În martie 1815, şeful administraţiei basarabene a înştiinţat Departamentul al II-lea că a operat două remanieri în sistemul isprăvnicesc: cu ocazia transferării lui Andrei Pizani din postul de ispravnic al ţinutului Soroca în cel de consilier în Departamentul I al Guvernului Regional al Basarabiei, în locul lui a fost numit funcţionarul de clasa a IX-a Aleksei Somov, mutat din postul de pârcălab al ţinutului Hotin, iar în locul acestuia din urmă a fost desemnat maiorul Reimers[1], care a deţinut demnitatea de pârcălab până la 5 iulie 1815, când Harting l-a mutat în acest post pe Andrei Pizani, demisionat, în urma cererii depuse la 13 iunie 1815, din funcţia de consilier al Departamentului I.[2] Noul pârcălab A. Pizani a sosit la Briceni pe data de 12 iulie 1815, în timp ce maiorul Reimers a fost numit şef de frontieră în ţinutul Hotin.
Instalaţi în postul de ispravnic, funcţionarii ruşi tindeau să introducă unele prefaceri în modul de organizare a isprăvniciilor. Înaintând, la 14 mai 1815, un raport lui Harting, ispravnicul ţinutului Bender, Satovski, l-a anunţat despre următoarele: „Eu am rugat să fie numit un pisar rus în Isprăvnicia ţinutului Bender. Fiind numit, acestuia i-au fost încredinţate toate lucrările de scriere din cadrul isprăvniciei. Din momentul intrării în exerciţiul funcţiunii al acestui pisar, sameşul din Isprăvnicia ţinutului Bender rămâne în deplină inactivitate. Sameşul nu numai că nu ajută la îndeplinirea lucrărilor de scriere, ci, dimpotrivă, necunoscând ştiinţa de carte în ruseşte, nici rânduielile, nici limba, din cauza lui uneori nu sunt executate dispoziţiile date de şefi. În lipsa mea, fiind desfăcute, în cancelaria moldovenească, scrisorile expediate isprăvniciei şi traduse cu nepricepere de către traducător, sameşul împreună cu ispravnicul moldovean iau hotărâri şi stabilesc legături cu alte instituţii, fără a dispune în această privinţă de un registru, pentru a respecta ordinea şi claritatea trebuincioasă, pe baza cărora, în cazurile necesare, să se scoată copii. Adesea iau hotărâri verbale şi, astfel, pun capăt problemelor, în timp ce despre executare trebuie de raportat guvernului. Ca urmare, nefiind informat, guvernul iarăşi ordonă şi eu sunt nevoit, cerând actele de la cancelaria moldovenească, să execut din nou".[3] Enunţând acestea, Satovski a solicitat ca funcţia de sameş să fie acordată pisarului rus din cadrul acestei isprăvnicii, Borsukov, căruia să-i fie atribuit şi salariul prevăzut pentru sameş, pe când sameşul Biber să fie transferat în alt ţinut, „unde el ar putea fi întrebuinţat cu folos. Iar dacă uneori, menţiona în continuare Satovski, ar putea să apară necesitatea de a scrie în cadrul isprăvniciei vreo hârtie în moldoveneşte, apoi, în cazul acesta, va fi întrebuinţat funcţionarul de clasa a XIV-a Harito, desemnat în această isprăvnicie, care ştie cu desăvârşire să citească şi să scrie în moldoveneşte".[4] La 16 iunie 1815, Harting i-a răspuns lui Satovski că nu poate fi de acord cu suprimarea postului de sameş din schema isprăvniciei, întrucât aceasta este o încălcare a legilor locale.[5]
Între timp, la 4 iunie 1815, Satovski a intervenit pe lângă Harting cu o altă solicitare. Iniţial i-a explicat că, din momentul mutării Isprăvniciei ţinutului Bender în târgul Căuşeni, pentru paza arestaţilor deţinuţi în cadrul ei sunt folosiţi călăraşii. Când călăraşii sunt trimişi prin ţinut în calitate de curieri, paza deţinuţilor este încredinţată locuitorilor, numiţi la corvoadă, iar aceştia, neştiind disciplina, îi supraveghează insuficient, din care cauză aveau loc evadări ale arestaţilor. În virtutea acestui motiv, Satovski a cerut ca isprăvniciei să i se pună la dispoziţie un detaşament sub comanda unui subofiţer din cadrul străjii interne.[6] Prin ordinul din 16 iunie 1815, Harting a efectuat o permutare în rândul ispravnicilor ruşi: pe Marcenko l-a transferat în postul de ispravnic al ţinutului Codru, iar pe Nepeipivo - în locul acestuia, în ţinutul Greceni.[7]
Ispravnicii ruşi numeau conaţionali în posturi administrative din cadrul ţinuturilor. Aceasta se poate constata luând cunoştinţă de următoarea dispoziţie dată de Harting, în iunie 1815, Isprăvniciei ţinutului Soroca: „Considerând necesar ca în ţinutul Soroca să fie numiţi în calitate de vechili nu altcineva decât persoane localnice din rândul nobilimii sau mazililor, care posedă limba moldovenească, eu ordon acestei isprăvnicii ca de azi înainte să se conducă neapărat de regula respectivă. În deosebi, de ea trebuie să ţină seama ispravnicul Somov. Porucicul Blavaţki, pe care Somov l-a numit în postul de vechil la Otaci, urmează să fie înlocuit cu unul dintre mazilii sedentari ai acestui ţinut".[8]
Într-un raport cu privire la deficienţele pe care le-a sesizat în administrarea ţinutului Soroca, trimis, la 9 iulie 1815, lui Harting, ispravnicul Somov s-a referit şi la vechilii desemnaţi de el în târgurile din ţinut: „În posturile de vechil din târguri au fost instalaţi ofiţeri ruşi, şi anume: în târgul Raşcov - funcţionarul de clasa a XII-a Leontevici, iar în târgul Otaci - porucicul Hartuleri, în privinţa căruia a existat intenţia de a-l transfera în Bălţi, pentru o mai bună examinare a locuitorilor din ţinut, iar în locul lui să fie numit porucicul Blavaţki, deşi necunoscut de mine, dar recomandat de către funcţionarul de clasa a VII-a Somov. Pe Aveniţki am avut de gând să-l numesc în Otaci responsabil de drumul mare. În calitatea sa de ofiţer rus, el cel mai bine ştie ce ordine să dea în cazul întâmpinării unităţilor militare, care, pentru satisfacerea necesităţilor sale, se adresează doar în ruseşte. De asemenea, el cel mai repede va executa sau va raporta isprăvniciei despre toate, fiind sub justiţia rusă şi purtând răspundere, având frică, pentru orice ilegalitate a sa, decât un mazil necunoscător, fără experienţă şi care, pe lângă dezordini, nu poate, prin funcţia sa, să apere locuitorii de unităţile militare trecătoare".[9]
Somov s-a referit în raportul său şi la problema limbii în procesul de administrare a ţinutului, specificând următoarele: „Pe parcursul celor nouă luni cât a fost aici ispravnic, funcţionarul de clasa a VI-a Pizani a examinat chestiunile curente şi a dat dispoziţii în cadrul ţinutului în limba moldovenească, ceea ce şi de la mine mi se cere. Însă Excelenţa Voastră ştie că Pizani cunoaşte la perfecţie limbile moldovenească şi greacă, de aceea, la judecăţi, conversa în limbile respective cu locuitorii, moşierii şi arendaşii greci, care locuiesc într-un număr mare în acest ţinut. El dădea dispoziţii fără traducător şi întocmea actele doar în moldoveneşte. Traducătorul era folosit numai pentru scrierea în ruseşte a rapoartelor adresate Excelenţei Voastre. Eu, însă, absolut nu posed limba moldovenească, iar traducătorul puţin cunoaşte limba rusă, din care motiv nu am posibilitatea să ascult mulţi solicitanţi, să înţeleg cu acurateţă formulările din actele scrise în moldoveneşte, să ţin seama de împrejurări, ca, apoi, să-mi exprim părerea. Este cu neputinţă să semnez toate actele alcătuite în moldoveneşte, fără a pricepe ce este scris în ele şi să porţi răspundere pentru executarea lor. Dorind să fiu la datorie şi informându-vă despre toate, dar şi prevenindu-vă în privinţa opiniei nedrepte a domnilor moldoveni că eu, chipurile, înaintez pe linie de serviciu cerinţe incorecte, solicit cu plecăciune să aprobaţi, dacă binevoiţi, instrucţiunile enunţate pentru funcţionari şi să permiteţi călăuzirea, în cazuri necesare, în baza hotărârilor poliţieneşti scrise în ruseşte".[10]
Indignată de modul de administrare al ispravnicului Makarov, populaţia ţinutului Tomarova şi-a exprimat nemulţumirea faţă de acesta, fapt despre care menţionează Harting în dispoziţia dată, la 1 august 1815, Departamentului al II-lea: „Detaşând funcţionari speciali în ţinutul Tomarova pentru a efectua cercetări în legătură cu reclamaţia locuitorilor acestui ţinut asupra ispravnicului Makarov, eu l-am destituit din funcţie până la achitarea acestuia şi l-am numit în locul lui pe funcţionarul de clasa a X-a Krapivnâi". [11]
Drept consecinţă, la mijlocul anului 1815, din numărul de 14 ispravnici câţi erau prevăzuţi în conformitate cu statutul de funcţii, 9 erau funcţionari ruşi (inclusiv Dicescu), pe lângă care, în calitate de subalterni, activau şi alţi funcţionari ruşi.
Prin intermediul acestor funcţionari alogeni, instalaţi în funcţii administrative ale Basarabiei, a început să se producă poluarea cu rusisme a mediului lingvistic românesc din provincie, ceea ce se poate constata în baza actelor de cancelarie scrise în limba română, din care, cu diverse ocazii, am reprodus o serie de pasaje în prezenta lucrare. Actele, pe alocuri, sunt împestriţate cu rusisme. Funcţionarii alogeni, evident, nu cunoşteau nici obiceiul pământului, nici limba română, din care motiv se agravau relaţiile dintre ispravnicii ruşi şi funcţionarii români din cadrul isprăvniciilor. Totodată, se diminuau contactele între cei dintâi şi locuitorii ţinuturilor. Ca urmare, această împrejurare, inclusiv alţi factori, provocau dezordini în cadrul provinciei răpite. Dacă privim din punctul de vedere al invadatorului, atunci este firesc că acesta neapărat îşi instalează pe teritoriul acaparat personalul său administrativ şi desfăşoară insistent acţiuni de asimilare a populaţiei autohtone. Noi însă, cei care locuim pe spaţiul rupt, la 1812, din trupul românesc, privim din punctul de vedere al repercusiunilor nefaste cauzate de ocupaţia ţaristă. Resentimentul lui Harting faţă de funcţionarii moldoveni. Deşi era căsătorit cu o româncă, Harting nutrea o antipatie faţă de funcţionarii autohtoni. Manifestând, astfel, exces de zel faţă de imperiu, în al cărui serviciu se afla, generalul se situa pe poziţia unui promotor al politicii şovine. Chiar în primul an al guvernării sale, la 10 decembrie 1813, Harting a expediat Ministerului Justiţiei al Rusiei o adresă cu următorul titlu sub formă de întrebare: „În baza căror legi se permite judecarea pentru abuz de putere a funcţionarilor moldoveni din cadrul autorităţilor locale".[12]
El a explicat în adresă că pe parcursul administrării de către el a Basarabiei a întâlnit cazuri de comitere a delictelor de depăşire a atribuţiilor sale de către unii funcţionari moldoveni aflaţi în serviciul statului, fapt pentru care „trebuie deferiţi justiţiei. Deşi în urma încorporării acestei regiuni în Imperiul Rus, populaţiei de aici i-au fost dăruite de împărat drepturile locale, acestea, însă, nicicând în Moldova nu au avut un caracter stabil şi permanent, chiar şi în prezent. Nu numai drepturile civile generale, dar nici cele private, care ar servi ca orientare pentru populaţie şi l-ar obliga pe fiecare să le respecte. De obicei, sub domni, a fost introdus la un grad nelimitat dreptul celui puternic, nedezrădăcinat până astăzi. Numiţi de Poarta Otomană, domnii Moldovei au fost şi continuă şi acum să fie nu altceva decât nişte arendaşi, care, făcând uz de toate mijloacele pentru a obţine de la guvernul turc această fericire atrăgătoare şi interesantă, s-au străduit doar pentru a se îmbogăţi, fără să se gândească la bunăstarea populaţiei. Ca urmare, şi numirea funcţionarilor în posturi, în cadrul Principatului Moldovei, se afla la discreţia domnilor. Fiecare funcţionar dintre boierii moldoveni, având o slujbă şi fiind îndatoraţi pentru bunăvoinţa domnului, manifestă, fără ruşine, lăcomia de bani, ca să-şi restituie toată suma pe care au plătit-o pentru funcţia sa, dar încă şi cu mare câştig".[13] Domnul, menţiona Harting în continuare, „nefiind limitat în drepturi, este un despot şi, cu ocazia fiecărei împotriviri din partea supuşilor săi, are puterea să aplice boierilor pedepse corporale cu falanga, potrivit obiceiului local, ceea ce adesea s-a întâmplat până la intrarea armatei ruse în Moldova"[14], în 1806. Prin urmare, concluziona generalul, nu trebuie căutate legile moldoveneşti, „din cauza lipsei lor pentru uz în regiunea Basarabia, cu atât mai mult în cazurile când funcţionarii se expun judecăţii pentru abuz de putere".[15]
La sfârşitul motivaţiei expuse, Harting a solicitat permisiunea „ca funcţionaţii moldoveni să fie judecaţi pentru abuz de putere de către Guvernul Regional al Basarabiei, în baza legilor ruseşti, cu atât mai mult că ei, fiind în serviciul Maiestăţii Sale Imperiale, primesc un salariu suficient şi se bucură de toate privilegiile dăruite de împărat nobilimii locale".[16] Prin avizul din 22 ianuarie 1814, Ministerul Justiţiei i-a răspuns lui Harting că solicitarea pe care el a formulat-o a fost transmisă spre examinare Comitetului de Miniştri. Neprimind, însă, răspuns din partea Comitetului de Miniştri, la 19 ianuarie 1815, Harting a expediat o nouă comunicare oficială Ministerului Justiţiei în privinţa problemei abordate în adresa din 10 decembrie 1813, repetând acelaşi text.[17] Evident, Comitetul de Miniştri a ignorat solicitarea insistentului Harting din simplul motiv că împăratul, prin decretul din 13 mai 1813, poruncise ca în forma de administrare a Basarabiei să nu intervină nici o schimbare până la emiterea unui decret în acest sens.
De fapt, în actele de epocă sunt atestate cazuri de comitere a nelegiuirilor de către ispravnicii ruşi, desemnaţi de Harting. Bunăoară, este cazul ispravnicului ţinutului Tomarova, Makarov, despre care s-a menţionat anterior.
Un caz aparte îl reprezintă cel cu privire la ispravnicul ţinutului Codru, Nepeipivo. Pentru investigarea acţiunilor săvârşite de acest ispravnic a fost creată chiar şi o comisie specială (Comisia instituită pentru investigarea acţiunilor săvârşite de către fostul ispravnic al ţinutului Codru, Nepeipivo[18]). În cadrul şedinţei din 4 noiembrie 1816 a Comitetului Provizoriu al Basarabiei a fost audiat raportul comisiei respective, prin care s-a adus la cunoştinţă că cercetările se tărăgănează deoarece răspunsurile lui Nepeipivo „sunt pline de reproşuri şi deferite minciuni, ce întunecă fondul chestiunii şi pun această comisie într-o situaţie dificilă de a îndeplini în curând misiunea încredinţată".[19] Având în vedere dificultăţile apărute în procesul investigării acestui caz de către comisie, Comitetul Provizoriu a decis: Despre comportamentul lui Nepeipivo să i se comunice rezidentului plenipotenţiar al Basarabiei, A.N. Bahmetev, pentru a se pronunţa.
La 15 noiembrie 1816, Bahmetev a înştiinţat Comitetul Provizoriu al Basarabiei că „a dispus ispravnicului ţinutului Codru să-l determine pe Nepeipivo, chiar şi prin arestarea lui, să satisfacă neapărat, în cel mai apropiat timp, cerinţele comisiei ce i-au fost formulate în privinţa abuzurilor la care s-a dedat pe parcursul exercitării fostei sale funcţii".[20] Concomitent, Harting a manifestat tendinţa de a modifica raportul de forţe din cadrul Departamentului I al Guvernului Regional al Basarabiei. Printre inconvenientele enumerate în proiectul de organizare a administraţiei civile a Basarabiei, elaborat în februarie 1814 din ordinul lui Harting, este evidenţiată şi cea referitoare la inegalitatea numerică dintre consilierii moldoveni şi cei ruşi ai acestui departament: şapte consilieri moldoveni şi doi – ruşi. „Anume în aceasta constă, citim în proiect, colosala inegalitate a voturilor, generată de numărul excesiv de mare al consilierilor moldoveni faţă de cei ruşi. Pentru a spori acest dezavantaj vizibil, consilieri moldoveni, când decurge examinarea proceselor în cadrul departamentului, îşi unesc voturile mai degrabă ei înde ei decât cu cele ale consilierilor ruşi. Motivele sunt următoarele: provenienţa identică şi educaţia uniformă a moldovenilor, firile lor cunoscute, asemănătoare înde ele, dar deosebite de cele ale altor popoare cu judecată sănătoasă, pasiunile lor înnăscute către interesul propriu, înrudirea lor unul cu altul, legăturile lor strânse înde ei - legături patriotice şi, de fapt, privitoare la moşii şi diferite afaceri ale lor. Printre faptele nobililor moldoveni sau ale celor care şi-au atribuit titlul de boier, comune cu acţiunile lor de rea-voinţă, a fost remarcată şi următoarea: prin toate mijloacele şi în toate cazurile se susţin unul pe altul împotriva ruşilor, chiar ofensându-i pe ultimii, faţă de care sunt foarte nebinevoitori şi au repulsie pentru a se supune legilor ruseşti. Punând în aplicare toată viclenia, toate abilităţile şi uneltirile ce preocupă minţile moldovenilor din tagma superioară şi cea medie, ei ascund de ruşi pe orice cale starea actuală şi condiţiile locale ale regiunii în care locuiesc; îi lasă pe ruşi în neştiinţă despre acestea şi îi induc în eroare în privinţa pământurilor şi populaţiei, supraveghează ca ruşii să nu aibă în genere idee despre această regiune şi, astfel, funcţionarii moldoveni să poată acţiona cu succes în favoarea sa, să-şi sporească drepturile şi privilegiile sau să dea acestora cu totul alt tâlc strâmb şi prezentându-le cum trebuie".[21] După cum se mai accentuează în proiect, boierii moldoveni „insistă şi contribuie ca ruşii să deţină cât mai puţine funcţii în provincie şi importanţă în viaţa publică a ei, iar moldovenii, dimpotrivă, să fie cât mai mulţi în posturi, doar cu scopul de a se îmbogăţi şi de a-şi îmbunătăţi starea lor, deoarece ei fac aproape totul cu o anumită intenţie, cu patimă, demonstrând lăcomia de bani la fiece pas, dar, mai cu seamă, prin cererea fără de ruşine a posturilor, neonorabile, însă foarte avantajoase, chiar dacă acestea le înjosesc rangurile, şi participarea vădită, importantă sau neînsemnată, a boierilor moldoveni la concesiuni, antreprize şi alte afaceri necuviincioase pentru ei, cu care se ocupă în mod deschis, aflându-se chiar într-o funcţie; de aceea depun eforturi ca de moldoveni să depindă dacă nu toate sectoarele, atunci, cel puţin, cât mai multe domenii ale administraţiei civile, cu intenţia de a-şi uni toate forţele pentru atingerea scopului râvnit: îmbogăţirea neruşinată şi însuşirea unei demnităţi nemeritate, spre dauna statului şi chiar a oamenilor. Prin urmare, călăuzindu-se de regulile pe care le-au adoptat, consilierii moldoveni pot menţine în favoarea sa, când doresc, majoritatea de voturi şi pot încheia procesele după bunul lor plac; având oricând preponderenţa celor şapte voturi contra celor două ale consilierilor ruşi, consilierii moldoveni nu numai că se împotrivesc eforturilor depuse de consilierii ruşi de a păstra ordinea şi dreptatea conform legilor ruseşti, dar, dispunând de cancelaria sa moldovenească, ei răpesc consilierilor ruşi posibilitatea de a participa, cât de cât, la examinarea cauzelor în limba moldovenească, nu numai a celor civile şi penale, ci şi a celor executorii".[22]
Prin intermediul proiectului s-a mai atras atenţia că această inegalitate de voturi există şi în Adunarea Generală a Departamentelor, unde de asemenea membrii moldoveni sunt într-un număr mai mare, decât cei ruşi.[23] Având în vedere acest inconvenient în cadrul sistemului administrativ imperial, autorii proiectului au propus ca Departamentul I „să fie divizat nu în trei părţi, după cum ar trebui să fie, judecând după numărul stabilit de trei direcţii, ci în două părţi, împărţind atât consilierii moldoveni şi cei ruşi în două grupuri, cât şi cancelariile – în moldovenească şi rusă, dintre care ultima se va conduce după legile ruseşti".[24] Dacă Harting şi acoliţii săi erau liniştiţi, după cum aceştia s-au exprimat în paginile proiectului respectiv, în privinţa administrării localităţilor urbane, unde organele de poliţie activau în virtutea legilor ruseşti, ei, însă, nu acceptau modul de cârmuire a ţinuturilor, în limitele cărora nu existau alte instituţii administrative decât isprăvniciile, ispravnicii „fiind singurii cârmuitori ai ţinuturilor, fără a fi supuşi unei supravegheri".[25] Funcţionarilor ruşi nu le convenea faptul că în posturile de ispravnici se aflau boieri moldoveni, „care niciodată nu au activat în serviciul de stat al Rusiei" şi cărora le era „dezavantajos să se conformeze unei anumite ordini şi să respecte legile ruseşti în cazul examinării şi soluţionării proceselor şi în decursul tuturor acţiunilor întreprinse în cadrul ţinuturilor sale".[26] Singurul scop al ispravnicilor, se sublinia în proiect, consta „nu în a respecta obligaţiile supreme, ci de a-şi realiza gândurile şi a obţine câştig".[27] Prezentându-i pe ispravnicii moldoveni în cele mai negre culori, şi, astfel, denigrându-i, alogenii de la cârma Basarabiei au mai menţionat în proiect: „Orice dorinţă a ispravnicilor e lege atât pentru ocolaşi şi căpitanii de târg, devotaţi lor şi care depind de aceştia, cât şi pentru slujitorii isprăvniciilor, care alcătuiesc straja ţinutală şi sunt trimişi prin ţinut, precum şi pentru pisarii isprăvniceşti, care în nici un chip nu contrazic ispravnicii; dar mai ales pentru locuitori, care, fiind crunt subjugaţi sub guvernul moldovenesc şi socotind, după vechiul obicei, voia ispravnicilor drept sfântă, îndeplinesc totul ce le este pe plac ispravnicilor. De aceea locuitorii, de frică, nicicând nu îndrăznesc a se jelui mai marilor asupra ispravnicilor, oricâtă dreptate ar avea ei, temându-se de prigoniri şi mai mari, unde mai pui că printre ei sunt mulţi ţărani fugari ruşi, care îndură totul, numai să nu fie descoperiţi şi întorşi la fostul lor loc de trai".[28] În timp ce starea de sărăcie a populaţiei era provocată, mai întâi de toate, de prezenţa, pe parcursul războiului ruso-turc şi după încheierea acestuia, a forţelor armate ruseşti, alcătuitorii proiectului au formulat o altă cauză, învinuindu-i de toate relele pe ispravnici: „Toate nenorocirile locuitorilor sunt pricinuite doar de pe ispravnici, faţă de care aceşti prigonitori sunt atât de nepăsători, precum sunt ei însuşi neomenoşi şi cruzi".[29] Înaintat factorilor de decizie de la Sankt Petersburg, iniţial membrului Consiliului de Stat, A.U. Bolotnikov, care l-a propus spre examinare Comitetului de Miniştri, apoi, în martie 1814, lui S.K. Veazmitinov, care, de asemenea, l-a transmis Comitetului de Miniştri, şi, în cele din urmă, în ianuarie 1815, ministrului Justiţiei, D.P. Troşcinski[30], acest proiect al lui Harting a rămas la fel fără atenţie, existând interdicţia de a nu interveni în modul de administrare a Basarabiei până la o nouă dispoziţie imperială.
Pe de altă parte, contrar atitudinii negative pe care o manifesta Harting faţă de funcţionarii moldoveni, populaţia băştinaşă cerea să rămână sub administrarea acestora. Astfel, într-o jalobă, adresată, la 15 februarie 1816, „cinstiţilor boieri" ai Departamentului Guvernului Regional al Basarabiei, locuitorii satului Răchitna din ţinutul Hotin au exprimat următoarele dorinţe, după ce s-au plâns în privinţa condiţiilor grele de viaţă ce deveniseră sub ruşi: „Tare multe am tras şi mai înainte cu oştile, dar şi acum di când s-a închis Prutu, încă şi mai multe. Că pe tot ceasul dăm di toate şi nimeni nu ni mai întreabă de mai avem de unde da. Încât acum au rămas din cei mai mulţi nu avem nici ce mânca de mulţimea havalelilor[31] ce facem în toate zălele cu cosări[32] şi cărături di fân, cu faceri şi cu cărături di feliuri di lemni şi cheresteli, încă şi pe la Basarabia[33], şi la Chişinău, pe la Briceni şi pe aiure, cum şi stânjeni di lemni, dar podvodărituri oşteneşti cu cară cu boi peste tot locul, cum şi poştili din sat în sat peste tot locul, pin tot ceasul, pe la toţi ofiţării, şi slujbaşii, şi cazacii, şi săldaţii cu cai cu căruţi, cu cară cu boi, întrebat, neîntrebat, cu poroncă şi fără poroncă, care cum apucă ni întrebat şi eu bani; dăm pentru surugii goştină, desătină şi câte altădată săldaţii şi cazacii la fartiri[34] ţânem şi hrănim, şi luându-ni cu săla cele ce găsesc pe la casăli noastre şi mănâncă, ba încă ni bat să le dăm ceea ce nu avem, şi apoi ni fac cu frică di li dăm şi cfitanţăe[35] şi câte alte nevoi tragem, precum ştie cinstita părcălabie. Strajă pe hraniţă dăm în toate zălili. Di vite cu totul ne-au sărăcit şi tălharii că le fură. Şi di ceea parte la nemţi s-au rădecat străjăle şi numai a noastră au rămas di ni năcăjăm încât nici după tălhari nu ne lasă să mergem ca să ni căutăm vitele în pripă precum mai înainte eram slobozi şi nu ni se pote fura vitele ca acum. Şi pâne când dă Dumnăzău de să faci mai gloată, ne o mănâncă alţii precum arătăm, iar nu ca mai înainte să putem vinde unde ni era voia, şi pâine şi vite şi orice avem din munca noastră. Acum cu totul ni s-au închis aleşverişul[36], şi sântem opriţi şi nici chirie di sare, şi vin şi altele ca mai înainte nu avem şi nu ştim ce să mai facem. Numai mila împăratului poate să ni scape de pieire întru care ni aflăm. Că de ar da Maica Precista năstav să ni rădice greutăţile aceste şi să ni lase în obiceiurile noastre cele moldoveneşti care am apucat de la bătrânii noştri şi să venim în floare precum am fost, ca să slăvim numele împăratului, noi, şi în urmă şi urmaşii noştri, şi să petrecem totdeauna supt dregătorii Moldovii, pământeni de ai noştri, precum sântem deprinşi şi ne înţelegem în vorbă. Că noi alte rânduieli nu pricepem şi numai cât ni să adaog năcazurile şi greutăţile noastre".[37] Au subscris: Neculai Bordeiu, Ştefan Roşca, Ichim Bobeşti, Ion Ciupauca, Tanasă Dascalul, Vasile Bordei, Toader Prodan, Vasile Bobeşti „vornic şi tot satul Rachitna, ţânutul Hotinul", Grigore Dascăl, care a „scris cu zăsa satului".
Publicând acest document de epocă, L.T. Boga a subliniat că Grigore Dascăl, care a scris cu zisa satului, „ne-a păstrat mărturia cea mai de preţ că şi atunci, ca şi azi, dorinţa tuturora era ca ocârmuirea să fie moldovenească".[38]
Opoziţia boierilor. Solicitarea lui Harting de a-i judeca pe funcţionarii moldoveni în baza legilor ruseşti, expusă în comunicarea oficială din 10 decembrie 1813 adresată Ministerului Justiţiei, a devenit cunoscută boierilor moldoveni, care au intrat în posesia unei copii a documentului respectiv, obţinută de către ei, după cum consideră Iustin Frăţiman, „în mod, probabil, nu prea cinstit".[39] Evident, conţinutul acestei adrese i-a deranjat mult pe boieri şi a provocat nemulţumirea lor, ceea ce i-a determinat să caute modalităţi pentru a opune rezistenţă în faţa tentativelor lui Harting. Menţiona şi Alexis Nacco în acest sens: „În timp ce Harting, dorind să introducă în Basarabia legislaţia rusească, purta corespondenţă cu Petersburgul, opoziţia s-a neliniştit de-a binelea pentru privilegiile sale şi limba sa moldovenească. Temându-se că va fi înlăturată de la putere odată cu introducerea limbii ruse, ea s-a decis să ia măsuri urgente pentru a preveni catastrofa".[40] Aşadar, alarmaţi, boierii i-au adresat lui Gavriil Bănulescu-Bodoni rugămintea să le fie apărător şi mediator în raporturile cu organele centrale imperiale, deoarece, precum au consemnat ei în scrisoarea pe care i-au înmânat-o, „de la veacurile cele nepomenite a fiinţăi neamului moldovenesc, mitropolitul arhipăstoriul ţării purure a fost după cum cap legii, asămine şi întăiul întru cele pământeşti, razămănul obiceiurilor şi a pravililor celor moldoveneşti, lucrătoriul cel priincios al cuviinţăi întru toate şi întâiul şăzător în al divanului".[41]
În continuare, cei 16 semnatari ai scrisorii i-au vorbit cu multă durere: „Arhipăstoriule, turma să acopere de valurile cele pornite din întunericul cel nevăzut asupra stricării obiceiurilor noastre, priveşte cu milostivire de faţă câte poliţăe din Chişinău acopere şi înstreinează din obiceiurile Moldovii, şi câte să izvodesc înstrăinări spre pătimire, şi câte pe toată zăua întristează şi obidesc norodul de aice, iată şi acum din această alăturată copie ce s-a scris de aice cătră împărătescul Ministru a Justiţăei te vei încredinţa, Părinte, că s-au făcut arătări că moldovenii nu ar fi având pravile, că moldovenii din fire ar fi porniţi întru urmăririle cele răle, că moldovenii boieri ar fi obicinuiţi a să pedepsi de domni, bătându-se cu falanga, în sfârşit, moldovenilor, boierilor, dvorenilor[42], credincioşilor şi pravoslavnicilor năzuitori li să cere o hotărâre de pedeapsă în ce chip să le fie pentru greşalele lor, şi să îndreptează această pedeapsă a fi în pravelile cele mai aspre a zaconurilor[43] vechi a Rosăei". Se împlinesc patru veacuri de când Moldova se ocârmuieşte cu legile şi pravilele sale şi cum se poate „crede că n-a avut şi nici nu are pravilele ea, sau doar nu sânt obiceiurile toati cele vechi, pravilele cele mai statornice a Moldaviei, sau doar nu sânt pravilele lui Vasile vodă, tipărite şi în fiinţă şi păn acum, sau doar nu sânt cele după vremi legiuiri a domnilor prin hrisoave şi testamenturi, sau nu este lucrare pravilelor celor împărăteşti, sau nu are şi înpărăţăe ştiinţă că sânt aceste, care altă mai mare hulă pentru soarta noastră de astăzi, plină de întristare mai înainte de a ne porni cu jaloba înfăţăşării cei mulţămitoare la Pragul Mărirei Sale". De aceea, „enhirisăm[44] Înalt Preosfinţiei Voastre această obştească lăcrămătoare jalobă toţi cu o glăsuire a cinurilor boieresc şi a dvorenilor pomeşcici[45] din Basarabie, cătră iubitoriul de oameni Părintele şi Împăratul nostru, şi în numele împăratului ceresc ne rugăm să o primeşti şi să o trimiţi la picioarele Măriei Sale". Spre păzirea obiceiurilor legitime şi izgonirea acelor multe închipuiri, îndreptate împotriva legiuirilor locale, semnatarii, „cu lacrimi de umilinţă", au cerut de la monarh: „Întăiu, ca arhipăstoriul nostru mitropolit să fie precum din vechi lucrătoriu în divanul ocârmuirii întru întâiu sa fiinţă; al doilea, să se rânduiască prin îndurare Împărăteştii Sale Măriri ocârmuitoriu politicesc al aceşti oblastii a Basarabiei pe vre unul din credincioşii împărăţăei pământean al Moldaviei, care să ştie firea, credinţa şi legiuirile noastre şi care cunoaşte persoanele, treptele, pronomiile şi pravilile pământului, ca să poată trage inimile şi a fraţilor noştri cu înmulţăre locuinţăi şi a năzuirii cei neîncetate, ştergându-să înspăimântările, diznădăjduirii noastre pentru aceste ce să fac, spre înlesnire altor sfârşituri, asemine persoană este şi aici, din familiile cele mai întăi a Moldaviei, din cinurile cele întăi a prinţăpatului, cu îndestulă cărunteţă, cu desăvârşită cunoştinţă a celor pământeşti, dar şi creştin temător de Dumnezău, excelenţa sa: d-l gheneral-maior şi cavaler Ilie Filipovici Catargiu, care este cunoscut împărăţăei din multa vreme a năzuirii şi din jertvirile slujbelor sale, pe acesta îndurătoriul Monarh dăruindu-ni-l ocârmuitor nouă, ar fi mângâiere şi liniştire norodului ce aşteaptă îndurarea sa cea înaltă".[46]
----------------------------------------------------------------
[1] ANRM, F. 2, inv. 2, d. 4, f. 236.
[2] Ibidem, f. 247, 250.
[3] Ibidem, f. 244.
[4] Ibidem.
[5] Ibidem, f. 246.
[6] Ibidem, f. 243.
[7] Ibidem, f. 254. La 12 iulie 1815, ispravnicul Marcenko l-a anunţat din târgul Leova pe Harting că el a preluat funcţia de ispravnic al ţinutului Codru în ziua de 11 iulie (Ibidem, f. 281). La fel şi ispravnicul Nepeipivo, prin adresa din 15 iulie 1815, l-a înştiinţat din satul Frumoasa pe Harting că el s-a transferat în ţinutul Greceni, în locul lui Marcenko (Ibidem, f. 282).
[8] ANRM, F. 2, inv. 2, d. 4, f. 255.
[9] Ibidem, f. 273.
[10] Ibidem. La raport a fost anexată instrucţiunea dată vechilului târgului Raşcov, Leontevici. Ea constă din 19 puncte, este datată cu 8 iulie 1815 şi semnată de ispravnicul Somov (Ibidem, f. 275). În anul 1829, Aleksei V. Somov era moşier la Mojaisk, gubernia Moscova. În acest an el a solicitat Dicasteriei Duhovniceşti din Chişinău să-i elibereze certificat cu privire la naşterea, în 1814, a fiului său, Valerian, pe când era poliţmaistru la Ismail (ANRM, F. 205, inv. 1, d. 6489, f. 1).
[11] ANRM, F. 2, inv. 2, d. 4, f. 286.
[12] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 375, f. 1. Titlul în ruseşte: О разрешении какими законами судить молдавских чиновников учинивших преступление должностей на коренной службе.
[13] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 375, f. 1-2, 4-5. Traducerea din ruseşte al acestui act ne aparţine. Există şi versiunea în română al actului respectiv realizată de I. Frăţiman, publicată în Buletinul Societăţii Istorico-Literare din Chişinău „B.P. Hăjdeu" (Chişinău, 1922-1923, vol. I, p. 257-258). Versiunea lui I. Frăţiman este neadecvată, într-o anumită măsură, sub aspect literar şi conţine unele imprecizii (bunăoară, pasajul referitor la pedepsirea cu falanga este tradus astfel: „gospodarul [...] în fiecare caz contrar are putere a pedepsi pe boieri fiziceşte după obiceiul lor în rânduri ce s-a întâmplat nu rar până la întrarea în Moldavia oştirilor ruseşti la începutul trecutei campaniei turceşti").
[14] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 375, f. 2, 5. Această adresă expediată de Harting este publicată de Alexis Nacco în studiul său citat anterior (А. Н., op. cit., p. 122-123). Din neatenţie sau, mai mult ca sigur, intenţionat, A. Nacco a omis precizarea din adresă că domnul aplica pedepse corporale cu falanga. Potrivit textului publicat de A. Nacco, domnul aplica pur şi simplu pedepse.
[15] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 375, f. 3, 6.
[16] Ibidem, f. 6.
[17] Ibidem, f. 4-7.
[18] Комиссия учрежденная для исследования поступков бывшего исправника Кодрского цынута Непейпиво.
[19] ANRM, F. 4, inv. 2, d. 2, f. 8.
[20] Ibidem, f. 51.
[21] Записки Бессарабского Областного Статистического Комитета, том III, p. 125-126.
[22] Ibidem, p. 126-127.
[23] Ibidem, p. 127, notă la subsol.
[24] Ibidem, p. 127.
[25] Ibidem, p. 135.
[26] Ibidem.
[27] Ibidem, p. 136.
[28] Ibidem, p. 136-137.
[29] Ibidem, p. 137.
[30] А. Н., op. cit., p. 127.
[31] Havalea – prestaţie.
[32] Cosirea.
[33] Adică, Basarabia propriu-zisă (zona de sud a Basarabiei).
[34] Fartiri (de la cuvântul rusesc kvartira) – a găzdui, a încartirui.
[35] Cfitanţăe (pronunţare rusească) – chitanţă.
[36] Alişveriş – vânzare, negoţ.
[37] Şcoala Basarabiei, 1919, nr. 1, p. 2-3.
[38] L.T. Boga, Ţărănimea moldoveană şi stăpânirea rusească în anul 1816, în „Şcoala Basarabiei", 1919, nr. 1, p. 2.
[39] Buletinul Societăţii Istorico-Literare din Chişinău „B.P. Hăjdeu", p. 259.
[40] А. Н., op. cit., p. 127.
[41] Buletinul Societăţii Istorico-Literare din Chişinău „B.P. Hăjdeu", p. 260. Există şi o variantă în ruseşte a scrisorii, publicată în: A. Стадницкий, Гавриил Банулеско-Бодони, экзарх Молдо-Влахийский (1808–1812 гг.) и митрополит Кишиневский (1813–1821 гг.), Кишинев, 1894, p. 282-284.
[42] Dvorean (rusism) – nobil.
[43] Zaconurilor (rusism) – legilor.
[44] Enhirisi – a înmâna, a prezenta.
[45] Pomeşcik (cuvânt rusesc) – moşier.
[46] Buletinul Societăţii Istorico-Literare din Chişinău „B.P. Hăjdeu", p. 261-263.