Tancurile românești au apărut din dorința lui Nicolae Ceaușescu, pentru a rezolva problema dotării armatei și a evita dependența față de U.R.S.S., pe la mijlocul anilor ’70 (conform Hotărârii Consiliului Apărării R.S.R. din 13 mai 1974), Ceaușescu a dat dispoziție să se facă o uzină specială unde să se construiască tancuri românești. După câteva experimente la Sibiu, Mizil şi Ceptura-Prahova, în 1978, toți specialiștii au fost aduși la București, la Fabrica de Mașini Grele Speciale, o clădire construită langă halele „23 august”, cunoscute astăzi drept Faur. În aparență, „fabrica de tancuri” nu aparea pe niciun document public. „Pentru că era o chestiune considerata secretă, în acte nu figura, nu exista. Era militarizată, cu garduri mari și sârmă ghimpată. Era o securitate strictă, iar toți angajatii, și cei civili, intrau și ieșeau cu legitimații speciale”. Până în 1989, U.M.B. „duduia” de tancuri. Se produceau anual în jur de 200 de bucăți.
După așa-zisa revoluţie, uzina a fost plimbată pe la mai multe ministere, a intrat și pe lista de privatizare a A.V.A.S., iar acum a ajuns în curtea Ministerului Economiei. Potrivit unor surse, un tanc românesc produs la U.M.B. ajunge cam la 1.500.000 de dolari, iar prețul crește în funcție de dotări.În hala de montaj a Uzinei Mecanince București (U.M.B.) stau alături, unul lângă altul, „tatăl” și „fiul”. Se numesc TR 85 si TR 85 M1. Pe cel de-al doilea, militarii îl stiu și de „Bizon”. „T” vine de la tanc, „R” de la românesc, iar cifra reprezintă anul de fabricaţie. Dacă primul este 100% românesc, la „Bizon” au participat, prin 1996, și francezii cu îmbunătățiri, așa că i s-a adaugat „M” de la modernizare.
De la înființare până în prezent, U.M.B. a produs tancuri doar pentru Armata Română, care are în dotare în jur de 300 astfel de modele. „Au existat câteva discuții de export cu egiptenii, însă nu s-a concretizat nimic pana acum”.Tancul produs în România este de talie mijlocie. Greutatea lui este de 50 de tone, cu vreo 12 mai puțin decat „Challenger”-ul armatei britanice. Nu se prea poate face comparație între tancurile de aceeași clasă, fiecare tip de tanc are calități și puncte mai slabe. Nici să fie prea greu nu este bine, să nu se miște ca o broască testoasă. Specialiștii noștri au ajuns la concluzia ca acest tip de tanc este cel mai potrivit pentru relieful de la noi.
Tancul nostru are putere mare de foc, trage până la 6.000 de metri, lovitură directă, în timp ce „Leopard”-ul nemțesc nu bate mai departe de 3.000 de metri (aprecierea actualului director al U.M.B. despre tancul „Leopard”). Motorul are 860 de cai-putere, aproape jumatate față de cât are „Abrams”-ul american, însă specialiștii spun că se mișcă foarte repede, cu 60 km/h, mai putin cu 7 km/oră decat cel produs de Statele Unite. O alta calitate a tancului românesc este aceea că poate să tragă și din mers, fiind dotat cu giroscop modern, iar o parte dintre tancuri nu pot face lucrul acesta, trebuie să se oprească. Nouă rezervoare de motorină asigură tancului nostru o autonomie în jur de 400 km, cu 150 mai puţin decat „T-90” al rușilor, sau „Leclerc”-ul frantuzesc. Înăuntru sunt instalate scaune detașabile, la fiecare dintre dispozitive. Spațiul este îngust, un iad pentru un claustrofob. Încap patru militari: comandantul, ochitorul, încărcătorul și mecanicul conductor. Se spune printre militari ca cei patru servanți trebuie sa fie „mici, negri şi ai dracului”. Înălţimea maxima: 1,68 m, aceasta nefiind însă o regulă.Cei patru tanchiști care încap în tancul românesc au maximum 10 secunde la dispoziție să descopere ținta, să ochească și să tragă focul, altfel, „din vânători devin vânați”.
În luna iunie 2012, societatea Romarm a anunţat că este pe cale să vândă tancuri româneşti „TR-85M1” columbienilor. Ştirea a fost privită de mulţi cu neîncredere.Anunţul „Romarm” se referea la negocierile pe care le poartă cu statul columbian pentru livrarea de echipamente militare în valoare de un miliard de dolari. Printre produsele care îi interesează pe sud-americani figurează şi cel mai modern tanc românesc, „TR-85M1”, supranumit „Bizonul”. Caracteristicile superioare ale tancului românesc vorbesc numai specialiștii. Se pun în discuție cinci elemente de bază care determină eficienţa unui tanc: modernitatea sistemelor de ochire şi de foc, mobilitatea maşinii, preţul de cost, preţul de întreţinere şi nivelul de pregătire al echipajului.
Diferenţa principală dintre tancul „TR-85”, de generaţie anterioară, şi cel de astăzi constă în faptul că acesta din urmă are computer de bord, adică este un tanc
inteligent şi este aproape la fel de uşor de condus ca şi un automobil. „TR-85M1” întruneşte aproape toate calităţile unui tanc de ultimă generaţie. Calculatorul de bord, sistemul de ochire, muniţia folosită şi motorul sunt la nivelul celor mai performante pe plan mondial. Avantajul tancului românesc faţă de celebrele „M1 Abrams”, american, sau „Leopard”, german, de pildă, pe care am avut ocazia să le conduc, este preţul de întreţinere foarte mic. Tancul românesc costă numai 1.500.000 dolari. Tanchiştii cred că arma lor e importantă şi că nu va dispărea niciodată din războaie, deoarece pentru a ocupa un teritoriu este nevoie de trupe terestre, iar acestea vor înainta întotdeauna însoţite de tancuri. Această părere este îmbrăţişată de toate cadrele militare de planificare din țările bine înarmate.Cele mai moderne tancuri sunt „M1-Abrams” (S.U.A.), „Challanger” (Anglia), „Leclerc” (Franţa), „Leopard” (Germania), „Merkava” (Israel), „T-90” (Rusia). Pe lângă ele s-a strecurat recent şi „TR-85M1”, tancul românesc. Ca preţuri, diferenţa este destul de mare între aparatele occidentale - „M1-Abrams”, de pildă, care costă 5,4 milioane de dolari sau englezescul „Challenger”, la 4,2 milioane de dolari - şi cele ruseşti de aceeaşi generaţie, adică „T-90”, al căror preţ ajunge la jumătate: 2,8 milioane de dolari. „TR-85M1”, în varianta pe care românii le-a prezentat-o columbienilor, cea cu un motor mai puternic decât cel clasic de 860 CP, este imbatabil, la preţul de 1,5 milioane de dolari bucata.
Tancul inteligent românesc detectează dacă o rachetă antitanc a pornit către el şi lansează imediat contramăsuri, adică grenade de bruiere a loviturilor inamice. Concomitent, mecanicul schimbă imediat poziţia blidatului, iar racheta antitanc se îndreaptă către grenadele de contramăsură. După ce computerul identifică ţinta, în 0,3 secunde, tancul poate trage cu o cadenţă de 7 lovituri pe minut, dacă stă pe loc, şi 4 lovituri pe minut, în mers. Împotriva tancurilor inamice foloseşte proiectile ce pot perfora un blindaj gros de o jumătate de metru. Are un tun de calibrul 100 mm şi poate lovi ţinte prin ochire directă la 6 km, sau prin conducerea indirectă a focului, pe coordonate transmise de cercetaşi, la distanţa 14,6 km.
Prima unitate de tancuri din Armata Română a fost înfiinţată în 1921, dar până în 1977 toate unităţile foloseau blindate de import. Începând cu 1970 se pune problema propriei producţii de blindate. Se încearcă şi copierea tancului sovietic „T-72” şi astfel ia naştere „TR-125”, care însemna Tanc Românesc cu tun de calibru 125. Nu au fost fabricate decât cinci bucăţi, militarii fiind nemulţumiţi că maşina era greoaie. In 1985 apare un alt tanc 100% românesc, numit „TR-85”. Acesta era inspirat de „T-55” rusesc, considerat, în anii ’60, spaima trupelor N.A.T.O. - adică era cel mai bun din lume la vremea respectivă. In 1997, „TR-85” a intrat în modernizări şi, printr-o colaborare româno-franco-israeliană, a ieşit „TR-85M1”, un tanc la standardele actuale ale N.A.T.O.
Grafica - Ion Măldărescu