Cuvânt introductiv

În secolul al XIX-lea, numit secolul naţionalităţilor, ca urmare a mişcărilor general europene de transformări multiple de ordin politic, social, economic, cultural, ideologic, s-au desfăşurat procesele de formare a naţiunilor din Europa. În contextul acestor procese de modernizare a societăţilor europene s-au cristalizat limbile literare naţionale. Şi societatea românească, dominată de factorul naţional, s-a încadrat în cuprinsul acestor transformări ce se derulau pe bătrânul continent, rezultând procesul istoric de formare şi afirmare a naţiunii române, epoca modernă, concomitent, reprezentând etapa superioară a evoluţiei limbii române ca limbă de cultură. Încorporaţi cu forţa, la 1812, în componenţa Imperiului Rus, românii basarabeni au fost izolaţi, în decursul celor peste 100 de ani de înstrăinare, de partea poporului român care edifica statul unitar modern şi, astfel, au fost lipsiţi de posibilitatea de a se încadra în procesul lingvistic şi literar al întregului neam românesc. În plus, ei au fost privaţi de şcoli cu predarea în propria limbă, de presă naţională (cu excepţia a câtorva publicaţii periodice efemere editate la începutul secolului al XX-lea). Deşi erau băştinaşi şi majoritari în limitele provinciei, limba lor nu avea acces legal în viaţa publică. În aceste circumstanţe, puşi sub tăvălugul rusificării şi ignoranţei, românii basarabeni au stagnat, pe parcursul dominaţiei ţariste, sub aspect cultural, limba română în Basarabia nedispunând de condiţiile necesare de a evolua.
Bazându-ne pe un bogat material extras din diverse publicaţii şi surse de arhivă, ne-am propus să elaborăm acest studiu, în ale cărui pagini să scoatem în relief calvarul prin care a trecut limba română în Basarabia sub regimul acvilei bicefale.

Lansându-l în circuitul istoriografic, atenţionăm, totodată, eventualii cititori că prezentul studiu, cu regret, nu este definitivat. Ca urmare a unor circumstanţe, n-am reuşit să tratăm toate capitolele preconizate, şi anume cele referitoare la funcţionarea limbii române în biserică şi justiţie, viziunea istoriografiei sovietice moldoveneşti asupra formării aşa-numitei „limbi literare moldoveneşti" etc. Nutrim speranţa că într-un viitor apropiat vom oferi publicului cititor o ediţie nouă, adăugită substanţial.

Funcţionarea limbii române în sistemul administrativ al Basarabiei. Două limbi oficiale

La 16/28 mai 1812, în incinta Hanului lui Manuc-bei din Bucureşti, a fost semnat tratatul de pace dintre Rusia şi Turcia, prin care s-a pus capăt Războiului ruso-otoman din anii 1806-1812. În conformitate cu stipulaţiile acestui tratat, teritoriul Principatului Moldovei a fost scindat în două, partea dintre Prut, Nistru şi Marea Neagră al principatului fiind încorporată în Imperiul Rus. Raptul acestei părţi integrante a spaţiului geografic naţional al poporului român - un patrimoniu inalienabil - a fost o consecinţă a politicii expansioniste promovată consecvent în zona Mării Negre de către cercurile imperialiste ale Porţii Otomane şi Imperiului Rus.
Ca urmare a ratificării tratatului de către suveranii ambelor imperii, în ziua de 2/14 iulie 1812, la Bucureşti, s-a produs schimbul instrumentelor de ratificare. Din această zi, în decurs de trei luni, Rusia urma să-şi evacueze forţele armate din Principatele Române şi, pe data de 2 octombrie 1812, să sisteze activitatea administraţiei militare de ocupaţie pe care o instalase aici în timpul războiului.
La 23 iulie 1812, comandantul-şef al armatei ruse de la Dunăre, amiralul P.V. Ciceagov[1], care, prin împuternicirile ce i-au fost acordate de împărat, reprezenta oficialităţile de la Sankt Petersburg, a semnat Regulamentul privind constituirea administraţiei provizorii în Basarabia - primul act legislativ rus referitor la partea amputată a Principatului Moldovei. Prin acest regulament, autorităţile imperiale ruse de ocupaţie au stabilit denumirea oficială a teritoriului românesc încorporat în mod abuziv – regiunea Basarabia.
Tot la 23 iulie 1812, P.V. Ciceagov l-a numit în postul de guvernator civil al provinciei româneşti anexate pe Scarlat Sturza, fost boier moldovean, stabilit, din 1792, în Rusia şi devotat autocraţiei acestui stat, pe care amiralul îl luase cu sine „din interese politice"[2]. Învestindu-l în funcţie, comandantul-şef i-a remis primului diriguitor al Basarabiei Regulamentul din 23 iulie 1812.
Articolul 19 din capitolul Cu privire la administraţia civilă al regulamentului stipula: „Actele se vor întocmi în limbile rusă şi moldovenească"[3].
Aşadar, conform Regulamentul din 23 iulie 1812, în sistemul administrativ al Basarabiei urmau să funcţioneze oficial două limbi: rusă şi moldovenească (recte, română).

Funcţionari alogloţi în timpul administrării lui Scarlat Sturza

Potrivit prevederilor Regulamentul din 23 iulie 1812, guvernatorul civil al Basarabiei avea obligaţia să se ocupe de alegerea funcţionarilor atât pentru cancelaria sa, pe care trebuia s-o organizeze neîntârziat, cât şi pentru desemnarea în posturile din cadrul celor două departamente ale administraţiei civile care aveau să fie deschise[4]. Învestit, Scarlat Sturza pleacă de la Bucureşti la Iaşi, unde soseşte anterior zilei de 6 august. Aici, el prezintă Divanului Moldovei ordinul emis de Ciceagov despre desemnarea sa în calitate de guvernator civil al teritoriul dintre Prut şi Nistru, anexat la Rusia[5]. Iar prin adresa din 13 august 1812, comandantul-şef i-a adus la cunoştinţă senatorului V.I. Krasno-Milaşevici, preşedinte al Divanurilor Moldovei şi Ţării Româneşti, că a considerat necesar ca Sturza, până la evacuarea forţelor militare ruse din Principatele Române, să asiste în Divanul Moldovei, iar în exerciţiul funcţiunii încredinţate lui să intre ulterior[6]. La 21 august 1812, Sturza i-a raportat din Iaşi amiralului Ciceagov: „În baza instrucţiunii ce mi-aţi dat-o, de a trece la selectarea funcţionarilor pentru cancelaria subordonată mie în calitate de guvernator civil al regiunii Basarabia, recent încorporată, Vă prezint spre examinare şi aprobare lista posturilor şi a funcţionarilor"[7]. În legătură cu selectarea funcţionarilor, Sturza a intervenit pe lângă Krasno-Milaşevici. Odată cu expirarea termenului de administrare comună a principatelor, îi comunica el la 21 septembrie, intenţionez să plec la Chişinău în vederea organizării administraţiei regiunii recent dobândite. Dar lipsa funcţionarilor necesari pentru executarea lucrărilor îmi creează dificultăţi". Din acest motiv i-a cerut permisiunea să angajeze funcţionarii în privinţa cărora, având consimţământul lui Ciceagov, convenise cu el anterior „să-i ia cu sine la Chişinău"[8]. Ca urmare, la sfârşitul lunii septembrie 1812, după cum a relevat Alexis Nacco, fiind „suprimată administraţia civilă de pe lângă comandantul-şef al armatei ruse de la Dunăre, funcţionarii care formau personalul cancelariei acestuia au fost numiţi în funcţii noi din regiunea Basarabia"[9].

În oraşul de pe malul Bâcului se afla interpretul Colegiului Afacerilor Externe al Rusiei, Milaşevici, încadrat în statele preşedintelui Divanurilor Moldovei şi Ţării Româneşti ca revizor, căruia, la 25 septembrie, Krasno-Milaşevici i-a poruncit să-i acorde ajutor lui Sturza când va sosi la Chişinău, mai cu seamă în ceea ce priveşte cazarea funcţionarilor ruşi[10]. La 28 septembrie 1812, Scarlat Sturza se afla încă la Iaşi[11]. De aici, în următoarele zile, vine la Chişinău şi începe să dirijeze activităţile administrative ale provinciei româneşti anexate de la data de 2 octombrie 1812, precum va specifica în raportul său din 19 mai 1813 adresat împăratului Rusiei[12]. Deşi dispunea de cancelarie din momentul sosirii sale la Chişinău, Sturza a instituit în mod oficial Cancelaria Guvernatorului Civil al Basarabiei pe data de 4 decembrie 1812, când a desemnat în cadrul ei următorii funcţionari: Piotr Somov[13], în calitate de şef al cancelariei, Aleksei Iuşnevski[14] – secretar, Kotov – ajutor al secretarului, Piotr Repe[15] – traducător, Kohanovski – casier, Marseanka – registrator, Gulak – arhivar, Krasnoleadov şi Şirkevici – funcţionari de cancelarie. Guvernatorul civil a dat dispoziţie ca celor desemnaţi să li se plătească lunar salariu începând cu data de 1 octombrie 1812, iar traducătorului P. Repe – de la 1 august 1812[16]. În curând, S. Sturza a aprobat statele Cancelariei Moldoveneşti a Guvernatorului Civil al Basarabiei, dându-i dispoziţie lui Matei Crupenschi, la 11 decembrie, să elibereze lunar din veniturile regiunii Basarabia, începând cu data de 1 octombrie, suma necesară de bani pentru remunerarea personalului acestei cancelarii[17].

Printre primele acţiuni de ordin administrativ pe care le-a întreprins Sturza imediat după sosirea sa la Chişinău s-a numărat şi instituirea organelor de poliţie de tip rusesc în oraşele provinciei.
Chiar în ziua de 2 octombrie 1812, Scarlat Sturza i-a încredinţat funcţionarului de clasa a VII-a Ioan Dicesculov (Dicescu)[18], fost poliţmaistru (şef al poliţiei) al oraşului Iaşi, conducerea temporară a poliţiei din oraşul Chişinău[19]. La raportul din 6 octombrie 1812 adresat guvernatorului civil, Dicescu anexează lista ofiţerilor şi funcţionarilor cu şi fără funcţii aflaţi în Chişinău[20]. În document sunt enumerate 89 de persoane, printre care figurează[21]: senatorul Krasno-Milaşevici, secretarul (pravitel) fostei cancelarii al acestuia, funcţionarul de clasa a VIII-a Somov, secretarii Iuşnevski şi Ignatiev, ajutorii de secretar Smirnov şi Baltizmanski, şefii de birou ai aceleiaşi cancelarii a senatorului Kotov, Krasnikov, Ivliev, Vohanovski, arhitectul Ozmidov, cornetul Somov, Arhanghelski, Krasnoglazov, Pokarski, Dragovski, revizorii Leibin, Saviţki, maiorul Ponarevski, Bukin, maiorul Nicoriţă, interpretul Milaşevici, funcţionarul fostei poliţii din oraşul Bucureşti, căpitanul de stat-major Vizirean, inclusiv 20 de funcţionari fără posturi care anterior au activat în Moldova şi Ţara Românească. Pe data de 8 octombrie 1812, poliţmaistrul oraşului Chişinău, Dicesculov (în adresa expediată a indicat că el este primar – gorodnicii) a adresat Dicasteriei Exarhale din Chişinău rugămintea să fie detaşat la poliţie un preot care posedă limbile rusă şi română, ştie să citească şi să scrie în aceste limbi, pentru a lua jurământul de la persoanele obligate să-l presteze[22]. Dicasteria a pus această sarcină în seama preotului Ilie Goriţân[23] de la catedrala Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil din Chişinău, care cunoştea ambele limbi[24].

Ioan Dicescu s-a aflat în fruntea poliţiei din Chişinău un timp foarte scurt. La 24 octombrie 1812, S. Sturza l-a numit în acest post pe locotenent-colonelul Poltavţov, căruia, peste două zile, i-a pus la dispoziţie o instrucţiune. Prin intermediul acestei instrucţiuni, Sturza i-a prescris să exercite funcţia „în baza regulilor referitoare la şeful poliţiei urbane cuprinse de Regulamentul cu privire la gubernii, confruntându-le, în caz de necesitate, cu Regulamentul poliţienesc şi cu alte acte legislative"[25] ruse. În sfera de activitate a poliţiei din Chişinău, îi atrăgea atenţia în continuare guvernatorul civil, „nimeni nu se va amesteca, deoarece unele dintre celelalte instituţii publice ţinutale şi guberniale[26] sunt obligate să vă informeze despre tot ce se va referi la poliţie, iar altele să vă ordone". Poliţmaistrul urma să se pună în legătură prin intermediul comunicărilor cu isprăvniciile ţinuturilor, direcţiile celor două departamente ale guvernului regiunii Basarabia (care urma să fie instituit), comandanţii cetăţilor din provincie şi să execute nu numai sentinţele şi hotărârile instanţelor judecătoreşti, dar şi orice cerere legală ale acestor instanţe. Lui aveau să-i ordone doar departamentele guvernului regional, cărora, raportându-le despre executarea prescripţiilor din decretele emise de acestea, trebuia să le prezinte, evitând serdăria, toate documentele de anchetă penală referitoare la oraşul Chişinău pentru a fi soluţionate conform legilor ruseşti, pe când cele de ordin civil, deşi ţineau de Chişinău, urmau să fie examinate în prealabil de către serdărie, apoi soluţionate corespunzător legilor locale în cadrul departamentului[27]. Expediind Serdăriei Orhei, în aceeaşi zi, o copie a instrucţiunii date şefului poliţiei oraşului Chişinău, Scarlat Sturza i-a poruncit, totodată: „Acţionând în conformitate cu această instrucţiune, serdăria în nici un caz să nu intervină în dispoziţiile date în cadrul oraşului, care ţin de competenţa poliţmaistrului, şi de azi înainte ea încetează să mai exercite vreo influenţă asupra activităţii poliţiei. Totul ce ţine de raporturile în interes de serviciu şi toate cererile poliţmaistrului să le îndeplinească în mod obligatoriu"[28]. Aşadar, prin această instrucţiune, contrar Regulamentului privind constituirea administraţiei provizorii în regiunea Basarabia din 23 iulie 1812, care stipula că „locuitorilor Basarabiei le sunt lăsate legile proprii", S. Sturza a introdus legile ruseşti în cadrul oraşelor basarabene.

La 30 noiembrie 1812, Sturza l-a anunţat pe general-maiorul I.M. Harting, care exercita funcţia de şef militar al Basarabiei, că a desemnat următoarele persoane în posturile de poliţmaiştri ai suburbiilor cetăţilor basarabene: pe maiorul în retragere Şreiders - în suburbia cetăţii Hotin, pe căpitanul Nicolai Vizirean - în suburbia cetăţii Chilia, pe cornetul Aleksei Somov – în suburbia cetăţii Ismail, pe funcţionarul de clasa a X-a Piotr Krasnikov - în suburbia cetăţii Bender (Tighina), pe funcţionarul de clasa a XII-a Iacob Makarenko[29] - în suburbia cetăţii Akkerman (Cetatea Albă)[30].
Organele de poliţie din Chişinău şi suburbiile cetăţilor, citim în proiectul de organizare a administraţiei civile a Basarabiei, elaborat, în februarie 1814, de Cancelaria guvernatorului civil interimar al Basarabiei, I.M. Harting, „se conduc doar de legile ruseşti şi hotărâri speciale cu privire la aceste organe, aprobate de Ministerul Poliţiei"[31]. Tot în prima zi de guvernare a Basarabiei, Sturza a operat remanieri în cadrul isprăvniciilor, numind în posturile de ispravnic următoarele persoane: Teodor Crupenschi în ţinutul Orhei, Iordache Donici în ţinutul Soroca, medelnicerul Constantin Negre şi stolnicul Manolache Vârnav în ţinutul Hotin, stolnicul Matei Râşcanu şi Ioniţă Iamandi în ţinutul Iaşi, medelnicerul Constantin Carp în ţinutul Hotărniceni, serdarul Vasilache şi Anton Satovski în ţinutul Bender, slugerul Iordache Tudor în ţinutul Tomarova[32]. Printre ispravnicii desemnaţi s-a numărat şi un alogen, A. Satovski, căruia i-a fost acordat acest post la recomandarea amiralului P.V. Ciceagov. Prin adresa din 22 octombrie 1812, Sturza i-a comunicat comandantului cetăţii Bender că, în conformitate cu voinţa amiralului Ciceagov, l-a numit în funcţia de ispravnic al ţinutului Bender pe funcţionarul de clasa a XII-a Anton Satovski[33], care, la 26 octombrie, i-a raportat guvernatorului civil al Basarabiei că a sosit la Bender şi a preluat funcţia[34]. Numărul de ispravnici din fiecare ţinut a fost stabilit prin statutul de funcţii al isprăvniciilor, aprobat în martie 1813, cu următoarea structură: în ţinuturile Hotin, Soroca, Iaşi, Orhei şi Bender - câte doi ispravnici, iar în ţinuturile Hotărniceni, Codru, Greceni şi Tomarova - câte unul[35]. Nu peste mult timp, între ispravnicii ţinutului Bender, serdarul Vasilache şi Satovski, s-au iscat disensiuni. La 29 ianuarie 1813, Scarlat Sturza i-a comunicat funcţionarului din statele sale Marcenko: „Ispravnicilor ţinutului Bender, funcţionarului de clasa a XII-a Satovski şi serdarului Vasilache, le-am dat misiunea să cerceteze plângerea a 16 evrei din oraşul Bender asupra poliţmaistrului acestui oraş, care, chipurile, i-a ofensat. Serdarul Vasilache a refuzat să efectueze cercetări, motivând că nu cunoaşte legile ruse"[36]. Scutindu-l pe serdarul Vasilache de această sarcină, guvernatorul civil a pus-o în seama lui Marcenko.

Prin raportul din 28 aprilie 1813, expediat lui Sturza din oraşul Bender, Satovski a relatat: „De la 22 aprilie, fără să ştiu de ce, tovarăşul meu nu vrea să semneze actele redactate în ruseşte, din care motiv, până la soluţionarea problemei de către D-voastră, rapoartele vor fi trimise în limba rusă, semnate numai de mine"[37].
Nevorbitori ai limbii române au fost incluşi şi în componenţa Guvernului Regional al Basarabiei, inaugurat la 2 februarie 1813, în conformitate cu stipulaţiile Regulamentului privind constituirea administraţiei provizorii în Basarabia. Acest organ regional era format din două departamente şi Adunarea Generală a Departamentelor.
Sub aspect structural, departamentele erau divizate în direcţii (numite în ruseşte expediţii), conduse de consilieri, aceştia fiind selectaţi atât din rândul boierimii rămase în stânga Prutului, cât şi din cel al personalului administraţiei ţariste. Astfel, Departamentul I era compus din trei direcţii: prima, responsabilă de acţiunile civile, era condusă de patru consilieri aleşi dintre boierii moldoveni; cea de a doua se ocupa de procese penale şi anchetă şi era condusă tot de patru consilieri, dintre care trei erau boieri moldoveni, iar unul era ofiţer de stat-major rus; cea de a treia avea ca atribuţie diriguirea poliţiei şi era condusă de un consilier din rândul ofiţerilor de stat-major ruşi. Departamentul al II-lea la fel se compunea din trei direcţii. Fiecare din ele era condusă de către un consilier, aceştia fiind aleşi din rândul boierilor moldoveni sau din cel al ofiţerilor de stat-major ruşi. Prima direcţie avea misiunea de a se ocupa de statistica provinciei, numărul populaţiei, proprietăţile funciare, cea de a doua gestiona finanţele, iar cea de a treia coordona dezvoltarea comerţului şi a industriei[38]. După cum a observat Alexis Nacco, s-a considerat necesar de a organiza guvernul după modelul divanului Moldovei, format din două departamente, pentru ca trecerea la rânduielile ruseşti să fie mai puţin sesizabilă[39]. La 2 februarie 1813, când s-a produs actul de inaugurare a Guvernului Regional al Basarabiei, în fruntea direcţiilor ale acestei noi instituţii administrative au fost instalaţi următorii consilieri[40]:

În proiectul de organizare a administraţiei civile a Basarabiei din februarie 1814 este notat că „în ambele departamente actele se întocmesc în limbile rusă şi moldovenească, de aceea fiecare departament are două cancelarii: una rusească, cu funcţionari ruşi, şi alta formată din funcţionari moldoveni[44].
Dintre funcţionarii Guvernului Regional al Basarabiei, angajaţi din ziua inaugurării acestei instituţii administrative: funcţionarii de clasa a XII-a Andrei Donici şi Vasile Sinescu. Deşi, după numele de familie, erau români, ei făceau parte din nomenclatura administraţiei ruse, drept dovadă servind faptul că ei, la acea dată, deţineau ranguri civile conform Tabelei despre ranguri din Rusia. Bunăoară, în privinţa lui Andrei al lui Andrei Donici se ştie că el provenea din boieri moldoveni. După studiile făcute la Academia Teologică din Kiev, el a fost funcţionar de birou în cadrul Oficiului Flotei de pe Marea Neagră (1804-1809), după care a fost pus în subordinea comandamentului cetăţii Chilia (2 noiembrie 1809-14 decembrie 1812)[45].Funcţia de traducător, în cadrul Direcţiei a II-a a Departamentului al II-lea, o exercita Ieremia Ianov[46]. Ambelor departamente era subordonat arhitectul gubernial şi inginerul cadastral al Basarabiei Mihail Ozmidov, căruia Sturza, prin ordinul de numire în aceste două funcţii din 18 martie 1813, i-a indicat să activeze în baza legilor ruseşti, stabilindu-i un salariu de 1 800 de lei anual, cu începere de la 1 octombrie 1812[47].

Prezenţa celor doi consilieri ruşi a generat o problemă spinoasă în ceea ce priveşte utilizarea limbilor română şi rusă în întocmirea actelor. Ea a fost abordată peste scurtă vreme după începerea activităţii guvernului. La 5 aprilie 1813, consilierul Bukin l-a informat pe Sturza că „unele isprăvnicii, primind de la Departamentul I decrete scrise în ruseşte, care necesită o executare urgentă, raportează că nu pot acţiona în baza lor deoarece nu au traducători, iar Isprăvnicia ţinutului Hotărniceni a întors decretele expediate ei. Deşi, conform schemei personalului, sunt prevăzuţi doi traducători, Departamentul I are angajat doar unul, registratorul gubernial Mârza, care nu reuşeşte să traducă totul"[48].

Chiar din ziua de 2 octombrie 1812, funcţionari ruşi erau plasaţi şi în cadrul serviciului poştal al provinciei răpite. La această dată, pe teritoriul dintre Prut şi Nistru funcţionau patru expediţii poştale, instituite, în timpul Războiului ruso-turc din 1806-1812, în oraşele Hotin, Chişinău, Bender (Tighina) şi Ismail de către administraţia militară rusă de ocupaţie. Odată cu retragerea Armatei Dunărene a Rusiei din Principatele Române, comandantul-şef al acesteia, amiralul P.V. Ciceagov, a dispus, la 31 august 1812, să fie suprimate expediţiile poştale ale poştei militare ruse din Moldova şi Ţara Românească. În locul celor din Bârlad şi Fălciu, urma să fie organizate expediţii poştale la Akkerman (Cetatea Albă) şi Chilia. La 11 septembrie 1812, Direcţia Poştei Militare a Armatei Dunărene a transmis această decizie a comandamentului lui S. Sturza, expediindu-i, concomitent, şi statele personale ale funcţionarilor desemnaţi la expediţiile poştale din Akkerman şi Chilia, cât şi ale celor angajaţi la celelalte patru expediţii poştale existente în Basarabia[49]. Evident, angajaţii acestor instituţii erau funcţionari ruşi. La 2 octombrie 1812, expeditorul poştal Grigore Navroţki[50] i-a raportat lui Sturza că pentru plasarea expediţiei poştale în oraşul Akkerman a fost repartizată una dintre casele turceşti[51].

Deci, pe parcursul celor şapte luni de guvernare a provinciei anexate, Scarlat Sturza - român de origine, dar fidel intereselor tronului rus - a instalat într-o serie de funcţii vorbitori ai limbii ruse, neînţeleasă de către populaţia autohtonă, ceea ce, treptat, va crea o barieră între administraţie şi băştinaşi, iar subalternii de o altă etnie al acestor funcţionari alogloţi s-au văzut nevoiţi să înveţe limba rusă. Nu întâmplător, poliţmaistrul oraşului Chişinău a ţinut să-i comunice lui Sturza, prin raportul din 3 noiembrie 1812, că locuitorii urbei nu dau ascultare dispoziţiilor poliţieneşti[52]. Evident, din cauza că poliţia acţiona în baza unor legi străine şi într-o altă limbă.
- Va urma -
-----------------------------------------------------------------------------------------
[1]Amiralul P.V. Ciceagov a fost desemnat în calitate de comandant-şef al armatei ruse din Principatele Române la 9/21 aprilie 1812, în locul generalului M.I. Kutuzov. Sosind la Bucureşti pe data de 6/18 mai, amiralul a preluat funcţia la 12/24 mai.
[2] A. Kidel, La curtea ţarilor Rusiei: contesa Roxandra Edling-Sturdza, în „Viaţa Basarabiei", 1934, nr. 3, p. 7.
[3] ANRM, F. 1, inv. 1, d. 3995, f. 11-14; F. 22, inv. 1, d. 788, f. 14-16. Записки Бессарабского Областного Статистического Комитета, Кишинев, 1868, том III, p. 110.
[4] ANRM, F. 1, inv. 1, d. 3995, f. 11-14; Записки Бессарабского Областного Статистического Комитета, том III, p. 110.
[5] ANRM, F. 1, inv. 1, d. 4269, f. 332v.
[6] ANRM, F. 1, inv. 1, d. 3995, f. 9; ANRM, F. 1, inv. 1, d. 4269, f. 385.
[7] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 10, f. 1.
[8] Ibidem, f. 8.
[9] А. Н., Очерк гражданского устройства Бессарабской области с 1812-1828 г., în „Записки Императорского Одесского Общества Истории и Древностей", Одесса, 1900, том XXII, p. 111.
[10] ANRM, F. 1, inv. 1, d. 4269, f. 981.
[11] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 10, f. 8v.
[12] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 65, f. 51.
[13] Pe tot parcursul Războiului ruso-otoman din 1806-1812, funcţionarul rus P. Somov s-a aflat în Principatele Române, unde a exercitat funcţia de secretar în cadrul Cancelariei de pe lângă senatorii ruşi, preşedinţi ai Divanurilor Moldovei şi Ţării Româneşti. Apoi a devenit şef al acestei cancelarii. În postul de şef al Cancelariei Guvernatorului Civil al Basarabiei a fost desemnat la indicaţia amiralului Ciceagov. În noiembrie 1813 a fost examinată chestiunea de a-l numi pe P. Somov viceguvernator al Basarabiei (ANRM, F. 2, inv. 2, d. 7).
[14] A.P. Iuşnevski – translator în cadrul Colegiului Afacerilor Externe al Rusiei, transferat în aceeaşi funcţie, la 24 decembrie 1808, în statele preşedintelui Divanurilor Moldovei şi Ţării Româneşti. De la 1 octombrie 1811 a exercitat şi funcţia de secretar în Cancelaria senatorului V.I. Krasno-Milaşevici (История Молдавии. Документы и материалы, Кишинев, 1957, том II, p. 553-556).
[15]Despre P. Repe vezi în capitolul Note biografice.
[16] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 10, f. 251.
[17]Ibidem, f. 286v.
[18] Despre Ioan Dicescu vezi în capitolul Note biografice.
[19]ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2, f. 1; F. 2, inv. 1, d. 10, f. 10.
[20] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 58, f. 2.
[21]Ibidem, f. 12.
[22] ANRM, F. 205, inv. 1, d. 537, f. 1.
[23] Despre Ilie Goriţân vezi în capitolul Note biografice.
[24] ANRM, F. 205, inv. 1, d. 537, f. 2.
[25] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 10, f. 78.
[26] Conform originalului.
[27] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 10, f. 78v-79v.
[28]Ibidem, f. 82.
[29] În 1809, I.F. Makarenko a fost transferat din Odesa în statele vicepreşedintelui Ţării Româneşti, general-maior Enghelgardt, iar la 19 iulie 1812, din ordinul amiralului P.V. Ciceagov, a fost numit poliţmaistru în oraşul Akkerman (ANRM, F. 2, inv. 2, d. 12, f. 3v).
[30]ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2, f. 10.
[31] Записки Бессарабского Областного Статистического Комитета, том III, p. 120.
[32] ANRM, F. 2, inv. 2, d. 4, f. 17.
[33] Anterior A.I. Satovski a activat în cadrul Poliţiei judeţului Tiraspol, apoi în Comisia de provizii, de unde, în 1808, a fost transferat în cancelaria militară de campanie a feldmareşalului Prozorovski (ANRM, F. 2, inv. 2, d. 12, f. 71v).
[34] ANRM, F. 2, inv. 2, d. 4, f. 1-2.
[35] Ibidem, f. 4.
[36] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 80, f. 127-128.
[37] ANRM, F. 2, inv. 2, d. 4, f. 232.
[38] Записки Бессарабского Областного Статистического Комитета, том III, p. 113-116
[39] А. Н., op. cit., p. 115.
[40] ANRM, F. 5, inv. 3, d. 1, f. 2-4.
[41] F. Bukin era un fost angajat al Cancelariei Guvernatorului guberniei Moscova. La 1 august 1808 s-a înscris în statele preşedintelui Divanurilor Moldovei şi Ţării Româneşti, exercitând funcţia de revizor responsabil de asigurarea de către isprăvnicii a necesităţilor armatei ruse (ANRM, F. 2, inv. 2, d. 1, f. 205v).
[42] Despre Piotr Leibin vezi în capitolul Note biografice.
[43] Despre Matei Crupenschi vezi în capitolul Note biografice.
[44] Записки Бессарабского Областного Статистического Комитета, том III, p. 120.
[45] ANRM, F. 2, inv. 2, d. 12, f. 120v.
[46] Despre Ieremia Ianov vezi în capitolul Note biografice.
[47] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 80, f. 466. Mihail Ozmidov (1782-1826) a fost ajutor al arhitectului oraşului Kiev, apoi, de la 9 august 1811 şi până la retragerea administraţiei militare ruse de ocupaţie din Principatele Române, a deţinut funcţia de arhitect al oraşului Iaşi (ANRM, F. 2, inv. 2, d. 29, f. 4).
[48] ANRM, F. 5, inv. 3, d. 1, f. 24.
[49] ANRM, F. 2, inv. 2, d. 2, f. 1.
[50] G.I. Navroţki (1781-?) a activat la magistratul orăşenesc din Sevastopol (din 1795), apoi la judecătoria din Perekop şi Cârmuirea Gubernială a guberniei Poltava, iar la 13 decembrie 1807 este desemnat în calitate de expeditor poştal la Expediţia poştală din Bârlad (ANRM, F. 2, inv. 2, d. 2, f. 80, stat personal).
[51] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 3, f. 1.
[52] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 59, f. 9.