Intre cele două mari personalități ale perioadei interbelice - Regele Carol al II-lea și generalul Ion Antonescu, relațiile nu au fost, din păcate, dintre cele mai bune. Mobilul unei permanente animozități manifestate fățiș sau prin intrigi țesute cu multă minuțiozitate, atât în unele cercuri politice cât și în cele intime de la Palatul Regal. Ion Antonescu, apreciat de majoritatea contemporanilor, pentru calitățile militare deosebite, dar mai ales pentru reputația de care se bucura peste hotare, în cercurile militare și diplomatice din țările occidentale, era, totodată, un caracter integru, cinstit, intransigent și nemilos mai ales când avea de apărat interesele instituției militare căreia îi sacrificase întreaga sa viață. Carol al II-lea, o personalitate mult pre controversată, abil, inteligent, avid de putere dar și de îmbogățire, ducea încă dinainte de a veni pe tronul României, detronându-și propriul fiu, așa cum de altfel o recunoștea personal în memoriile sale, o „viață dublă": una regală și una personală. El socotea că deși era rege, sau tocmai de aceea, felul în care își trăiește viața privată îl privea numai pe el și nu era treaba națiunii. Își îndeplinea datoria față de popor, dar anumite domenii îi rămâneau strict rezervate. Dacă amanta sa de o viață, Magda Elena Lupescu nu putea să participe la viața lui publică de monarh, în orice caz îi putea împărți intimitatea și ca urmare, de ce nu, influența deciziilor.

Adept al instituției monarhice, ca întreaga armată de altfel, lui Ion Antonescu nu i-a fost ușor să treacă peste apucăturile amoroase și viașa destrăbălată de la palat și lipsa de scrupule a anturajului Casei Regale, acolo unde se țeseau cele mai calomnioase intrigi și se puneau la cale cele mai oneroase afaceri per seama banului public și să se adreseze, atunci când interesele armatei și ale apărării țării i-o impun cu foarte mult curtaj regelui. Încă din 1930, la urcarea pe tron a lui Carol al II-lea, din dorința de a-l informa cât mai obiectiv, generalul Ion Antonescu, socotindu-se cel mai îndreptățit să o facă, îi înaintează un raport foarte alarmant, detaliind starea gravă în care se afla armata, cu cadre insuficiente și neinstruite, cu armament învechit, cu lipsă de echipament, cu depozitele goale etc. Apoi, în discuțiile cu regele din perioada premergătoare numirii sale în fruntea Marelui Stat Major, în vremea guvernării liberale a lui I.G.Duca, Antonescu reamintind că în armată nimic nu s-a schimbat în timpul guvernării țărăniste, își asumă răspunderea elaborării și aplicării unui vast program de reorganizare și restructurare care să revigoreze organismul militar , bineînțeles, dacă monarhul îl va sprijini în acest sens. Discuția purtată la 28 noiembrie 1933, după cum consemnează Carol al II-lea în jurnalul său, a durat 5-6 ore și s-a încheiat cu semnarea de către rege a Decretului nr.3057 prin care generalul de brigadă Ion Antonescu, comandantul Diviziei a 3-a Infanterie Pitești, începând cu 1 decembrie 1933, era numit subșef al Marelui Stat Major. Și așa cum s-a angajat, în numai câteva luni, generalul Ion Antonescu a pregătit și pus la dispoziția Consiliului Superior al Armatei țării coordonat de rege, un amplu program cu măsuri de redresare a armatei. În ședința acestui organism din 12 martie 1934, a fost dezbătut, în prezența regelui, documentul elaborat la Marele Stat Major cuprinzând măsurile pentru înzestrarea armatei.

Operativitatea cu care a trecut Ion Antonescu la înlăturarea conservatorismului din armată,intransigența, încăpățânarea am putea spune cu care s-a bătut pentru schimbarea imaginii instituției ostășești, au pus în mișcare mașinăria urzelilor. Pornite din partea bătrânului general de corp de armată adjutant Paul Angelescu, ministru al Armamentului, implicat, de altfel ca și ministrul de atunci al apărării naționale, N. Uică în afaceri oneroase cu banul public, pe seama achiziționării de armament și tehnică de luptă pentru dotarea armatei, intrigile au ajuns până la Palatul Regal. Carol al II-lea, care nici el nu era străin de afacerea Skoda și alte comenzi de furnituri militare obținute cu mare ușurință de unele societăți la care el era acționar, sau ai căror patroni și administratori se învârteau în jurul budoarelor de la Palat.

Nodul gordian al tuturor intrigilor țesute în jurul generalului l-a constituit vestitul „Plan general de reorganizare a armatei", despre care s-a amintit, prezentat regelui în 1934 și care prin măsurile ferme preconizate pentru lichidarea tuturor racilelor în care se zbătea statul și armata de la războiul de reîntregire, a avut darul de a deranja până la altitudinea celor mai nalte sfere politice. În aceste condiții, este lesne de îneles că planul nu numai că nu și-a găsit aplicabilitatea pe timpul mandatului generalului Ion Antonescu la Marele Stat Major, dar mai mult, a dus la înlăturarea sa din fruntea acestui organism. Iată cum explică chiar generalul Ion Antonescu, într-un fragment din memoriile sale, cauzele care l-au determinat, pentru a nu suporta rușinea unei demiteri, să-și depună demisia de la Conducerea Marelui Stat Major: „Neputând fi doborât prin nepriceperea, prin neactivitatea și prin faptele mele, s-a recurs la eternal și clasica mișelie: s-a recurs la calomnie și la intrigă... Intriga și acțiunea de surpare care își urma cursul fără rușine și fără piedici, au culminat prin insinuarea de „complot" împotriva Regelui. Domnul Tătărăscu însă (este vorba de Gheorghe Tătărăscu, prim ministru în perioada 1933-1937 n.n.) nu a încercat să mă sprijine în fața Regelui, după cum i-ar fi dictat și conștiința și datoria ci, dimpotrivă a regizat și a încurajat răspândirea acestei mișelii prin generalii Paul Angelescu, Uică și Tătărăscu.
Când Dl. Dinu Brătianu i-a cerut să-i explice cauza pentru care nu și-a respectat - cedând injocțiunilor generalului Angelescu - angajamentul luat față de mine privitor la organizarea armatei și asigurarea ordinei interne, Dl. Tătărăscu a afirmat că nu m-a putut sprijini fiindcă „s-a spus" Regelui că, împreună cu Armata, complotam împotriva lui. Și Regele a crezut. Machiavelica și reprobabila formulă „s-a spus", a avut și de data aceasta efectul așteptat.

Neputându-se face, cum era și natural, dovada vinovăției mele, toată chestiunea a fost trecută sub tăcere. Se poate vedea deci, ce fel de organizație de stat este aceea în care astfel de crime se lasă fără ancheta imediată și fără sancțiuni. Primul ministru aude că Șeful Marelui Stat Major complotează: repetă această insinuare și altora și totuși nu ia nici o măsură.Această acțiune, în orice altă țară l-ar fi situate pe acelașiu plan de infamie cu acuzatul. Iată cum se distruge autoritatea statului și cum se încurajează nemernicii. În decembrie 1934 mi-am înaintat demisiunea și am scris domnului Tătărăscu că sunt silit să mă retrag deoarece mocirla în care mă svârcolesc de un an, îmi face cu neputință și viața și activitatea mea la Statul Major. Când un Șef de Stat Major scrie official unui Prim Ministru că în țară este mocirlă și că în această mocirlă nu poate să lucreze, vizând indirect pe Rege și pe Primul Ministru autori ai acestei stări de fapt, din 3 una:ori este un nebun, ori este un calumniator, ori are dreptate. Nu am fost nici nebun, nici calomniator. Dovada o face faptul că nu am fost internat nici în ospiciu, nici în temniță. Am avut dreptate și, șase ani mai târziu, catastrofa din 1940 a aprobat-o".

A urmat demisia generalului Ion Antonescu de la comanda Marelui Stat Major, ostracizarea acestuia și periplul prin diferite funcții mai puțin importante până în decembrie 1937 când regele îl numește ca titular la ministerul Apărării în guvernul Goga-Cuza, department pe care l-a condus până la 30 martie 1938, când a demisionat. Animozitățile dintre cei doi vor culmina cu acuzarea generalului de colaborare cu legionarii și arestarea acestuia.Ba mai mult,la un moment dat, Carol al II-lea se gândea chiar la lichidarea generalului. Numai intervenția ministrului german la București l-a împiedicat să facă o asemenea gravă greșeală. Drama țării din vara anului 1940 , declanșată în 27-28 iunie, prin cedarea fără nici un fel de rezistență a Basarabiei și Bucovinei de Nord, l-a determinat pe Ion Antonescu, chiar în situația de domiciliu forțat, să ceară audiență la rege. A fost primit la 1 iulie, ocazie cu care și-a exprimat totalul dezacord în legătură cu ușurința cedării Basarabiei și Bucovinei de Nord, afirmând că țara este în pragul dezastrului, iar armata „complet demoralizată șI dezorganizată" și că trebuie întreprins ceva urgent pentru a salva ce s-ar mai putea salva. La plecare a lăsat regelui un vehement protest contra cedării Basarabiei și Bucovinei de Nord, prin care i se arăta regelui în față starea de spirit și întreaga indignare a poporului. Afrontul adus regelui, acel adevăr tragic pe care nimeni nu avea îndrăzneala să-l rostească în fața majestății sale, l-a determinat pe Carol al II-lea, la 9 iulie, să dispună arestarea și internarea lui Ion Antonescu la Mănăstirea Bistrița din Oltenia.

Considerând incompatibilă situația sa de „dețínut" cu cea de militar, la 12 iulie 1940 generalul Ion Antonescu a demisionat din armată. Demisia i-a fost imediat acceptată, rămânând în continuare bine păzit la Mănăstirea Bistrița. Cu toate acestea, a reușit să părăsească acest loc la 27 august, așa încât în ziua de 1 septembrie a fost semnalat la o întâlnire cu Iuliu Maniu, în orașul Ploiești, prilej cu care au stabilit modalitățile de acțiune comună pentru forțarea lui Carol al II-lea să abdice și formarea unui nou guvern. Situația grea țării, triplu mutilată în vara anului 1940, l-a determinat pe Carol al II-lea să-l solicite pe generalul Ion Antonescu, dușmanul lui cel mai înveterat, pentru a-I încredința sarcina formării unui guvern care să poată stăpâni situația ce se agrava de la zi la zi și de la ceas la ceas, sfătuit de anturajul său că acesta este singurul în stare să o facă. In acest scop, Antonescu a avut o primă întrevedere cu Carol al II-lea în ziua de 1 septembrie 1940. Regele l-a rugat pe generalul căzut în dizgrația camarilei și demisionat, să primească sarcina de a forma un guvern care să salveze țara de dezastru. A doua zi, miercuri 4 septembrie, Antonescu a depus jurământul în calitate de președinte al Consiliului de Miniștri și a trecut la consultarea principalilor conducători ai partidelor istorice în vederea constituirii noului cabinet. Nici Maniu, nici Brătianu și nici chiar militarii solicitați n-au răspuns apelurilor acestuia. În asemenea condiții, în ziua de 5 septembrie, în convorbirea cu Carol al II-lea, a cerut să fie împuternicit prin decret regal cu puteri politice depline. Se treziseră în el simțămintele mai de mult cultivate ale militarului de carieră, om integru, de cinste exemplară, de curaj și de hotărâre, de dragoste și de mare responsabilitate pentru țară și pentru neam. El a înțeles că la greu nu poți sta deoparte și că datoria te obligă să sari întru salvarea neamului. El știa cel mai bine că pericolul prin care trecea țara nu putea fi înlăturat alături și împreună cu cel care îl provocase prin pasivitate, frică și lipsă de responsabilitate, așa încât a impus și a obținut chiar în ziua de 5 septembrie 1940 semnarea de către Carol al II-lea al ultimului său act de guvernământ: Decretul 3052, prin care Președintele Consiliului de Miniștri, generalul Ion Antonescu, a fost investit cu „depline puteri pentru conducerea statului român", prerogativele regale fiind restrânse la maximum.Astfel, în ziua următoare, la 6 septembrie 1940, în timp ce generalul Ion Antonescu prelua prerogativele conducerii țării, regele decăzut din drepturi Carol al II-lea părăsea în mod rușinos și pentru totdeauna teritoriul României, stabilindu-se împreună cu metresa și cu parte din camarilă într-un lung exil (Spania, Portugalia), din care nu se va mai întoarce niciodată Se punea astfel capăt unei relații deloc benefică pentru țară și neam dintre un general patriot și un rege incapabil și imoral.

Notă: Osemintele lui Carol al II-lea şi ale Elenei Lupescu au fost aduse cu un avion special de la Lisabona şi transportate la Mânăstirea Curtea de Argeş unde nu-şi aveau locul. Au fost reînhumate cu onoruri de stat la 15 februarie 2003.