, la sediul Direcţiei Tancuri şi Auto, cu inginerul Cernescu şi generalul Ion Şerb, care îndeplinea în acel moment funcţia de director al Întreprinderii de mecanizare a lucrărilor din cadrul Combinatului minier de la Rovinari (judeţul Gorj).[21] Informaţia privind numirea fostului general Ion Şerb într-o funcţie de director la Rovinari este confirmată într-o notă nesemnată („albă”) din 31 august 1979, astfel: „În Gorj, la Combinatul minier de cărbune – Întreprinderea de transporturi auto[,] tovarăşul Vasile Patilineţ a numit ca director pe Şerb Ion, fost general, în prezent soldat (subl.n.)”.[22]
Precizăm că Ion Şerb a fost degradat şi trecut în rezervă la 30 septembrie 1971, iar nota respectivă a fost întocmită în cadrul anchetei efectuate de către comisia specială care a analizat cauzele şi consecinţele „defectării” generalului Ion Mihai Pacepa în luna iulie 1978. La rândul său, generalul Nicolae Pleşiţă, fost şef al Direcţiei a V-a Securitate şi Gardă, a declarat în anul 1999 despre fostul locţiitor de la Comandamentul Infanteriei şi Tancurilor astfel: „Generalul Şerb a fost demascat ca agent al ruşilor. [Românii] l-au închis la Aiud. Când l-am arestat, era reprezentantul nostru în cadrul comandamentului Tratatului de la Varşovia. [Şerb] A fost pus să sustragă documente, hărţi şi să le dea ruşilor. L-am prins în flagrant. Ceauşescu s-a explicat cu Brejnev, iar la proces i s-a reproşat lui Şerb doar încălcarea regulilor de folosire a documentelor secrete. Era o măsluire ca să nu se cunoască adevărata cauză. Ruşilor le-a convenit să nu-i demascăm printr-un proces, dar n-au încetat activităţile contra noastră (subl.n.)”.[23] De asemenea, cercetătorul american Larry L. Watts s-a străduit să descrie cazul de spionaj al generalului Ion Şerb[24] şi, ca urmare a consultării volumului editat de Mihai Pelin în 1997, a considerat neadevărate detaliile cazului de spionaj al generalului Ion Şerb prezentate de Ion Mihai Pacepa în lucrarea pe care a publicat-o în S.U.A.[25]
În opinia noastră, declaraţiile lui Ion Mihai Pacepa trebuie privite cu multă circumspecţie deoarece nu este prima dată când informaţiile menţionate de acesta nu concordă cu evenimentele care au avut loc în anii ’70-’8024. Totodată, se cuvine să semnalăm faptul că şi declaraţiile generalului Nicolae Pleşiţă conţin o serie de inadvertenţe. De exemplu, Direcţia V de Securitate şi Gardă (U.M. 0666 Bucureşti) nu s-a ocupat niciodată de urmărirea spionilor străini sau de prinderea lor în flagrant delict. Aceste operaţiuni erau executate de ofiţerii Direcţiei IV de Contrainformaţii Militare (U.M. 0644 Bucureşti), în colaborare cu procurorii militari, doar pentru angajaţii M.F.A. şi M.A.I.. După felul în care a prezentat faptele, Nicolae Pleşiţă a utilizat anumite fragmente de informaţii şi a creat o versiune stilizată a evenimentelor, în care propria persoană a devenit erou principal într-o poveste de spionaj cu happy end. Alţi membri ai fostei Securităţi, care au dorit să-şi păstreze anonimatul, au contrazis parţial opiniile exprimate de Nicolae Pleşiţă şi au sugerat (în mod greşit, după părerea noastră) faptul că generalul Ion Şerb a acţionat mult timp în folosul serviciilorsecrete româneşti şi a adus beneficii deosebite României până în momentul arestării sale, iar sentinţa nu a fost îndeplinită tocmai din acest motiv. În cazul detaliilor prezentate de analistul politic şi militar Larry L. Watts, se cuvine să precizăm, în primul rând, faptul că generalul-maior Ion Şerb a îndeplinit funcţia de comandant al Trupelor de Grăniceri până în luna noiembrie 1961. Este adevărat că unităţile de grăniceri s-au aflat în structura Ministerului Afacerilor Interne până la 1 martie 1960, însă generalul Ion Şerb nu a fost niciodată „adjunct al şefului Consiliului pentru Securitatea Statului” deoarece consiliul respectiv a fost înfiinţat deabia în vara anului 1967, adică după şapte ani de la mutarea lui Ion Şerb şi a unităţilor de grăniceri de sub comanda sa la Ministerul Forţelor Armate.[26]
În al doilea rând, la Constanţa nu a existat niciodată o divizie românească de tancuri. Marea unitate militară menţionată de analistul american era, de fapt, Divizia 9 Mecanizată „Mărăşeşti” (comandată de generalul-maior Dumitru Gafencu, în 1962), iar Divizia 10 Mecanizată a avut comandamentul la Iaşi, nu în Dobrogea sau în Câmpia Bărăganului (unitatea fiind comandată până în februarie 1963 de generalul-maior Gheorghe Crăciun, apoi de generalul-maior Gheorghe Ion - până în luna iunie 1963). Singura mare unitate de tancuri existentă în România până în toamna anului 1968 a fost Divizia 6 Tancuri (comandamentul său fiind la Târgu-Mureş).[27]
În al treilea rând, este puţin probabil ca generalul Ion Şerb să fi avut acces direct la dosarele personale ale generalilor Vasile Milea şi Nicolae Militaru deoarece aceştia nu au fost niciodată subordonaţii săi. Ion Şerb a comandat Armata a II-a şi, în aceeaşi perioadă (1965-1969), Militaru şi Milea au condus Armata a III-a (în calitate de comandant, respectiv şef de stat major), iar dosarele respective puteau fi consultate doar de şefii ierarhici (de exemplu, ministrul Forţelor Armate sau şeful Marelui Stat Major), precum şi de generalii în cauză (fiecare doar dosarul său). În plus, Nicolae Militaru a avut dreptul să vadă întregul dosar al subordonatului său, Vasile Milea. Este posibil ca Nicolae Militaru să fi dat lui Şerb copiile ambelor dosare, acestea fiind făcute până la mutarea lui Militaru de la Armata a III-a la Armata a II-a (iulie 1969). Ulterior, Ion Şerb putea înmâna copiile respective generalului Gheorghi Pavlovici Romanov, însoţite, eventual, de o scurtă actualizare a datelor personale ale generalilor Militaru şi Milea (avansări în grad şi numiri în funcţii noi etc.).
În ultimul rând, generalul sovietic a avut, într-adevăr, un motiv bine întemeiat pentru a obţine rapid detalii despre „înfiinţări a două mari unităţi de mecanizate”. Ca urmare a invadării Cehoslovaciei de către unităţi militare din cinci state membre ale O.T.V. (în noaptea de 20 spre 21 august 1968), Nicolae Ceauşescu a aprobat crearea la 11 septembrie 1968 a Diviziei 57 Tancuri, care avea comandamentul la Bucureşti şi i se subordonau cinci regimente nou înfiinţate: R. 28 Tc. şi R. 43 Artilerie (în comuna Mihai Bravu, din actualul judeţ Giurgiu); R. 20 Tancuri, R. 22 Tc. şi R. 2 Mc. (la Bucureşti). După câteva zile, o nouă mare unitate a fost creată la Armata a II-a. Astfel, pentru blocarea Porţii Focşanilor a apărut Divizia 67 Mecanizată (Brăila), care avea cinci regimente nou înfiinţate în subordine: R. 301 Mc. şi R. 267 Tc. (Galaţi); R. 267 Art. (Brăila); R. 282 Mc. (Focşani); R. 321 Mc. (Râmnicu Sărat). În acelaşi timp, pentru întărirea Armatei a III-a, în scopul blocării Porţii Someşului, a fost înfiinţată Divizia 81 Mecanizată (1 octombrie 1968). Aceasta avea comandamentul la Dej şi i se subordonau cinci regimente nou create: R. 223 Mc. şi R. 230 Tc. (la Baia Mare); R. 221 Mc. (Dej); R. 4 Mc. (Someşeni); R. 315 Art. (Şimleu Silvaniei). De asemenea, s-au înfiinţat Regimentul 27 Tancuri (la Piteşti) şi Divizionul 42 Artilerie Antitanc (păstrat în rezerva stategică), iar regimentele mecanizate din Diviziile 57 Tancuri, 67 şi 81 Mecanizate au primit în organica lor câte un batalion nou înfiinţat de tancuri, un divizion de artilerie şi o baterie antitanc.
În primăvara anului 1969 a fost înfiinţat la Brad (jud. Hunedoara) Batalionul 26 Vânători de Munte, în scopul întăririi Armatei a III-a. Concomitent, la Curtea de Argeş s-a creat Brigada 4 Vânători de Munte (subordonată Armatei a II-a). Această mare unitate avea la dispoziţie patru batalioane noi (B. 29 V.M. – la Râmnicu Vâlcea; B. 30 V.M. - la Câmpulung-Muscel; B. 33 V.M. - Curtea de Argeş; B. 39 V.M. - Târgu-Jiu), precum şi un divizion nou de artilerie de munte (la Târgu-Cărbuneşti, mutat apoi la Râmnicu-Vâlcea).[28] În cursul vizitei efectuate la Bucureşti în luna ianuarie 1972, mareşalul Ivan Iakubovski a propus lui Nicolae Ceauşescu înlocuirea reprezentantului C.F.A.U. în România, generalul Gheorghi Pavlovici Romanov (19 ianuarie 1972). Este posibil ca propunerea comandantului suprem al Forţelor Armate Unite să fi avut legătură cu implicarea generalului Romanov în cazul de spionaj al generalului Ion Şerb. Noul reprezentant al C.F.A.U. pe lângă armata română, generalul-colonel A. A. Dementiev, a preluat funcţia respectivă în luna martie 1972 şi a avut, ca personal ajutător, un locţiitor cu gradul de general, un ofiţer translator, un ofiţer cu cifrul, un subofiţer (care se ocupa de problemele administrative) şi o dactilografă. Revocarea din funcţie a generalului-colonel A. A. Dementiev s-a produs în luna august 1976 „datorită încheierii termenului de serviciu în afara graniţei”, în locul său fiind numit generalul-locotenent Vasili Karpovici Diatlenko - prim-locţiitor al comandantului trupelor Regiunii Militare Moscova şi, apoi, locţiitor al şefului apărării civile a Uniunii Sovietice.[29] La începutul anilor ’80, generalul Vasili Karpovici Diatlenko a fost înlocuit de generalul-colonel V.A. Makarov, care a locuit mai mulţi ani la Bucureşti. Apoi, funcţia respectivă a fost ocupată pentru o scurtă perioadă de către generalul-colonel G. G. Borisov.[30] Îmbolnăvirea sa a determinat retragerea precipitată din acel post în primăvara anului 1989 şi numirea generalului-locotenent Alfred Grigorievici Gaponenko în funcţia de reprezentant al C.F.A.U. pe lângă armata română.
După 1989, generalul Ion Şerb s-a înscris în Partidul Socialist al Muncii, înfiinţat de fostul premier comunist Ilie Verdeţ şi, în luna iunie 1996, a câştigat alegerile organizate pentru funcţia de primar în comuna natală Malu cu Flori (jud. Dâmboviţa). În primul tur de scrutin, Ion Şerb a obţinut primul loc (din cinci candidaţi), cu 562 voturi favorabile (40,03% din totalul celor exprimate), iar în al doilea tur a obţinut 810 voturi (54,14 % din numărul total de voturi), învingându-l pe Constantin Voica, reprezentantul Uniunii Social Democrate P.D. (F.S.N.) - P.S.D.R..[31] La alegerile locale din luna iunie 2000, Ion Şerb a candidat din nou, însă ca reprezentant al Partidului România Mare. În primul tur de scrutin, acesta a obţinut 127 voturi favorabile (9,19% din totalul voturilor) şi s-a situat pe poziţia a patra (din nouă candidaţi). Constantin Voica a participat ca independent şi a câştigat în al doilea tur, cu 1052 voturi favorabile (73,26% din totalul celor exprimate).[32] După insuccesul înregistrat la alegerile locale din vara anului 2000, Ion Şerb s-a retras din viaţa publică. Într-o ştire de presă din 22 august 2005, s-a amintit faptul că, în perioada mandatului său de primar, a pus în posesie în mod abuziv, împreună cu Ion Simion (secretarul comunei), o suprafaţă de 600 m2 de teren, în favoarea lui Ion Bucura (în anul 1996). La 27 iulie 2005, Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgovişte a constatat abuzul în serviciu săvărşit de Ion Şerb şi Ion Simion, însă fostul general şi primar a decedat între timp, iar fapta a fost prescrisă în cazul secretarului comunei. [33]
-------------------------------------------------------------
[1] Ionel Gal, Raţiune şi represiune în Ministerul de Interne, 1965-1989, vol. I, Editura Do-minoR, Iaşi, 2001, p. 231-232; Larry L. Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni… Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, Bucureşti, Editura RAO, 2011, p. 523; Mihai Pelin în volumul său Un veac de spionaj, contraspionaj şi poliţie politică, pp. 266-267, afirmă că Ioan Şerb a fost reţinut pentru o scurtă perioadă de timp, după care a fost pus în libertate.
[2] Înarmaţi cu două puşti de vânătoare şi cuţite, cetăţenii respectivi au pătruns prin forţă până la avion cu ajutorul unui automobil-taxi „Moskvici” (în momentul pregătirii pasagerilor pentru îmbarcare) şi au obligat pe copilotul aflat în carlingă să decoleze imediat şi să zboare spre vest. După aterizarea la Viena, membrii grupului au negociat aproximativ două ore cu reprezentanţii autorităţilor locale de poliţie, apoi au predat armele. Ulterior, au fost judecaţi şi condamnaţi la închisoare pentru deturnarea avionului şi trecere frauduloasă a frontierelor de stat, iar pedepsele au fost executate în Austria (unde li s-a acordat azil politic). Pentru detalii vezi CNSAS, Trupele de Securitate (1949-1989), documente editate şi selectate de Florica Dobre, Florian Banu, Camelia Duică, Silviu B. Moldovan, Liviu Ţăranu, Bucureşti, Editura Nemira, 2004, p. 25.
[3] ACNSAS, fond Ministerul de Interne, Direcţia Secretariat-Juridică, dosar nr. 3629, vol. 9, f. 147.
[4] Vezi http://www.politiadefrontiera.ro/inf_generale/galerie.php (accesat la 21 decembrie 2012).
[5] A.C.N.S.A.S., Fond DMRU, dosar nr. 7353, vol. 6, f. 296.
[6] Pentru detalii privind soarta familiei Boico (Cristina a fost sora mamei lui Vladimir Tismăneanu, Hermina Marcusohn), vezi Vladimir Tismăneanu, Lumea secretă a nomenclaturii. Amintiri, dezvăluiri, portrete, Bucureşti, Editura Humanitas, 2012, pp. 17-19.
[7] Trupele de Securitate (1949-1989), pp. 15-16. În conformitate cu Decretul nr. 2199 din 31 decembrie 1948 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, toate unităţile de grăniceri făceau parte din Ministerul Afacerilor Interne vezi Florian Banu, Câteva consideraţii privind edificarea şi utilizarea reţelei informative a organelor grănicereşti ale MAI în anii ’50, în CNSAS, „Arhivele Securităţii”, vol. II, coord. Silviu B. Moldovan, Bucureşti, Editura Nemira, 2006, p. 83.
[8] Serviciul Istoric al Armatei, fond Direcţia Superioară Politică a Armatei, rola nr. 5.630, cadrul 127.
[9] Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Fond Ministerul de Interne/Direcţia Management Resurse Umane, dosar nr. 7349, vol. 2, f. 251.
[11] Florica Dobre (coord.), Membrii C.C. al P.C.R. (1945-1989). Dicţionar, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004, p. 200.
[12] A.C.N.S.A.S., Fond Direcţia Secretariat-Juridică, dosar nr. 3618, vol. 3, ff. 204-205.
[13] A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 46/1961, f. 3; Trupele de Securitate (1949-1989), p. 18; Gavriil Preda, Petre Opriş, România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Documente (1954-1968), vol. I (1954-1961), Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2008, p. 400; http://www.politiadefrontiera.ro/inf_generale/galerie.php (accesat la 21
decembrie 2012).
[14] Teofil Oroian, Gheorghe Nicolescu, Valeriu Florin Dobrinescu, Alexandru Oşca, Andrei Nicolescu, Şefii Statului Major General Român (1859-2000), Bucureşti, Editura Europa Nova, 2002, p. 300.
[15] Cinstea şi răspunderea este a tuturor. Interviu cu general-locotenent Ion Şerb, în „Apărarea Patriei”, ediţie specială, 15 august 1967.
[16] A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 97/1969, ff. 5-6.
[17] Idem, dosar nr. 3/1972, f. 8.
[18] I.E. „Poveşti ciudate au circulat săptămâna trecută despre evenimente misterioase care au avut loc la Bucureşti. Una dintre acestea s-a axat pe o presupusă executare a unui general român, pe nume Ion Şerb, despre care s-a spus că a fost împuşcat de un pluton de execuţie deoarece a înmânat ruşilor secrete militare. De asemenea, au fost rapoarte despre retrogradări bruşte. Unul dintre cei mai puternici lideri ai ţării, Vasile Patilineţ, şi-a pierdut importantul post de secretar al Comitetului Central însărcinat cu apărarea şi securitatea internă şi a fost numit pe o poziţie minoră, de ministru al Pădurilor (sic!). Alţi doi oficiali, inclusiv şeful propagandei ţării, au fost, de asemenea, înlocuiţi din funcţii. Ce s-a întâmplat? Mulţi experţi străini cred că preşedintele român şi liderul partidului, Nicolae Ceauşescu a pedepsit un grup de opozanţi care, în vara trecută, au participat la uncomplot eşuat de înlăturare a sa. După ce Ceauşescu s-a întors dintr-un turneu mai lung efectuat în China şi Extremul Orient în luna iunie (1971), au existat zvonuri despre o tentativă de lovitură de stat la Bucureşti. În cadrul unei şedinţe de o zi cu liderii locali de partid, Ceauşescu a fost criticat - s-a spus că a fost şi huiduit - pentru faptul că a făcut declaraţii emoţionante prochineze în timpul călătoriei sale, care au iritat în mod inutil pe ruşi. Pentru moment, Ceauşescu rămâne la putere. Însă lipsa de succes a experimentelor sale economice orientate spre Occident, combinată cu neplăcerile de durată create de Moscova asupra politicii sale independente, par cu siguranţă să-l ţină într-o poziţie relativ tulbure”. Vezi Intrigue in Bucharest, în „Time”, 02/28/1972, Volume 99, Issue 9, p. 3 (Database: Academic Search Premier; EBSCOhost: Intrigue in Bucharest). Pentru a evita două erori din articolul nesemnat apărut în revista americană, menţionăm faptul că Vasile Patilineţ a devenit ministru al Economiei Forestiere şi Materialelor de Construcţii la 24 ianuarie 1972, cedând postul de şef al Secţiei C.C. al P.C.R. pentru controlul muncii la M.F.A., M.A.I. şi Justiţie.
[19] Gestorben, în „Der Spiegel” 9/1972, 21 februarie 1972, p. 132.
[20] I.E. „Sovieticii au încercat cel puţin o dată să penetreze armata română şi să încurajeze elemente anti-Ceauşescu, însă efortul respectiv s-a sfârşit cu un eşec şi neplăceri în anul 1972, când un om aparent al Moscovei din armata română, generalul Ion Şerb, a fost prins şi judecat de curtea marţială”. After Helsinki: Balkan Jitters, „Time”, 08/18/1975, Volume 106, Issue 7, p. 3 (Database: Academic Search Premier; EBSCOhost: After Helsinki: Balkan Jitters).
[21] Potrivit mărturiei lui Pacepa, generalul Ion Şerb era „şeful Garnizoanei Militare Bucureşti când a fost contactat de fosta lui amantă din Moscova […] Celor de la GRU le place să bată fieru’ cât e cald. La prima lui întâlnire cu Şerb, în timp ce Nastasia îi strângea picioarele lui Şerb între genunchii ei, sub masă, [colonelul F. A.] Musatov i-a cerut nişte documente secrete aparent inofensive […] Musatov s-amişcat foarte repede. A pretins că are nevoie de toate acestea pentru o teză de doctorat. Da’ el a scris ceva despre apărarea unei capitale est-europene împotriva unui atac NATO în care se folosesc arme convenţionale. A folosit ca exemplu Bucureştiul, iar planurile de apărare ale Bucureştiului îi vor fi de mare ajutor […] Când Musatov a cerut planurile, Direcţia a IV-a [a Securităţii] le-a scos în secret în noaptea aia din seiful personal al lui Şerb şi le-a înlocuit cu o versiune falsă, menită să dezinformeze, pe care băieţii o au întotdeauna la îndemână […] Moscova s-a prins în joc singură […] [Nicolae Ceauşescu] a vrut ca Şerb să fie nimicit. Dar abia se anunţase public că România nu mai are deţinuţi politici, astfel că Tovarăşul a hotărât să fie drastic pedepsit pentru încălcarea legii cu privire la secretul de stat. Documentele false, pregătite de către Direcţia a IV-a, au fost ascunse în casa lui în timpul unei descinderi clandestine, iar el a fost arestat imediat când au fost găsite. Din acel moment, cunoşteam cazul Şerb în detaliu. A fost judecat de curtea marţială în spatele uşilor închise pentru nerespectarea secretului de stat, degradat şi condamnat la şapte ani de închisoare. La câteva zile după proces, Ceauşescu mi-a ordonat să organizez o operaţiune de dezinformare în Occident, răspândind zvonul că Şerb era primul general din blocul sovietic care a fost condamnat ca spion sovietic. Cu greu s-ar putea găsi ceva mai convingător decât chestia asta, pentru a sprijini [operaţiunea] „Orizontul” în Occident, a spus atunci Ceauşescu. Ca prim rezultat al operaţiunii de dezinformare, în februarie 1972 Occidentul a aflat ştirea că s-ar putea ca Şerb să nu mai fie general. Peste câteva zile, Şerb a devenit un caz internaţional, iar mass-media occidentală a publicat diverse rapoarte cum că generalul român Ion Şerb fusese arestat şi executat pentru că a furnizat informaţii militare Uniunii Sovietice […] Ceauşescu a ordonat ca situaţia reală a lui Şerb, cunoscută numai de o mână de oameni, să fie păstrată ca unul dintre cele mai mari secrete ale României. În august 1976, la întoarcerea sa din Crimeea după o întâlnire conciliantă cu Leonid Brejnev, Ceauşescu a ordonat ca Şerb să fie silit să semneze un acord secret, iar apoi să fie eliberat din închisoare şi trimis la muncă într-o gospodărie agricolă departe de Bucureşti (subl. ns.)” vezi Ion Mihai Pacepa, Orizonturi Roşii. Amintirile unui general de securitate, Bucureşti, Editura Venus, 1992, pp. 227-229. 19 Iată cum a fost consemnată întâlnirea respectivă în jurnalul generalului Urdăreanu: „21.02 [1979] […] Ora 11.30. Primesc vizita unui director din Ministerul Aprovizionării Tehnico- Materiale, inginerul Cernescu, care vine într-o problemă de serviciu. Solicită pentru bazinul minier Rovinari nişte autocamioane cu trei diferenţiale. A venit însoţit de directorul Întreprinderii de mecanizare a lucrărilor, generalul-locotenent în rezervă Ion Şerb. Cu acesta din urmă este o întreagăistorie:
Cândva a fost comandantul grănicerilor, pe când aceştia ţineau de ministerul de Interne. La puţin timp după ce grănicerii au trecut la armată, a fost destituit pentru imoralitate, s-a spus. Într-adevăr, era foarte tânăr şiprezentabil. A fost apoi numit locţiitorul comandantului la Armata de Bucureşti. Când generalul Ion Gheorghe a ajuns şeful Marelui Stat Major, Şerb a fost promovat comandant de armată. În anul 1969, când a luat fiinţă Comandamentul Infanteriei şi Tancurilor, a fost numit prim-locţiitor al comandantului. Am lucrat împreună câţiva ani buni şi am colaborat foarte bine, până când a fost scos, judecat şi condamnat, se zice, pentru spionaj. După un oarecare timp a fost eliberat. L-am regăsit apoi director la o întreprindere importantă, la Rovinari, [în judeţul] Gorj (subl. ns.)” vezi Tiberiu S. Urdăreanu, Jurnal 1978-1988, Bucureşti, Editura Militară, 2004, p. 76.
[20] Ion Mihai Pacepa în dosarele Securităţii: 1978-1980, studiu introductiv, selecţia documentelor şi indice de nume de Liviu Ţăranu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2009, p. 379.
[22] Marian Oprea, Viorel Patrichi, În culisele Securităţii cu şi fără generalul Pleşiţă, Bucureşti, Editura Lumea Magazin, 2004, pp. 86-87.
[23] În opinia lui Larrry Watts, „El [generalul Ion Şerb - n.ns.] fusese recrutat în timp ce era prizonier în URSS şi antrenat ca ofiţer de securitate, în perioada războiului; s-a întors în România cu Divizia Tudor Vladimirescu şi a continuat să fie instruit în «academia militară» sovietică. Mai mult, pentru că urmase cursuri de instruire în domeniul informaţiilor în Uniunea Sovietică, el a făcut carieră în Securitate, ajungând până la funcţia de adjunct al şefului Consiliului pentru Securitatea Statului (sic!), precum şi ministru-adjunct de interne, sub Alexandru Drăghici, înainte de căderea acestuia în dizgraţie, după care a fost reîncadrat ca ofiţer, în forţele armate române. Şerb şi Romanov se aflau în termeni foarte buni. Romanov, care fusese prim-adjunct al comandantului Districtului militar Moscova (garnizoana Moscova), înainte de numirea sa, în mai 1966, la Bucureşti (în funcţia de reprezentant al comandantului suprem al Forţelor Armate Unite ale O.T.V. pe lângă armata română,) cunoştea foarte bine slujba şi responsabilităţile lui Şerb. Şerb a susţinut în timpul interogatoriilor că Romanov îl abordase la recepţia de la ambasada sovietică, dată cu ocazia aniversării revoluţiei bolşevice din [7) noiembrie 1970, la un moment de vârf al campaniei de presiune (şi dezinformare), exercitată de sovietici asupra României, referitor la participarea la manevrele [Organizaţiei] Tratatului [de la Varşovia]. Câteva luni mai târziu, Romanov i-a înmânat „o listă de cumpărături”. După aceea, Şerb s-a întâlnit cu Romanov la Constanţa, la o inspecţie a Diviziei 9 detancuri (sic!), unde i-a dat lui Romanov informaţii asupra „recentei înfiinţări a două mari unităţi de mecanizate”, special destinate să combată o incursiune [în România a unităţilor militare din] URSS - Tratatul de la Varşovia, precum şi „desfăşurarea regimentelor acestora”. Aceasta confirma informaţiile generale sovietice şi oferea detalii care lipseau Moscovei. Generalul sovietic şi-a exprimat gratitudinea „pentru informaţiile primite, ca şi pentru promisiunea că ar putea avea şi altele, pe viitor”. Conform transcriptului interogatoriului lui Şerb, el s-a întors la Bucureşti, în mai 1971 (după ce a mai participat la o inspecţie la Iaşi), şi a pus pe hârtie ceea ce îşi mai amintea din planul de acţiune al armatei, din 1968, aşa cum îi ceruse ofiţerul G.R.U.. Acest „plan de reacţie al armatei române, în cazul forţării liniei Prutului, printr-o invazie similară cu cea din Cehoslovacia” i-a fost dat lui Romanov în aceeaşi lună. La contactul următor, Şerb i-a furnizat generalului sovietic informaţii referitoare la „misiunile Diviziei 9 şi Diviziei 10 din Dobrogea şi câmpia Bărăganului, inclusiv podurile care urmau să fie distruse, în cazul unui atac sovietic”.
Romanov a cerut, de asemenea, şi a primit dosarele de cadre ale câtorva comandanţi militari, printre care generalul Vasile Milea, pe atunci comandantul Gărzilor Patriotice, şi generalul Nicolae Militaru, care îi va urma lui Şerb la comanda Armatei a II-a (Regiunea Bucureşti) şi în funcţia de comandant al Garnizoanei Bucureşti. Militaru, care fusese şi el antrenat şi recrutat de spionajul militar sovietic în U.R.S.S., va fi prins în flagrant în timp ce trimitea informaţii către G.R.U., în 1978. Arestarea generalului Şerb, în septembrie 1971, fusese, se pare, doar vârful icebergului (sic!), cu toate că rapoartele care ajunseseră la serviciile S.U.A., cum că arestarea lui fusese însoţită de arestarea altor 40 de ofiţeri de stat-major, fuseseră exagerate prin măsurile active sovietice, pentru a crea imaginea unei semnificative opoziţii prosovietice în armată (subl.n.)” vezi Larry L. Watts, op. cit., pp. 521-523.
[24] Ion Mihai Pacepa, Red Horizons, Regnery Gateway, Washington D.C., 1987 [ediţia în limba română: Orizonturi Roşii. Amintirile unui general de securitate, Bucureşti, Editura Venus, 1992]; Mihai Pelin, Culisele spionajului românesc: DIE 1955-1980, Bucureşti, Editura Evenimentul Românesc, 1997.
[25] Cf. Mihai Pelin, Operaţiunile „Meliţa” şi „Eterul”. Istoria Europei libere prin documente de Securitate, Bucureşti, Editura Albatros, 1999, pp. 123-125; 540-541; Florian Banu, Câteva consideraţii privind istoriografia Securităţii, în „Caietele CNSAS”, nr. 1/2008, p. 196; Ion Mihai Pacepa în dosarele Securităţii: 1978-1980, p. 26; Ioan Scurtu, Împotriva falsificării istoriei, în „Art-emis. Magazin cultural”, duminică, 11 septembrie 2011, http://www.art-emis.ro/analize/595-impotriva-falsificarii-istoriei.html (accesat la 24 septembrie 2011).
[26] Pentru detalii, vezi protocolul nr. 2 al şedinţei Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din 22 ianuarie 1960, Decretul Consiliului de Stat nr. 710/1967 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Interne, referatul cu privire la stabilirea structurii organizatorice a Departamentului Securităţii Statului (aprobat la şedinţa Biroului Permanent al Consiliului de Miniştri din 11 septembrie 1967) şi protocolul şedinţei din 12 septembrie 1967 a Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. - Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, anul III, nr. 65, partea I, sâmbătă, 22 iulie 1967, p. 564-567; Gavriil Preda, Petre Opriş, România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Documente (1954-1968), INST, Bucureşti, 2009, vol. I (1954-1961), pp. 294-295 şi vol. II (1962-1968), pp. 310-313; 327-328.
[27] A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 34/1962, f. 69; Petre Opriş, România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia (1955-1991), Bucureşti, Editura Militară, 2008, pp. 103-104, 114, 136, 139, 298.
[28] Pentru detalii privind noua structură organizatorică secretă a principalelor forţe ale armatei române, pentru care şi-a manifestat interesul generalul sovietic Gheorghi Pavlovici Romanov, vezi Vasile Băeţelu, Mihai Ghinoiu, Contribuţia Marelui Stat Major la reforma armatei în perioada 1968-1989, în Statul Major General: 1859-2004: Istorie şi transformare, Centrul Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2004, pp. 251-252, 265-268; Paul Sandachi, Aviaţia de luptă reactivă în România (1951-2001), Muzeul Aviaţiei, f.a., p. 70, 73.
[29] Pentru detalii, vezi A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Secţia Administrativ-Politică, dosar nr. 3/1976, ff. 163-167.
[30] General-maior Dumitru Mircea, Unele aspecte privind relaţiile cu structurile militare ale Tratatului de la Varşovia, în România şi Tratatul de la Varşovia. Istoric. Mărturii. Documente. Cronologie, editori: Constantin Olteanu, Alesandru Duţu, Constantin Antip, Bucureşti, Editura Pro Historia, 2005, pp. 205-206.
[31] Fişa judeţului Dâmboviţa, Alegeri locale 1996, Primării, Malu cu Flori, http://www.roaep.ro/alegeri/ (accesat la 22 decembrie 2012).
[32] Fişa judeţului Dâmboviţa, Alegeri locale 2000, Primării, Malu cu Flori, http://www.roaep.ro/alegeri/ (accesat la 22 decembrie 2012).
[33] Dan Coste, „Ne judecăm cu primăria şi cu cei care ne-au furat pământul”, 9 AM News, 22 august