După 1918

Așa dar, la sfârșitul anului 1918 poporul român a restabilit suveranitatea sa asupra pământurilor ce fuseseră rupte din trupul Moldovei de Imperiile Habsburgic și rus în 1775 și, respectiv, în 1812. Nistrul constituia acum, până la vărsarea în Marea Neagră, frontiera de stat, în fond, frontiera istorică între România și Ucraina. Transilvania - în întregimea ei - și Banatul se reintegraseră, alături de celelalte provincii românești, în același stat unificat.

Puterea sovietică însă, rusă și ucraineană, n-a renunțat  la vechile revendicări : Basarabia și Bucovina. La 1 mai 1919, Cicerin și Cristian Racovski, comisarii Afacerilor Externe ai Rusiei, respectiv, Ucrainei, au adresat Guvernului român o Notă acuzatoare , revendicativă având caracter ultimativ[41]: România „a invadat, la sfârșitul anului 1917 Basarabia, distrugând cuceririle revoluției ruse și instaurând detestatul regim al proprietarilor funciari… Guvernele imperialiste ale Antantei, susținând acțiunile de anexare întreprinse de România, făceau declarații oficiale cu privire la  caracterul provizoriu al ocupării Basarabiei”[42]. Acuză Guvernul român că nu ar fi respectat  „acordul” cu Rusia (făcând trimitere la schimbul de scrisori Averescu-Racovski din 5 martie 1918)  care „prevedea” la art. 1 ca România „să se retragă din Basarabia într-un interval de două luni”[43] …

Guvernul român „a încercat să obțină românizarea forțată și violentă a populației /din Basarabia/ prin teroare, execuții, arestări, tortură, confiscarea bunurilor, organizarea de pogromuri contra evreilor, jafuri puse la cale de birocrația română coruptă și avidă de câștig. Au fost executați peste 100 de muncitori de la căile ferate…mii de țărani au fost împușcați, satele arse sau rase de pe fața pământului de forțele de arilerie… 2.000 de persoane au fost împușcate în Basarabia de Nord… Guvernul feudal român …și-a propus să răstoarne puterea sovietelor din Ungaria… trupele românești asaltează din toate direcțiile armata roșie sovietică din Ungaria… etc etc”.

În ultima parte a Notei se formulează cererile ultimative  ruso-ucrainene, sub formă de „propuneri!”:
„- Armatele, funcționarii și agenții români din Basarabia să evacueze imediat acest teritoriu
- Autorii tuturor crimelor comise contra muncitorilor și a întregii populații din Basarabia să fie de îndată judecați de către un Tribunal al poporului
- Toate proprietățile militare aparținând armatei Rusiei și a Ucrainei sustrase abuziv de România să fie restituite
- Locuitorii Basarabiei să fie repuși în posesia bunurilor care le-au fost furate sau confiscate.

Guvernele socialiste sovietice ale Rusiei și Ucrainei vor aștepta timp de 40 de ore , începând cu data de 1 mai ora douăzeci și două seara, un răspuns clar și précis în legătură cu aceste propuneri; în cazul în care acest răspuns nu va veni, ele își rezervă dreptul să acționeze așa cum consideră de cuviință în ceea ce privește România” . Nota ultimativă este semnată de: Cicerin, Comisarul poporului pentru Afacerile Externe al Republicilor Socialiste Federative sovietice Ruse; Rakovski, Președintele Consiliului Comisarilor poporului și comisarul poporului în Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Socialiste Federative Sovietice ucrainiene .

Un comentariu al acestei Note ultimative ruso-ucrainene adresată României la 1 mai 1919, ar necesita zeci de pagini. Încerc să rezum în câteva fraze acest comentariu.  Unirea Basarabiei cu Țara s-a realizat  prin acte plebiscitare ce au exprimat voința națiunii române- majoritară  în această parte a Moldovei istorice. Armata română, chemată în mod expres de Sfatul Țării și de Consiliul General al Bucovinei în contextul  săvârșirii de către bande înarmate ruse și austro- ucrainene de acte teroriste în scopul lichidării organelor representative ale celor două Provincii și anexaării lor la Puterile vecine, n-au făcut altceva decât să restabilească ordinea astfel ca cele două organe de conducere să-și poată dsfășura activitatea. Nu exista în acel timp instituții de „administrație” ale României nici în Basarabia, nici în Bucovina. Nu a existat nici un fel de „accord” ruso-român care să prevadă retragerea armatei române din Basarabia. Pe teritoriul României nu s-au constituit niciodată bande înarmate în scopul atacării Rusiei sovietice.

În ceea ce privește „românizarea”, teza aceasta necesită unele lămuriri. Ea face parte din pachetul de „argumente” folosit de foștii ocupanți ruși pentru justificarea anexării unor teritorii românești  considerate a fi fost locuite de ruși sau ucraineni care, în mod violent, au fost românizați. Nu s-a recunoscut însă niciodată politica de deznaționalizare, rusificare forțată a românilor și a altor națiuni ținute sub teroare, cu tot arsenalul  cunoscut - deportări, arestări, execuții în masă, pogromuri etc. Privitor la războiul din 1919, catalogat drept „război de intervenție” contra revoluției ungare a Sfaturilor, este și acest fapt un fals istoric. Agresiunea nu a fost a armatei române, ci a armatei roșii ungare; conivența Bela Kun- Lenin este prea bine cunoscută pentru a mai insista asupra ei. Sub sloganul revoluției mondiale se urmărea destămartea României și așezarea hotarului ungaro-sovietic pe Carpați[44]. De altfel, Ungaria, deși a semnat Tratatul de pace dela Trianon (iunie 1920), nu a recunoscut niciodată actul plebiscitar de la 1 decembrie 1918 de la Alba-Iulia, „Doliul” Trianon-ului purtat de Ungaria de mai bine de o sută de ani, dovedește perpetuarea mitului „Sfintei Coroane”.

În fine, subliniez că așa-zisele „propuneri” înscrise în Nota adresată de Rusia și Ucraina sovietice Guvernului român la 1 mai 1919, sunt un ultimatum. Se acordă  40 de ore pentru îndeplinirea „propunerilor”! Dacă nu…

 În scurta perioadă cât la Kiev s-a aflat un regim ucrainean liber, acesta s-a orientat către stabilirea unor relații normale cu România. La 26 iulie 1919, Guvernul Republicii Ucraina a adus la cunoștința Guvernulu român  hotărârea sa privitor la relațiile bilaterale:  să stabilească „cele mai prietenești raporturi între Ucraina și România, bazate pe neamestecul reciproc în treburile interne, guvernul ucrainean declarând că nu vrea în nici un fel să pună în discuție frontiera actuală între cele două țări, considerând Nistrul ca frontieră definitivă între ele și dorind să stabilească pe această frontieră cele mai bune relații de vecinătate… să ceară sprijinul României în convorbirile cu țările Antantei în legătură cu aprovizionarea permanentă și organizarea armatei ucrainene…”.

În încheiere  se arăta precaritatea situației statului ucrainean: „în prezent bolșevicii amenință odată în plus cu distrugerea Ucrainei, în urma căreia,  toate statele vecine  cu bolșevicii, în primul rând România și Polonia, vor trebui să sufere șocul care a slăbit rezistența poporului ucrainean”. În consecință, se solicită „un ajutor imediat cu muniție de război și în mod deosebit cartușe și obuze…”. Semnează acest document de importanță deosebită, Șeful misiunii Diplomaticee ucrainene în România, C. Matzievici, Delegatul Statului Major General al Armatei ucrainene, general de armată Serghei Delvig. De adăugat și un alt fapt important care anunța o reală  cooperare pe multiple planuri în această zonă a Europei abia ieșită dintr-o lungă epocă de suferință. La 27 august 1919, printr-o scrisoare adresată Președintelui Consiliului de Miniștri al României, cei doi dilomați ai Ucrainei informează că o misiune extraordinară ucraineană condusă de dr. Filipciuc a fost trimisă în Polonia „pentru a încheia un accord între cele două țări”; Seimul polon a recunoscut guvernul Ucrainei și este în favoarea încheierii unui accord care „ar avea ca scop lupta împotriva bolșevismului”[45].

Intențiile exprimate de guvernul Republicii Ucraina n-au avut parte de success. Rusia sovietică, luptându-se pentru „recuperarea” teritoriilor pierdute, a acaparat Ucraina , așezând-o în rândul republicilor sovietice, socialiste din Federația rusă, pentru multe decenii.

La capărul acestei succinte relatări a unor aspecte ale  istoriei românești din anii de răscruce 1917 -1918, formulez câteva constatări  de interes mai larg.

În ceea ce privește Basarabia și Bucovina ca „posesiuni rusești” punctele de vedere ale bolșevicilor și ale reprezentanților fostului imperiu, erau identice. În toată perioada pregătirii Conferinței de pace, a desfășurării lucrărilor acesteia și în anii ce au urmat, pozițiile acestea nu s-au schimbat. Un studiu asupra acestor chestiuni ar putea beneficia de o documentație foarte bogată. Menționez acum un document din octombrie 1919 și anume Raportul informativ nr. 587 din 5 octombrie 1919 provenind de la grupul de armate al generalului Lupescu, adresat prim-ministrului României. Se arată în acel raport că generalul Denikin răspândea, prin agenții săi din stânga Nistrului „proclamații și manifeste prin care promitea Bucovina Ucrainei. În Basarabia, în zona Bender, și alte orașe, agenți ai lui Denikin declarau că după ce va termina cu bolșevicii, se va adresa României în mod amical pentru cedarea Basarbiei imperiului rus și, în caz de refuz, vor interveni cu forța armată pentru a-și îndeplini scopul”[46].

 Gheorghe Brătianu s-a aplecat din nou asupra istoriei celor două provincii românești în 1940 , după ce ultimatum-ul U.R.S.S. din 26 iunie adresat guvernului român, preciza, între altele: „Basarabia, populată în cea mai mare parte de ucraineni a aparținut Ucrainei”. Posturile de radio rusești răspândeau istorii noi: „moldovenii sunt o populație slavă, de aceeași origină cu rușii și ucrainenii, vorbind un dialect apropiat de limba rusă”.

A demontat marele istoric toate falsurile pe care credeau agresorii că își pot întemeia furtul de teritorii și de oameni. La sfârșitul demonstrației sale, scrie: „Istoria este un perpetuum început. Nu suntem în măsură să examinăm prezentul și încă mai puțin să scrutăm viitorul. Unitatea română s-a consolidat la răscrucea unor imperii moarte, ea a trebuit să sufere din cauza reînvierii imperialismului. Din nou a apărut, din stepă, vechiul spectru al invaziei și Moldova a suportat încercări grele. Dar, din lecțiile istoriei știe că valorilei permanente nu au fost niciodată atinse. Valul a mai venit din Est, de nenumărate ori de-a lungul secolelor, dar el s-a întors înapoi, desemnând întotdeauna, la hotarele Moldovei, limitele Europei, spiritului ei, civilizației ei. Dacă este adevărat că proverbele sunt înțelepciunea popoarelor, nu există unul mai expresiv care să rezume experiența milenară a poporului Moldovei și de oriunde: Apa trece, pietrele rămân!”.

 - Va urma -

 Nota redacției - Text publicat și în revista „Minerva”, Journal of History and Philosophy, volume 4, Issue 1, February 2023, România de Mâine Foundation Publishing House, p. 15-42 sub titlul „Bucovina . Historical Highlight” (revista apare exclusiv în limba engleză. 

---------------------------------------------------

[41] Ibid.,doc. nr. 159, p. 581-585 (originalul în A.BAR, Fond XIV,  dosar  1010, vol II, f. 53-58).
[42] Face referire la Nota oficială trimisă guvernului sovietic rus , la 21 februarie 1918 , de către ministrul Italiei în România, Fasciotti , în numele reprezentanților diplomatici ai țărilor aliate , care preciza că „intervenția trupelor române /în Basarabia/ nu are caracter politic”
[43] Este vorba de o răstălmăcire voită a unor documente cunoscute sub numele de „Schimbul de scrisori Averesu –Racovski) din zilele de 20-23 februarie/5-8 martie 1918 ; La 11/24 februarie 1918, Rumcerod-ul din Odesa (autoritatea ucraineană) a trimis o Notă Guvernului român la Iași , cu următoarele cereri: 1/ „ Guvernul român se angajează să facă o declarație formală în ceea ce privește evacuarea progresivă a Basarabiei de armatele de ocupație române.În primul rând, evacuarea Bender-ului și Sebriani. Armata de ocupație română trebuie să fie redusă, în decurs de două luni la un detașament de 10 000 de oameni al căror serviciu va consta în păstrarea depozitelor românești și a liniilor de cale fwerată. Pe măsură ce se va face evacuarea armatei române, forțele militare  ruse vor ocupa punctele evacuate” Tot în acest punct se cerea trecerea în subordinea poliției ruse  a miliției locale etc etc.
 Este interesant că în această scrisoare se revenea asupra unei „oferte” mai vechi a Rusiei (țariste)  ca armata română în frunte cu regele, casa regală, Parlamentul, guvernul  etc să se refugieze în Rusia, ofertă respiunsă la timpul ei de România. Scrisorea era semnată de Iudovski, Brașevan și Voronski. Șeful Guvernului român, generalul Alexandru Averescu a pus următorea rezoluție pe documentul în cauză : „Se admit toate condițiunile, exceptând prima. „Răspunsul official al Guvernului român trimis Rumcerod-ului conține la punctul 1 , ad litteram, rezoluția gen. Averescu. De adăugat că documentele ce au urmat, printre care ultimul din 5 martie 1918 semnat de Dr. C. Rakovski Președintele Colegiului superior autonom fac abstracție de precizarea cuprinsă în rezoluția lui Averescu. De aici s-a ajuns la transformarea acestor documente într-un  inexistent  „acord” româno-sovietic privind retragerea armatei române din Basarabia, fals preluat nu numai de diplomații ruși în negocierile ulterioare cu România, ci și de istoricii ruși, publicat ca atare în culegerile de documente rusești de după revoluție. ( Maniera aceasta de falsificare a documentelor o întâlnim și pentru bine-cunoscutul ultimatum sovietic din 26 iunie 1940, transformat în „acord” româno-sovietic, în scopul păstrării , în tratatul de pace din 1947, a frontierei Molotov-Ribbentrop cu România. ) Vezi Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, Fond 71/URSS, vol 131.Apud  Basarabia Bucovina Transilvania…, doc. nr.77 , p. 243-249.
Aceste scrisori au rămas fără obiect deoarece la 27 februarie/12 martie trupele germane erau în fața Odesei, Rumcerod-ul și celelalte organe revoluționare nu mai existau. (Vezi raportul căpitanului aviator C. Andreescu către MAE la 15 martie de la Odesa, în Arh. MAE. Fond URSS, vol 131. f. 328)
[44] Vezi pe larg Viorica Moisuc, Premisele izolării politice a României 1919-1940, Humanitas, București, 1991, partea I-a, capitolul III ; Calvarul..., vol.II,capitolul XXX.
[45] Basarabia Bucovina Transilvania, doc. nr. 160, p. 585-588 .
[46] Idem., doc nr. 162, p. 589-590.
                                                      .