Casa Poporului RomânConstrucţia monumentală considerată de incompetenţii şi „interesaţii" anilor imediat următori catastrofei naţionale din decembrie 1989 o monstruozitate arhitectonică s-a dovedit a fi o veritabilă şi grandioasă operă de artă fără egal în lume, neterminată nici după 27 de ani de „democraţie capitalistă". Relătările arhitectei făcute în urmă cu trei ani de zile sunt mai mult decât revelatorii şi nimeni nu le poate contesta. (Redacţia)

Anca Petrescu, arhitecta Casei Poporului Român - Destăinuiri înainte de plecarea din viaţă

Totul a început cu un concurs oficial. În presa din 1977 s-a dat anunţul pentru organizarea unui concurs la nivel naţional. A fost anunţul dat şi în „România Liberă", care era unul din ziarele foarte cunoscute ale vremii, şi în „Scânteia". Pe urmă, la Uniunea Arhitecţilor a fost concurs anunţat şi organizat chiar de uniune. A fost totul organizat public, aşa cum eu nu am mai văzut după 1989. Eu nu-mi amintesc de vreun concurs care să fi fost anunţat cu atâta tam-tam şi cu asemenea solicitări foarte, foarte mari. Toate institutele mari din ţară aveau anunţurile puse pe pereţi, deci a fost o solicitare ca cât mai multe colective de arhitecţi şi institute şi individual arhitecţii şi asistenţi şi profesori să participe la acest concurs. Eu pe atunci eram foarte tânără, iar acest concurs nu l-am putut susţine din punctul de vedere al instituţiei, aşa că m-am angajat în acest concurs individual. M-am înscris din primul moment, pentru că mă interesa foarte mult, având ca subiect de diplomă un ansamblu de conferinţe, hoteluri şi un centru de informatică-bibliotecă pe Dealul Arsenalului. Deci asta a fost lucrarea mea de diplomă. Începusem studiul din anul cinci, profesorul meu de diplomă a fost Octav Doicescu. Printre participanţi la concurs a fost şi academicianul Octav Doicescu. Eu am vrut să particip alături de el, în colectivul lui, însă el a fost cel care m-a îndemnat ca să particip individual şi să-mi creez un colectiv propriu.

Concursul a fost anunţat în aprilie 1977, ca urmare a dezastrului cu cutremurul. Atunci Ceauşescu a căutat un loc adecvat pentru a dezvolta un program foarte mare de noi investiţii. S-a preluat o idee a lui Carol al II-lea din 1935, care a avut aceeaşi idee şi interesant este că în acel proiect era prevăzută construirea Camerei Deputaţilor aici pe Dealul Arsenalului. Acest proiect fusese conceput de cei mai mari arhitecţi ai vremii, el chiar a fost aprobat şi în ziarele vremii, iar în 1938, s-a anunţat începerea demolărilor în vederea deschiderii acestui ax. A venit războiul, lucrurile au rămas pe hârtie, şi probabil că în momentul în care Ceauşescu, după cutremur, căuta o locaţie, Uniunea Arhitecţilor sau preşedintele uniunii sau profesorii care au fost consultaţi - pentru că au fost consultaţi ca să găsească o locaţie - probabil că i-au propus această locaţie şi deschiderea asta a axului est-vest. De ce spun asta? Pentru că pe 24 aprilie 1977, când s-a lansat oficial concursul, care a fost puternic mediatizat, după cum am mai spus, a fost publicată o fotografie mare a participanţilor la conferinţa de lucru, pentru că aşa se numea pe atunci, a lui Ceauşescu cu arhitecţii. Era o masă lungă la care erau toţi arhitecţii cunoscuţi ai vremii din toată ţara. A fost lectorul facultăţii de la Timişoara, Fackelmann, a fost Porumbescu, care era printre numele mari de arhitecţi, deci oameni unul şi-unul. Au fost Doicescu, Ascanio Damian, Cezar Lăzărescu, institutele mari din ţară. Şi individual, pentru că profesorii veneau individual, iar institutele erau ca centre de proiectare. A fost un lucru foarte bine primit de Uniunea Arhitecţilor pentru că erau toţi foarte interesaţi de un asemenea program. Bucureştiul era zdrobit la vremea aceea. Eu nu eram acolo, pentru că nu aveam ce să caut acolo, eu eram în anul doi de stagiu atunci, deci eram foarte tânără şi nu intram în discuţie. Probabil că în aceste discuţii s-a conturat şi zona, pentru că există poze unde Ceauşescu şi Cezar Lăzărescu prezintă pe o hartă traseul acestui bulevard aprobat şi acceptat şi aplaudat de toată lumea.

Acest proiect a presupus şi multe sacrificii. Spitalul Brâncovenesc nici nu a intrat în discuţie să fie demolat. Pe toate machetele, şi ale mele, şi ale colegilor mei, spitalul trebuia să rămână. Chiar nu am înţeles cum a dispărut Brâncovenescul! Nimeni nu s-a gândit la aşa ceva! N-a fost nimeni dintre cei care au participat la concurs să se gândească să dea ceva jos de acolo! Era traseul respectiv, cu ampriza puţin mai mică decât cea de acum. Asta a fost pornirea. Uniunea Arhitecţilor a pus la dispoziţia tuturor concurenţilor un program, care era foarte amplu, şi toate erau la nivel naţional, ceea ce înseamnă ceva! Era opera, era biblioteca, deci erau investiţii mari, cu profil cultural, cu profil economic, erau ministerele, erau magazine, erau locuinţe, inclusiv hotelul delegaţilor, aşa se numea. De ce? Pentru că la Marea Adunare Naţională veneau din toată ţara. Programul aşadar a fost făcut de Uniunea Arhitecţilor împreună cu beneficiarul. În 1991, când am fost invitată de Francois Mitterand la Paris, primul lucru pe care l-am văzut la aeroportul Orly, în librăriile de acolo, a fost o carte în care se făcea o paralelă. Erau Mitterand cu Ceauşescu pe copertă, şi era cam aşa: paralela între investiţiile lui Mitterand şi ale lui Ceauşescu. Am stat şi m-am gândit că în aceeaşi perioadă s-au făcut mari construcţii civile şi în Paris. După ce a murit Mitterand, foarte interesant, a fost acuzat exact cum a fost acuzat şi Ceauşescu că de ce a făcut chestiile astea, de ce nu a făcut şcoli. De exemplu, la opera din Paris acum sunt puse plase de jur împrejur, pentru că s-a grăbit foarte tare, deoarece Mitterand voia ca în perioada lui să se facă totul, din care cauză a forţat construcţia şi cad plăcile. Este interesant ca fenomen.

Am vrut să evidenţiez că Prin concursul menţionat mai sus s-a iniţiat un mare program investiţional în Bucureşti. Acest concurs a fost patronat, la început a fost desemnat Ştefan Andrei sau Mircea Georgescu, din partea ministerului construcţiilor. Nu ştiu prea bine, deoarece eu nefiind membră de partid, nu am avut nicio treabă cu politica. În orice caz, primul om pe care eu l-am cunoscut vizavi de acest proiect a fost Mircea Georgescu. El era cu organizarea, el trebuia să adune toate machetele şi el trebuia să le ducă la prezentare. Mie niciodată nu mi-a trecut prin cap că o să am contact direct cu preşedintele ţării, pentru că niciodată nu se întâmpla aşa ceva. Noi ne-am pregătit toţi, eram 20 de colective, dintre care şase de la facultate, profesori şi asistenţi, separaţi fiecare. Pe urmă institutele din ţară, am fost şi eu. Mi s-a spus că aceste lucrări trebuie aduse şi lăsate la Palat, acolo a fost prima prezentare, la Palatul Republicii. Trebuiau prezentate de către Mircea Georgescu, aşa era uzanţa. Nu, tu, un pigmeu mărunt de arhitect, să ajungi în faţa preşedintelui ţării, nu aveai ce căuta! Existau întotdeauna interpuşi. Când ne era nouă lumea mai dragă, eram obosiţi, voiam să plecăm, eram în haine de lucru, ni s-a spus să nu mai plecăm deoarece preşedintele vrea să vorbească cu fiecare arhitect în parte şi să asculte fiecare arhitect ce are de spus. Acesta a fost începutul. A venit omul şi a durat şase ore prima audiere-vizionare. Fiecare a povestit ce i-a trecut prin cap. Era vorba de machete foarte mari, la scara 1:200, aveau şase metri. Fiecare a explicat cum s-a gândit să facă. Ceauşescu era foarte tăcut. Nu scotea nici un cuvânt. Era şiret, cumpăra. Nu scotea o vorbă. Era ca la piaţă. Dacă de exemplu apuca să spună „Da, frumos!", venea fuga alt arhitect şi spunea: „Dar şi pe macheta mea este!" Erau 20 de colaje, cu 20 de machete, în faţa fiecărei machete era arhitectul respectiv. Ceauşescu era foarte răbdător, dacă aveai logoree şi vorbeai o oră, o oră te asculta! Era arhitectul Porumbescu de la Iaşi, un arhitect extraordinar, a făcut lucrări excepţionale! Avea talent gârlă! Vorbăreţ nevoie mare! I-a făcut capul mare lui Ceauşescu şi el nu scotea o vorbă, nici un cuvinţel! Era foarte atent la fiecare, pentru că omul probabil spunea: „Dom'le, mai învăţ şi eu de la ăştia!" Pot să spun acum că a avut un mare respect pentru breasla asta! Aşa am considerat! Şi faţă de ingineri! Sigur că, în calitate de beneficiar, avea de spus de una, de alta, dar era atent. Nu venea la modul: „Eu ştiu şi tu faci!" Asculta, şi dacă aveai chef să vorbeşti trei ore, trei ore te asculta fără să te întrerupă. După ce s-a terminat toată treaba asta a evidenţiat câteva puncte şi s-a continuat vizionarea. A fost deci un concurs care a durat câteva etape timp de un an de zile. În fiecare etapă se mai comasau unele colective. A fost un fel de preselecţie la sistematizare. În preselecţia asta se conturau idei, pentru că fiecare venea cu câte ceva. Până la urmă trebuia căutată ideea cea mai bună. Eu regret că am avut foarte multe lucruri interesante pe machetă, noi eram şi foarte tineri şi am avut lucruri deosebite, care au şi fost aprobate. Vorbesc acum de perioada de sistematizare, pentru că au fost două perioade de concurs. Deci concursul de sistematizare a durat un an şi jumătate, cam până la începutul lui 1979.

S-au executat în acea vreme mai multe lucrări de mare anvergură. Au fost doi factori de care s-a ţinut seama: metroul şi regularizarea Dâmboviţei, lucrări foarte mari. Ceauşescu a avut ambiţia, ca şi în marile capitale, să avem o apă curată şi civilizată. Lucrarea a fost executată într-un ritm susţinut. Aici este de remarcat faptul că au fost câteva şantiere deschise în acelaşi loc şi cu foarte mari probleme de infrastructură. Era Dâmboviţa, care trebuia să fie navigabilă pe două etaje. Aveam etaj jos, în care era apa şi canalizarea, iar între asta şi partea de sus s-au făcut planşee. Până la urmă nu contează omul care a declanşat chestia asta. El era interesat şi de factorul intelectual şi uman. Noi am avut nişte ingineri extraordinari pe probleme de hidraulică. S-au făcut nişte lucrări într-un timp extraordinar. Chiar şi Casa Poporului: piatra fundamentală s-a pus în 1984, şi deci una dintre cele mai mari clădiri din lume s-a făcut în cinci ani, dar nu la roşu, ci cu sculpturi, cu 2.000 de coloane. Deci asta a fost prima etapă, şi la sfârşitul ei au rămas Cezar Lăzărescu şi cu mine. Până la urmă această fază s-a încheiat preluîndu-se cele mai importante lucruri de pe macheta pe care o aveam eu, dar strict pe sistematizare. Asta era etapa premergătoare, o etapă de conturare clară a colectivelor din cadrul acestui ansamblu. După aceea a trecut Institutul Proiect Bucureşti, pentru că era specializat pe străzi şi pe locuinţe, şi atunci cu această chestie aprobată au început să facă proiectele de obiecte. În ceea ce ne priveşte pe noi, ceilalţi, care nu făceam parte din Insitutul Proiect Bucureşti, ei au început să facă demolările, să facă tot ce era de făcut, noi nu ne-am mai amestecat din momentul acela pentru că ei aveau de lucru aici ani de zile. A început acum să se pună problema construcţiilor civile. Erau cam vreo 23 de obiective. Erau trei tipuri de muzee. Deci muzeul acela de la Eroilor, care în curând va fi un mall turcesc, acela trebuia să fie muzeul de istorie. S-a făcut o crimă împotriva acestei naţiuni cu demolarea lui. Această clădire trebuia să fie un muzeu naţional. Trebuia să existe în cadrul lui depozite făcute ca lumea, pentru patrimoniul naţional, avea săli de conferinţe, avea săli de prezentare, era cam treisferturi ca suprafaţă din Casa Poporului. Era şi într-un stadiu foarte avansat. Acum este ruptă-n patru, o să fie numai cazinouri, aşa cum vor să facă şi aici, la Casa Poporului.

După 1989 s-a hotărât sistarea tuturor investiţiilor, inclusiv la Casa Poporului. Pentru mine această clădire a însemnat enorm, fiind şi foarte tânără atunci. M-am bătut foarte tare pentru proiectul acesta şi pentru că l-am dus oarecum la sfârşit, s-a îngemănat cumva cu tinereţea mea. După 1989 chiar m-am implicat mai mult decât înainte şi implicarea a început din momentul în care, ea fiind părăsită, începuse deja o agresiune dintr-asta materializată prin furturi. În fiecare zi după 1990 veneam aici, la Casa Poporului, şi era iarnă, era mizerie, şi eram numai eu şi câinii. Cam aşa era, pentru că muncitorii nu mai veneau. Începuseră aşa, de prin ianuarie, să tragă tot felul de TIR-uri chiar în faţa Casei Poporului, în care se încărcau tot felul de materiale. Dar ce materiale! Plăcile de marmură care urmau să fie puse aici! Marmura era numai de la noi, de Ruşchiţa. Tot ce este aici a fost ambiţia lui Ceauşescu, dar o ambiţie dintr-aia de fier. Tot timpul s-a spus, dom'le, casa lui Ceauşescu, că e locuinţa lui, că aşa au venit după 1990, deja îndoctrinaţi. Imediat după '89 instinctiv mi-am dat seama că nu am decât o singură posibilitate să salvez această clădire. Dacă făceau ceilalţi arhitecţi, poate că reuşeau şi ei. Cel mai mare câştig era atunci deschiderea către public a tuturor problemelor. Cine făcea această deschidere? Presa! Ştiţi cum m-a luat presa în braţe? Imediat! Şi ea pe mine, şi eu pe ea! Pentru că la început sigur că presa a fost foarte caustică şi foarte dură, pentru că eu eram cumva de partea lui Ceauşescu. După aceea a fost etapa cu Casa Republicii, deci etapa a doua, care a început la o distanţă de un an. Al doilea concurs a fost în 81-82, cam aşa ceva. Concursul pentru Casa Poporului n-a avut nicio legătură cu cel dinainte. A fost un concurs complet separat şi a trebuit să o luăm de la început. N-am avut niciun fel de atu, dar am avut un proiect care, după părerea mea, a fost chiar frumos. Am câştigat acest concurs pentru că proiectul meu era cel mai bun. A fost singurul criteriu. Am avut, dimpotrivă, foarte multe dificultăţi de a intra în concurs şi de a-l câştiga. Efectiv a fost un criteriu de estetică. Lucrurile care s-au spus ulterior nu mai contează.

Peste tot în lume şi în orice fel de domeniu în care prezinţi proiecte sau în care faci proiecte, beneficiarul nu numai că are obiecţii, dar există continuu o interferenţă între beneficiar şi arhitect sau artist. Beneficiarul este cel care finanţează opera de arhitectură. Dacă ai norocul ca acest beneficiar să fie un tip înţelept sau care are rafinament, atunci opera de arhitectură poate să devină excepţională. În situaţia dată, Ceauşescu a fost foarte mult influenţat de diverse situaţii. La început el n-a făcut intervenţii mari asupra machetei care a fost aprobată, însă a avut diverse persoane în jurul lui care au avut mare influenţă. Oricum, vorbim despre o clădire existentă, la care am lucrat 30 de ani, chiar am depăşit 30 de ani. Este o viaţă de om. M-am implicat extrem de mult, de fapt consider că în orice operă de arhitectură trebuie să te implici ca în orice operă de creaţie. Lucrurile nu au fost fuşerite, s-au făcut studii peste studii. Chiar a fost o operă de creaţie reală. Ştiu că iniţial, pe machetele aprobate, în dialog direct cu şeful statului, omul a spus clar că anumite clădiri trebuie să rămână. Un exemplu concret, trăit de mine: cum s-a întâmplat cu biserica Mihai Vodă? Era în 1985, în ianuarie. Se ştia că eu eram deja şef de proiect la Casa Republicii, munceam tare ca să punem proiectul la punct să-i dăm drumul, şantierul începuse. Eram însă canalizată strict pe Casa Republicii, pentru că aşa era acolo, aveam casa, pe casă eram! Ceilalţi aveau de exemplu muzeul, de muzeu se ocupau! Nu se încurcau lucrurile, pentru că nu dădea bine şi puteai să fii tras de urechi. A venit la mine la birou un băiat tânăr, director, şi era extrem de supărat. Noi vizionările cu Ceauşescu le aveam în fiecare sâmbătă şi era un traseu pe care îl făcea. Pornea pe la şapte dimineaţă şi lua şantierele la rând. Ajungea la noi pe la ora unu şi stătea până la două, două şi jumătate. Făcea un fel de trecere în revistă a tuturor şantierelor care erau deschise aici în Bucureşti. Când era vorba de nişte machete se făceau vizionările la Sala Omnia. Vine aşadar la mine vineri acest director şi îmi spune: „Tovarăşa Petrescu, am sarcină astăzi sau mâine cel târziu să dau drumul la nişte elemente masive deasupra clopotniţei de la biserica Mihai Vodă. Eu nu pot face aşa ceva! E teribil să fac aşa ceva! Vă rog frumos, că mâine vă vedeţi cu tovarăşul, să puneţi o vorbă!". Eu ştiam bine că dacă te amesteci în treaba altuia erai un om mort. Era foarte mare disciplina. I-am spus că trebuie să văd care este situaţia. Situaţia a fost următoarea: în aceeaşi sală, odată cu mine, de multe ori se putea întâmpla să fie mai multe vizionări, pe mai multe capitole. Eu aveam Casa Republicii, şi alături de mine era directorul Jugulică, care era directorul de la Proiect Bucureşti, cu macheta lui, care cuprindea exact zona asta, cu biserica Mihai Vodă. Lui i se spusese, şi era şi el foarte nefericit, să nu se mai pună Mihai Vodă acolo. Tocmai comentam chestia asta, despre ce-mi spusese acel director, şi l-am întrebat dacă nu putea să intervină. "Măi Anca, mi-a zis, ştii şi tu cum este situaţia!" Oricum, şi eu îmi făceam mari probleme de conştiinţă. Îmi era şi foarte teamă, pentru că eram foarte tânără, nu puteam aşa pur şi simplu să mă apuc să vorbesc. A venit preşedintele, am prezentat şi pentru că i-a plăcut foarte mult, a fost un succes prezentarea, am zis să risc. A prezentat şi Jugulică şi după ce a terminat i-am spus lui Ceauşescu:
- Tovarăşe preşedinte, nu vă supăraţi, pe această machetă nu este biserica Mihai Vodă!" În momentul acela a stat şi s-a uitat la mine. I-am spus că este ctitoria lui Mihai Viteazul. El s-a întors către primarul Bucureştiului şi a zis:
- Măi, cum se poate aşa ceva? Voi vreţi să demolaţi ctitoria lui Mihai Viteazul? Elena Ceauşescu, care era de faţă, m-a apostrofat îngrozitor de violent, că de ce mă amestec. Ceauşescu, calm, şi-a pus mâinile la spate şi a început să se plimbe. Era o tăcere totală. Atunci mi-am zis că am terminat-o cu proiectul meu. S-a tot plimbat, după care s-a întors. Cu ea mi-am băgat de atunci un mare piron în talpă, până la sfârşit. Se pare că fusese iniţiativa ei, nu ştiu ce să spun şi nici nu vreau să fac presupuneri. El s-a întors ca şi când nu o auzise şi mi-a spus:
- N-am unde să o mut, că aş muta-o! Pentru că aici este o diferenţă mare de nivel! El ştia că era o diferenţă de nivel de nouă metri. În momentul acela mi-am spus că am câştigat partida. I-am spus atunci că erau acolo şi directorii de la Proiect Bucureşti şi specialiştii şi că putea să vorbească cu ei. El a cerut ca în două săptămâni să i se vină cu soluţii. Iordăchescu se ocupa cu mutarea bisericilor. Am tras consecinţe dure după aceea. Am avut probleme mari de tot, dar nu din partea lui, pentru că el a apreciat totuşi intervenţia. Dacă eu nu-i spuneam atunci, probabil că Mihai Vodă se demola. Eu nu aveam ce pierde. Puteam, desigur, să pierd şefia de proiect, ceea ce era aproape să se întâmple, dar nu aveam funcţii. Ea n-a avut deci ce să-mi facă, decât să-mi facă viaţa un coşmar.

În afară de cel profesional, n-a fost vorba de nicio altă modalitate de apropiere faţă de cuplul Ceauşescu. Lucrurile au fost foarte simple. A fost relaţia dintre un beneficiar, un proiectant şi un constructor. Ceauşescu venea în fiecare sâmbătă, îl întâmpinam, dar el nu venea singur, era o vizită de lucru. Venea împreună cu ministrul de resort, de cei care răspundeau de anumite zone, pentru că el niciodată nu lua decizii singur. El venea cu o droaie de oameni. Eu nu vorbesc de ce făcea prin alte şantiere, pentru că nu ştiu. Aici însă, la Casa Poporului, când venea, noi îl aşteptam în şantier, eu aveam sarcina în fiecare săptămână să îi arăt graficele de lucru, pentru că noi lucram pe astfel de grafice, erau termene de lucru. Era o organizare exemplară. Erau 20.000 de muncitori. Documentaţia trebuia pregătită în aşa fel încât a doua zi aceşti muncitori să ştie ce au de făcut. Un accident produs în timpul lucrărilor se solda cu anchetă din partea procuraturii militare. Era aşa de sever totul, aşa de organizat, pentru că în dezordine şi dezorganizare nu poţi să realizezi ceva atât de complicat. Lucrările erau foarte bine sincronizate. Asta este foarte important la o construcţie. Dacă nu este precizie în proiectare şi executare, nu iese nimic. Revenind la întrebarea dvs., din zvonuri ştiu că au murit doi soldaţi care turnau betoane. Nu ştiu cum s-a întâmplat. A venit procuratura, a fost vâlvă foarte mare. După aceea a fost o mare tragedie, o tânără de 21 de ani a murit în sala mare, a Unirii. A călcat pe o scândură care nu era asigurată. Eram prin preajmă când s-a întâmplat. S-a anunţat imediat, s-a aflat până sus de tot, nu era glumă la chestiile astea. Lucrurile erau foarte severe.

În ceea ce priveşte demolarea Spitalului Brâncovenesc, m-a deranjat foarte tare când s-a spus că eu aş avea vreo influenţă asupra deciziei de demolare a spitalului. Tatăl meu a fost medic la Spitalul Brâncovenesc. Din păcate nu pot să lămuresc chestiunea asta. Şi pentru mine este o enigmă şi am încercat să o înţeleg. Spitalul Brâncovenesc nu trebuia să cadă. Asta o spun ca om care a lucrat la trasarea bulevardului! Am trasat bulevardul, aveam spaţiu, deci nu înţeleg cum s-a dărâmat spitalul. Chiar nu înţeleg ce s-a întâmplat, pentru că era o clădire superbă, care nu deranja deloc în momentul în care s-a făcut trasarea acestul bulevard. Ori tot aşa, cineva, undeva, a spus ceva, şi chiar am şi auzit poveşti de genul acesta la biserica Sfânta Vineri. Ce s-a întâmplat că a dispărut această biserică aşa brusc? Oricum, i s-au pus ei în spate treburile astea. Ideea este: dispare un monument şi tu să nu reacţionezi! Dacă eşti nevinovat, îl pedepseşti pe cel care a făcut aşa ceva, pentru ca a doua oară să nu se întâmple. Aşa este logic! Totuşi, cred că aceste clădiri nu puteau dispărea fără ştiinţa lor. Oricum, în istorie există atâtea duplicităţi pe care nu ai cum să le ştii, pentru că se petrec în anumite cercuri. Nu poţi decât să constaţi o mare tragedie.

În ultimii 20 de ani este o furie a demolărilor extraordinară. Este o chestie de o violenţă incredibilă. Toată industria noastră şi toată economia nu s-a distrus? Acum nu trebuie distrusă şi Casa Republicii? Nu trebuie să distrugem şi alte clădiri de patrimoniu? Poate ni se distrug şi creierele, nu ştiu! Ideea cu clădirile care se demolează este următoarea: ele sunt clasate ca valori de patrimoniu. Pentru a putea fi demolate, trebuie să fie declasate. Sunt câţiva oameni în România care au voie să declaseze clădiri de patrimoniu. Declasările astea servesc cui? De exemplu, clădirea în care era sediul P.R.M.-ului, de pe Clemenceau, era o casă boierească aşezată, frumoasă, cu nişte spaţii înalte, pentru că aşa sunt casele astea. Aceea s-a demolat într-o săptămână. Mă uitam la casa aia şi nu-mi venea să cred. Fără milă au dat-o jos! Şi acoperişul era dintr-acela franţuzesc, frumos, cu mansardă. Era casa lui Delavrancea, casă de autor. Deci nu se poate! Un muncitor înainte de 1989 câştiga enorm la Casa Poporului. Câştiga 10, 12, chiar 15 mii de lei. E adevărat că se lucra câte 12 ore pe zi, se lucra sâmbăta şi duminica. Aveau însă o mare responsabilitate. Trebuiau să facă foarte repede faţă unei calităţi foarte mari. Erau foarte buni meseriaşi.

Notă: Textul este o adaptare după un interviu acordat de arhitecta Ana Petrescu în data de 30 octombrie 2013. Poate fi ascultată şi versiunea audio[1]

Grafica - I.M.

--------------------------------------
[1] Audio: http://www.ziarulring.ro/arhiva/files/audio/interviu%20anca%20petrescu.mp3