„Cine a văzut Columna lui Traian din Roma va avea puține dubii că acești valahi, ca cei din Moldo-Vlahia, sunt descendenții poporului lui Decebal”

În articolul intitulat: „Mișcarea uniților din Ardeal”[1], Alexandru Keresztury, făcea radiografia trecerii și alipirii bisericii greco-catolice din Ardeal de la ortodoxie, în schimbul obținerii unor avantaje pentru sine, la sprijinirea politicii catolice a habsburgilor, după înstăpânirea Ardealului de către aceștia de la 23 august 1692. Împăratul promitea tuturor preoților greco-orientali aceleași avantaje ca celor catolici. Arhiepiscopul de Alba Iulia (după ce Mihai Viteazul, luase avantagii egale pentru biserica românească din Ardeal) convoacă adunarea celor 12 protopopi greco-orientali și după două întruniri declară: unirea, biserica primind denumirea: greco-catolică, cu funcționare după calendarul Iulian[2]. Timp de 150 de ani au sprijinit „marea putere habsburgică”, deși drepturile românilor erau constant nesocotite, iar protestele Suplex-urilor și Memorandum-urilor, pedepsite cu temniță grea sau necitite, ignorate de guvernanți. În asemenea împrejurări pentru prima oară acțiunea comună a românilor s-a manifestat deschis la 1848, dar mai tare fiind îndreptată spre „răscoală contra independenței Ungariei, la 1848”, decât ca și opoziție la draconicul regim opresiv din Europa de mijloc. Astfel cele două biserici din Ardeal au sprijinit, în loc să dărâme, regimul centralismului exagerat al Vienei.

După Congresul de Pace de la Paris, din 1920, protecția minorităților naționale conferea drept consecințe pentru state dreptul de „a se amesteca în afacerile interne ale vecinilor”[3], măsură instituită sub supraveghere ONU, ca „gardian al minorităților, pentru menținerea păcii”, după opinia profesorului Gheorghe Sofronie. Dar cum 40% dintre germani trăiau în afara granițelor, exista posibilitatea mișcărilor iredentiste, cu forță irezistibilă. Se punea deci problema depășiri unor situații potențial conflictuale. Elveția, unde elementul german nu manifesta nici un fel de intenție de unire pentru că erau mai mulțumiți de situația lor decât se împăcau cu sorta germanii în patria de origine. Comparativ cu situația minorităților din spațiul european profesorul concluziona: „minoritățile de la noi sunt mai bine tratate ca oriunde”[4]. Propaganda ungurească funcționa încă, deși complotul de la Oradea se destructurase, autorii sancționați sau fugiți în Ungaria, în special prin intermediul presei, dar care pierdea din abonați. În asemenea împrejurare „Cele trei Crișuri” își exprimau regretul că organul de presă al emigrației maghiare de la Viena, condus de profesorul Oskar Jaszi, „Bécsi Magyar Ujsag” își sista apariția, deși sociologul ungur era cunoscut prin colaborări cu ziaristica românească. Numele revistei orădene „Cele trei Crișuri” nu era o lozincă, iar direcția sa de acțiune reprezenta o voință, deși a apărut abia pe 21 octombrie 1919, în „inima maghiarimii!” ea nu-și propunea „să insulte drapelul nimănui, dar dreptul de a înfige, aici la Oradea, drapelul românismului cultural”[5] îl revendica de drept Mihail Dragomirescu, semnatarul articolului.

După cinci ani de la unire, deși limba oficială în România Mare era româna, numai în școli și câteva instituții se putea nota oarecare progres vizibil, în folosirea ei în Ardeal. Limba era vorbită de români, și de o bună parte din minoritarii unguri, indiferent dacă o vorbeau corect, ori ba, trecându-se cu iertare peste greșelile de conversație. A se vedea cum se punea problema de limbă pe „vremea lor”, la instalarea Mitropolitului Vasile Mangra, prilej pentru oratori de a începe discursul românește și pentru „împăcarea” (a se pune bine) cu autoritățile se continua ungurește. Pentru cei ascultători Vasile Mangra își oferea „toiagul de reazim şi întărire, iar pentru cei neascultători şi nestatornici să-l întrebuinţeze ca toiag de constrângere şi de certare”[6], spunea înaltul ierarh în cuvântul de intronizare. Mangra s-a folosit, de altfel, în tot cuprinsul cuvântului său de pildele date de sfinții părinți, cu legătură între știință, învățătură și ascultare. Numai că acea ascultare era orientată spre a servi o cauză care nu era a românilor, iar el, prin exemplu făcea tocmai pe dos de cum cerea învățătura. Indemnul la „iubire și bună înțelegere” în sens creștin, era o nevoie pentru acele timpuri, și nu numai. Numai că autoritatea statală, cea ungurească cu viză directă, nu era orientată spre o astfel de ajungere. Pe front soldații români, dând dovadă de cele mai înalte virtuți, erau pe loc executați dacă înaintarea era oprită de focul dezlănțuit al inamicului. Ei erau sacrificați în prima linie pentru ca „ungurii să fie singura națiune din Ardeal”, idee sprijinită și de clerul ortodox și greco-catolic. Noțiunea de „Patrie” pentru soldatul de pe front avea un cu totul alt înțeles la amvon și tranșee. Biserica ortodoxă a mers totdeauna „mână în mână cu statul sprijinindu-se reciproc”[7] și dintr-o asemenea atitudine cerea tuturor supunere civică.

Și câtă deosebire avea să fie între ceea ce spuneau Dr. Miron Cristea și loan I. Papp tălmăcind sentimentele de stimă şi veneraţiune ale întregii obşti a biserici ortodoxe, comparând pe noul mitropolit cu Iosif de odinioară, care deşi prigonit şi chiar vândut de fraţii săi, totuşi cu voia lui Dumnezeu şi prin vrednicia sa ajungând în cel mai înalt post de încredere la curtea Faraonului, el nu numai că nu s-a răzbunat, ci printr-o rară pildă de mărinimie şi nobleţe sufletească a iertat pe fraţii care îl prigoniseră şi a devenit salvatorul neamului său. Această pildă o aşteaptă biserica românească ortodoxă din Ardeal de la capul ei încoronat. Apoi grăitorul continua a-și mărturisi nădejdile, constatând că misiunea, în faţa căreia sta noul mitropolit, era strălucită şi sublimă dar şi grea şi anevoioasă, şi tocmai de aceea pentru înlăturarea greutăţilor activităţii sale, recomanda acestuia „patru pilde de urmat: pe marele Şaguna, pe blândul Ivacicovici, pe înţeleptul Roman şi pe energicul Meţianu, pentru că îmbinând asprimea cu dragostea, Excelenţa Sa va fi totdeauna în situaţia de a revărsa binecuvântarea activităţii sale asupra tuturor”[8].

Episcopul Aradului, cugetând asupra situație la declanșarea războiului, milita pentru „o înţelegere mai frăţească şi la o conlucrare mai armonică spre unul şi acelaşi scop comun, decât cum suntem avizaţi şi îndrumaţi acum cu toţii, fără deosebire de limbă şi lege - să colaborăm la apărarea cu bărbăţie a înaltului Tron şi a iubitei noastre patrii comune, contra năvălirilor duşmane, fie din ori ce parte ar veni acelea”[9]. Episcopul Ioan al Aradului în cugetarea sa sfătuia pe toţi, ca fieste-care să-şi păzească cumpătul; să trăiască în bună înţelegere între sine şi cu toţi concetăţenii „patrii comune” fără deosebire de limbă şi de lege să stăruie fiecare spre a fi ajutor şi mângâiere aproapelui său în vreme de război. Să fie cu respect față de „legi şi stăpânire, cu supunere şi ascultare către autorităţile militare şi civile”; cu scopul apărării înaltului „Tron şi a patriei”, a pământului strămoşesc, şi astfel spre biruinţa armelor contra duşmanilor văzuţi şi nevăzuţi. Vlădicul îndemna pe enoriașii ortodocși din Eparhia Aradului să dea de bună voie toată jertfa posibilă, ce li s-ar cere. Vă mai sfătuiesc şi îndemn pe toţi: „să vă rugaţi cu credinţă lui Dumnezeu, cu psalmistul: „Doamne deşteaptă puterea Ta, şi vino, ca să ne mântuieşti pre noi"[10].

Episcopul Caransebeșului Elie Miron Cristea, în pastorala sa de susținere a războiului arăta cum în cursul celor doi ani de război s-a distins „Regimentul Nr. 43 Infanterie pretutindenea astfel încât prin ţinuta, vitejia şi isprăvile sale a făcut cinste nu numai poporului Român din eparhia Caransebeşului, ci şi întregii armate a Monarhiei. Cu un cuvânt fiii românimii din patrie au pecetluit în modul cel mai splendid fidelitatea cătră tron şi patrie cu sângele lor, vărsat în atâtea lupte glorioase ale acestui război mondial şi prin eroismul dovedit în atâtea rânduri şi recunoscut de toţi factorii competenţi”[11]. În realitate doar protestul prin presă al jurnalelor românești i-a determinat o atare recunoaștere a faptelor de front ale românilor, altfel, victoria era a monarhiei!

După ce vremurile s-au schimbat, războiul s-a sfârșit și imperiul s-a spart, cel 18 minorități trăitoare în imperiul austr-ungar și-au căutat de drumul lor istoric. Unii printre care și Mangra au sfârșit tot la Budapesta. Alții și-au adus aminte de anii de luptă și au mobilizat poporul spre adunarea de la Alba Iulia. Alții și-au continuat lupta pe frontul voluntariatului: Ioan Moța, Vasile Stoica, Vasile Lucaciu în america, pe frontul de vest și în Italia, rămânând pentru cartea de aur ca exemple de urmat pentru popor.

Viața economică, socială și politică a rămas agitată și după realizarea actului de la 1 decembrie 1918. Partidul Național Român, prin activiștii săi aducea la cunoștință poporului victoria unirii, mobiliza prin Consiliul Dirigent voluntarii ardeleni pe front, iar armata înainta peste inamicul milenar: ungur. Marii bărbați politici, în frunte cu I.I.C. Brătianu, Vaida Voievod, I. Antonescu, ș.a. se băteau pe frontul politic al păcii de la Paris, pentru recunoașterea drepturilor istorice de neam.

Într-o asemenea atmosferă, cu de toate presărată, prin intermediul revistei „Cele trei Crișuri” cuvântul românesc, de data aceasta, era răspândit și cunoscut din Maramureș până la Nistru, cu „sfaturi puține și adânci”, fără vânt și fără pleavă, precum practicau aceia care „aduc frumusețea de la Budapesta”, sau acelor de acasă care îi admiteau.

Desfătările intelectuale, în dulcea limbă șlefuită de Eminescu, când conștiința interioară îți dictează rostirea adevărului, conferea mângâiere și pentru acele momente de durere ale trecutului, pe care orice om, de bună credință, încerca a le înțelege. Pentru liniște lăuntrică bihorenii încercau, în compensație cu urgia tragediei care trecuseră peste ei, la începutul anului 1919, să asocieze trecutul cu munca manuală și creația populară din vechime pentru a împărtăși din acele valori ale trecutului rămas moștenire peste veacuri. Și cu siguranță că admirația pentru un turn de bisericuță de lemn le-a concentrat toate gândurile spre înaltul cerului spre care se suiau și turlele, parcă fără de sfârșit, cu speranță că vremurile se vor limpezii, îmbrățișate de pace și liniște.

Dar… dacă cineva „vrea să ne dea sfaturi patriotice celeste” apoi să și le păstreze, erau de părere intelectualii care pricepeau tâlcurile unor demersuri. Numai că, nici la cinci ani după marea tragedie umană a primei conflagrații mondiale, deși vinovați și responsabili de pornirea ei, ungurii încă erau ațâțați prin vorbe de ură și răfuială, așa cum învățaseră cu toții de la: Koșuth Lajoș sau / și de la Tisza Istvan. Iată cum, uitând că armata română a pus capăt dezordinii totale de la Budapesta, (fiind copleșită de scrisorile de mulțumire) din timpul răzvrătirilor bolșevice, salvând astfel și Europa de flagelul bolșevismului, care înainta spre Viena, până și morții le erau propagandiști. Cu siguranță că ungurii din exemplul de mai jos au uitat, dacă l-o fi știut, îndemnul către „intelighenția și națiunea maghiară”, semnat de Ady Endre, Béla Bartók și alți 70 de unguri, pentru „împăcarea cu istoria”, în care arătau că abia după pierderea războiului „Ungaria își recapătă identitatea, devenind propriul stăpân”[12].

Apelul lui Ady Endre se referea la nevoia de a renunța la „pretenții asupra altor popoare din ruinele monarhiei” pentru a fi o națiune nouă, fericită. Drumul de urmat era în „soarta poporului, iar granițele istorice să nu fie obstacole în calea autodeterminării”[13]. Apoi fie că apelul n-a fost știut și de cei din anturajul episcopului orădean Széchényi, în funcție la acea dată, fie n-or fi auzit de plebiscitul românesc de la Alba Iulia. Bogdan Ionescu, președintele Curții de Apel Oradea, făcea, în acele vremuri, precizarea: „chemarea de apărare a patrie este o prezumție de egalitate între cetățeni”[14], dar potrivit acesteia fiecare își exagera valoarea. Și lăudăroșenia mergea spre exagerarea de parcă ce-l ce invoca „apărarea” ar fi fost singurul soldat de pe front. Cam așa și faptele, mult lăudate ale răposatului, mai jos povestite.

Dr. Káracsonyi Jànos îşi terminase frumoasele cuvinte scrise în memoria decedatului episcop Széchényi (1 decembrie 1923) cu următoarele rânduri: „Dar credem că şi acolo (în lumea cealaltă) se va ruga şi va implora pe Dumnezeu pentru naţiunea sa iubită şi pentru biserica sa”. Sunt cuvinte care nu ne vorbesc atâta despre ce vor fi făcând morţii, dar care ne spun în de-ajuns de ceea ce făceau în Ardeal episcopii maghiari pentru neamul lor (a se citi totul despre ce face răspopitul Laszlo Tókés, al reformatei episcopii de Piatra Craiului). Este de admirat patriotismul reprezentanţilor catolicismului maghiar, privitor la îndemnul ce poate trece şi dincolo de mormânt, precum scrie și pe placa de pe clădirea în care s-a născut întemeietorul teatrului Sziglygéty, din Oradea, „flacăra sa arde câtă vreme va fi poporul maghiar”. Îndemnuri de urmat și semnificații de interpretat? Ce dispoziții o fi dat iubitorul de popor episcop Széchenyi, când românii se pregăteau să-l desemneze pe părintele Vasile Lucaciu, deputat de Beiuș?, nu știm. Dar cu siguranță a aflat de cele relatate în presa vremii, din care spicuim câteva pasaje.

Adunarea populară din Lazuri, s-a dizolvat cu isprăvile protopretorelui Tempeleán Dezső, nici că se putea altfel! După Roska, din Alba Iulia, trebuia să vină alt fecior de popă român, care să se insinueze cu matrapazlâcurile sale. Tempeleán Dezső, protopretore, din mila norocului, la Vaşcău, membru în sinodul eparhial şi în Congresul Național. În dumineca de 14 Iunie 1914, Partidul National Român organizaseră o adunare populară în comuna Lazuri, nu departe de Beiuş. Permisiunea pentru ținerea adunării s-a făcut în regulă şi la timp. Din Beiuş plecase la adunare Dr. Ioan Ciordaş, Dr. Constantin Popoviciu, Dr. Gavril Cosma, advocaţi, Dr. Magier, Terentie Popoviciu, casierul şi Ioan Petra, contabilul de la banca „Drăganul”. Permisiunea, ori neaprobarea, nu sosise fapt pentru care se considera că s-a luat la cunoştinţă despre adunare. Pentru păzirea ordinei îşi făcuse, însă, apariţia doi jandarmi. Trecea termenul fixat şi la dorinţa notarului cercual din localitate s-a mai aşteptat jumătate de oră, în speranța că poate va sosi cineva de la Vaşcău, ca reprezentant al administraţiei cu aprobarea. Poporul adunat în număr frumos, aştepta cu nerăbdare să audă vorbirile conducătorilor români. Adunarea se constituie alegând de preşedinte pe ţăranul Teodor Popa, care a arătat scopul pentru ce au venit şi apoi a dat cuvântul lui Ioan Cosma. Acesta a început să explice noua lege electorală, dar nu a vorbit 10 minute, când în goană a sosit pretorele Mártonfi urmat de alți doi jandarmi care se și repeziră la Ioan Ciordaş, care sta liniştit la tribună:
- Ce faceţi dumneavoastră aici?!
- Ce să facem? Dumneata trebuie să şti, ce facem.
- Ţineţi adunare poporală?
- Da!
- Unde-i permisiunea?
- La Dumneavoastră! înştiinţarea s-a făcut în regulă şi neprimind până la timpul fix nici o dispoziţie contrară, evident, adunarea e privită ca luată la cunoştinţă. - Noi n-am primit nici o cerere pentru ținerea adunării, deci vă somez să o dizolvați, la din contră o voi împrăştia de aici cu jandarmii[15].

Tare aș fi curios să aflu poziția pe care a adoptat-o de credinciosul episcop Széchenyi față de propaganda care lucra la ordinul lui Tisza: „Săriţi, că e vai de Ardeal! Săriţi, să mântuim Ardealul! Săriţi, că dacă sa pierdut Ardealul, pierdută-i toată ţara ungurească! Săriţi, fii ai lui Árpád şi mântuiţi Ardealul. Nu auziţi cum bate măciuca valahului în porţile mâncate de carii ale Ardealului?. Nu vedeţi voi că s-a pornit ţara românească încotro arată Mihai Viteazul cu barda? Primejdia zace în românii din Ardeal! Săriţi, că ne omoară ! Săriţi! Românii înaintează în cultură, cu toate tâmpitoarele noastre școli. Românii se înmulţesc, deşi îi lăsăm să-i decimeze epidemiile. Românii cumpără pământul ungurilor scăpătaţi, deşi pe aceştia îi înfundăm cu bani. Românii sunt uniţi. Românii îşi cer drepturi naţionale! Săriţi, scăpaţi Ardealul din ghearele ardelenilor! Nu obosiţi, iubiţi compatrioţi! De românii din Ardeal nu-l veţi mântui Ardealul niciodată, căci opincarii ăştia au slobozit rădăcini adânci în acest pământ, încă pe vremea, când neamul vostru hoinărea dezrădăcinat cine ştie prin ce pustiuri”[16]. Iată ce interpretare curioasă dădeau ungurii dreptului legitim al românilor, când de fapt ei cereau numai recunoaşterea drepturilor lor, ca baza faptică a existenţei lor ca naţiune compacta, geografic, cu tradiţii unitare şi drepturilor istorice, a căror existenţa o constatau toţi oamenii politici, chiar maghiari de la 1848 încoace. Naţiunea română dorea sa-şi aibă statul propriu, suveran pe întreg teritoriul locuit de ei în Transilvania şi Ungariei şi nu puteau admite să li se pună piedici prin enclave făcute de Oszkar Jatzi. Ardealul şi părţile mărginaşe din Ungaria erau teritorii compact românești, asigurând de la sine înţeles deplina libertate naţională, politică şi culturală şi celorlalte popoare minoritare.

Și cât de repede se spărgea timpul, în vremea „revoluției”, dar nu și pe vremea stăpânirii ungurilor. După declarația de război, dată de România exclusiv Austro-ungariei, ardelenii au fost ridicați cu forța de la casele lor și duși la muncă forțată dincolo de Szolnok și Ostffyajsznyfaja. Curțile Marțiale judecau, cu celeritate și precădere, procesele de „trădare și agitație”, iar în boxa acuzațiilor compăreau frecvent și suspecții de colaborare cu armata română. Din comitatul Sibiu 293 persoane au fost ridicate, 264 din Hunedoara, 205 din Făgăraș, 198 Brașov și 134 din Alba. Majoritatea celor condamnați 2-3.000 persoane au repartizați în comunele de lângă Sopron, puși la muncă. S-au închis atunci 311 școli românești, și au fost lăsați pe drumuri 477 dascăli români. Cei care dezertaseră de pe front erau urmăriți și căutați iar familiilor li s-a sistat imediat ajutorul de front.

Prin ordin, pentru a stopa orice încercare de dezertare, sau de dezordine, se aplica de către ofițeri, fără judecată, pedeapsa cu spânzurătoare sau împușcare[17]. Resemnarea plecării pe un front ce nu era a românilor a fost potolită de permisiunea dată soldaților, în primele zile de după mobilizare, de a ”purta cocarde în culorile naționale, iar fanfarele unităților îi petreceau cu Deșteaptă-te române (subl. ns.)”[18]. Existau și temeri exprimate de unii intelectuali ca nu care cumva războiul să se încheie cu victoria Puterilor Centrale căci astfel soarta românilor ar fi fost pe veci înmormântată, cum spunea în 1915, Teodor V. Păcățian, când s-a hotărât, cu sprijinul „Astrei” și al bisericilor românești, să facă statistica oamenilor de pe front. Din Bihor 4205 români  nu s-au mai întors la vetrele lor[19]. Notăm totodată și încercarea de maximizare a favorurilor pentru biserică: acceptarea propunerii de hirotonire a Mitropolitului Vasile Mangra în scaunul rămas vacant, și desemnarea sa ca intim consilier al împăratului, mărirea lefurilor preoților și dascălilor diecezani cu 40% ca urmare a scumpetei războiului. Mitropolitul Vasile Mangra rememora acele timpuri în care și el, alături de Rațiu, Lucaciu, ș.a., se găsea în fruntea memorandiștilor și lupta pentru drepturile românilor. Tisza a reușit să-l convertească în tabăra celor care asigurau rezolvarea „neînțelegeri” româno-maghiare după cum voia acesta. A câștigat mitra mitropolitană dar a pierdut respectul istoric al românilor. Și câte vorbe „meșteșugite” n-au spus cei prezenți la recepția de după hirotonirea lui Vasile Mangra. Roman Ciorogariu, aflându-se printre aceștia a spus: „Sunt fericit a saluta la aceasta strălucită masă pe venerabilii reprezentanţi ai confesiunilor în frunte cu Excelenţiile lor I. P. S. mitropolit Dr. Victor Mihali, episcop conte Nicolau Széchenyi, P.S.S. episcop Dr. Demetriu Radu şi I. S. episcop Dezideriu Balthazár, ca un cor armonios al sublimei misiuni pastorale, chemat a înălţa sus inimile în zilele urgiei de astăzi. Spiritul profetic a înflorit în timp de luptă. În luptele mari de astăzi vedem cum se încălzesc inimile conducătorilor bisericeşti; acest fenomen sufletesc este o rază a renaşterii vieţii religioase, care este temelia societăţii. (Continuă apoi în limba maghiară): Excelenţa Voastră! Mult stimaţi Domni! Când am onoare a saluta pe apostolii iubirii, pe reprezentanţii confesiunilor, fie-mi permis a-mi lua din sf. Scriptură motivele: „Şi aveţi să auziţi războaie şi veşti de războaie, zice sf. evanghelist Matei, căutaţi să nu vă spăimântaţi. Că se cuvine toate acestea să fie, ci încă nu va fi atunci sfârşitul. Că se va scula neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie. Şi pentru înmulţirea fărădelegilor, va răci dragostea multora. Dar cela ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui"[20]. Cu siguranță că nici Ciorogariu, la acea dată, nu avea perspectiva toastului său cu privirea la răbdarea de pe urmă. Au fost prezenți: deputaţiunea bisericei evangelice maghiare prin protopopului Materni Imre; Rabinul dr. Kecskemeti Lipot; dr. Găbel Jakab în numele comunităţii israelite ortodoxe; Generalul Ziegler Conrad tălmăceşte omagiul corpului ofiţeresc şi al armatei, în rândurile căreia şi credincioşii români ortodocși dau aceleaşi dovezi de credinţă faţă de tron şi patrie, ca şi ceilalţi fii ai patriei; Viceşpanul Frăter Barnabdscîn numele comitatului Bihor; fişpanul dr. Czifra Kalman pentru funcționarii publici; preşedintele tablei regeşti dr. Lábán Lajos; dr. Sztaniszloszki Adolf, procur regesc; preşedintele corporaţiei meseriaşilor Ceglédi Jeremia; comiţi supremi Dr. Miskolczy Ferencz, Dr. Czifra Kálmán. 

Răspuns la înflăcăratele toasturi românești ținute de V. Mangra, I.Pap; Roman Ciorogariu, au dat: Episcopul reformat al districtului de dincolo de Tisa, Desideriu Balthazar, care în cuvântul său a declarat că e „pătruns pe deplin de marea responsabilitate, care apasă în situaţia gravă de astăzi umerii mitropolitului Vasilie Mangra. Admiră pe omul, care cu sentimente de datorinţă patriotică a acceptat aceasta mare responsabilitate. Şi când vede cum se năzuieşte să-şi servească poporul şi biserica cu respect îi întinde mâna frăţească”[21]. Generalul de divizie Ziegler a răspuns la toastul directorului Arseniu Vlaicu, făcând constatarea, că la „învingerea pe care o vom avea, apărându-ne patria iubită, participă în cea mai mare măsură pionierii ştiinţei şi ai culturii, şcoala, care a instruit poporul şi l-a îndemnat la iubire de patrie. Ridică paharul pentru înflorirea culturii maghiară şi a instrucţiei populare”[22].

A toastat apoi, corniţele suprem Dr. Cziffra Kálmán, care „constatată, că dacă au fost în trecut părete despărţitor între cetăţenii de diferite limbi ai ţării, războiul l-a dărâmat, pentru că primejdia comună, recunoaşterea corectă a interesele comune, vărsarea sângelui întru apărarea patriei comune din partea eroilor de diferite naţionalităţi au fost focul sacru, în care s-au contopit sufletele, care a creat armonia sufletelor, puterea de viaţă din viitor. Leagă cele mai bune speranţe în privinţa aceasta de membrii prezenţi ai înaltului cler românesc, greco-catolic şi greco-oriental, şi în onoarea lor goleşte paharul”.

Cu siguranță că vorbele de toast și protocol ocoleau, pentru atmosfera festivistă, adevărul despre relațiile în fapt dintre români și unguri. Aspecte semnificative și edificatoare se vor manifesta fără putința de a le „coafa” pe front, acolo unde adevăratele sentimente arătau adevărul. Multe rezultau din acel jurământ de fidelitate depus de către clerul român imediat după declarația de războiului dată de către Regatul român. Tensiunea relațiilor s-a manifestat, și răsturnat într-o parte sau alta pe măsura consumării războiului. Cât era adevăr și câtă propagandă, în susținerile făcute Dr. Sigismund Kunfi, la Congresul Partidului Socialist, ținut la Budapesta cu o lună înainte de izbucnirea revoluției, a declarat românilor ardeleni, care reprezentau muncitorimea română, din Ungaria și Transilvania: Voi ardelenii, dacă veți vedea că nu putem scutura jugul oligarhiei feudale lisați-ne pe noi să râncezim în această pușcărie odioasă, care se numește Ungaria feudală, şi luaţi-vă Ardealul și duceți-vă cu el acolo unde înfloresc florile libertăţii. Acest om a fost consecvent, deoarece la o şedință a Consiliului Național Maghiar, la care muncitori români reprezentau Ardealul, la întrebarea: Ce intenţionează noul guvern republican să facă cu Ardealul?, ministrul Kunfi a răspuns: Voi ardelenii veţi primi o „carte blance”, o carte albă pe care veţi scrie ce vreţi şi noi vom executa ce scrieţi voi. Atitudini de unguri și vorbe de maghiari.

Şi românii au avut asemenea figuri măreţe în biserica neamului și credem că ele au avut şi au grijă de viitorul neamul lor. Credem că mare parte din ceea ce ne-a dat Dumnezeul dreptăţii, ne este dat prin ruga măreţelor suflete ale bisericii. Cât a fost în viaţă contele Széchenyi a rămas în Oradea Mare ca să se roage pentru „iubitul său popor”. Biserica pe care el a servit-o, aşa după cum au servit-o și urmașii săi, încă în viaţă, acea biserică el a înţeles să o pună în serviciul neamului său, mai cu seamă în acele vremuri de încercare, extrem de tulburi și tensionate. Frumoasele cuvinte „meșteșugite cu abilitate propagandistică” de Karácsonyi au fost o dovadă mai mult despre ceea ce poate însemna o episcopie pentru nădejdile neamului maghiar, decât o realitate, prin ea însăși. Şi ce dramatică moarte va fi fost pentru cel ce a plecat în lumea cerurilor, când neamul său provocator și responsabil de declanșarea conflagrației mondiale a pierdut respectul lumii întregi! Dacă ar fi murit în alte timpuri pentru neamul său, avem şi noi încredinţarea că moartea sa ar fi fost mai liniştită, decât atunci când „silit de împrejurări să-şi părăsească cel mai de seamă post al său de dincoace de Tisa”, decât atunci când moartea crudă l-a răpit nu numai de la păstoria turmei sale creştine, dar mai ales de la postul său de păzitor al neamului, şi în care se concentraseră multe nădejdi. Nădejdi atât de mari, încât maghiarimea, prin gândul lui Karácsonyi, a lăsat ca acele „nădejdi să treacă şi dincolo de mormânt şi ca ele să fie duse de sufletul curat al răposatului în faţa tronului dreptăţii”.

Iar dacă Dumnezeu, în faţa căruia s-a prezentat el, va fi tot acela în faţa căruia s-au prezentat şi marii martiri preoţi români în faţa Dumnezeului dreptăţii şi al bunătăţii, atuncea suntem încredinţaţi că sufletul episcopului maghiar „se va linişti”, când va afla că tot ceea ce s-a făcut după Unire pe pământul Ardealului este opera lui Dumnezeu, călăuzitorul neamurilor. În faţa marelui tron răposatul episcop trebuia să știe că altele erau căile pe care turma, rămasă pe pământ, urma a le străbate. Chiar dacă și el s-a rugat pentru poporul său, maghiar, iubit. Căci oricât de legitimă şi de măreaţă ar fi grija unei biserici pentru enoriașii său, nici Dumnezeii nu mai pot fi aceia ce au fost atunci când ei erau atât de mulţi, atât de pătimaşi şi de răzbunători, atât de naţionaliști, de șovini şi de nedrepţi ca pe vremea Troii. El, marele episcop, luminat acolo în „lumea Luminei”, a inspirat oare pe ceilalţi episcopi ce au rămas mai departe în mijlocul turmei lor?.

Îţi trebuie însă o putere extraordinară ca să înţelegi pe morţii cei mari. A dat Dumnezeu ca naţiunea maghiară să fie inspirată mai mult de aceia decât de aceştia de acum? Căci suntem siguri că dacă au putut ajunge în faţa Celui Mare, ei nu au putut ajunge decât cu suflete drepte şi bune! era de părere George Bota, când a făcut această relatare într-un număr ocazional din ziarul „Nagyvárad" pus sub titlul: Biserica şi neamul maghiar.

O privire pozitivă, și un elegant îndemn la pace socială ni-l oferea Keresztury Șándor (episcop unitarian) prin influențele reciproce între poporul român și cel maghiar, atunci când, după lungi cercetări, a cules cea mai veche poezie în limba maghiară din Ardeal, din secolul XIX, care era la fel ca și o poezia românească. Episcopul din Cluj, sub titlul Măceșii (Vadrójak)  a colecționat în două volume mai multe doine din toate regiunile, care pătrundeau în adâncul spiritului ardelean. Și spre surprinderea contemporanilor, de astăzi, prima baladă vădit românească a fost descoperită în Secuime!, și purta titlul „Nevasta lui Kelemen Kőmuves” (Kőmuves Kelemenné). Din baladă rezulta că 12 zidari au vrut să clădească o cetate înaltă lângă Deva, dar zidurile nu creșteau deloc. Atunci au hotărât „să zidească între cărămizi pe prima nevastă care-și va vizita soțul, căci zidul nu se lipește decât cu sângele unei femei frumoase”. Și poveste care circula prin anii 1870 era la fel cu cea din textul românesc după „Mănăstirea Argeșului”, din colecția Vasile Alexandri. Balada a circulat la Nyárád (locul natal al povestitorului Ioan Kriza, care se pare că a tradus-o din românește), sau prin Bațaniul-mic, povestit de Benedek Elek, ba prin Aiud, sau după Veres Gábor, că ar fi descoperit-o la Borsec. Prin urmare și Meșterul Manole, atât de bine cunoscut românilor a fost supus legilor aponyene de maghiarizare! Aflându-se că balada a fost larg răspândită între toate popoarele din balcani s-a renunțat la paternitatea ungurească. Altă baladă maghiară „Kató Kádár”, avea aceeași origine românească ca și povestirea din „Inelul și năframa”, cu deosebirea că feciorul boierului de român primește pe lângă năframă și un inel. Cu toate acestea, ungurii sincronizează, și astăzi povestea pentru copii și o difuzează ca fiind „din folclorul maghiar”. Rămâne întrebarea: mai e posibilă dușmănia dintre unguri și români a căror povești și pentru copii au înregistrat astfel de influențe reciproce?

Răspunsul din acele vremuri putea fi citit în coloanele revistei Cele trei Crișuri ale inimosului ei fondator, colonelul George Bacaloglu care a înțeles sensul necesar pentru „armonie și înțelegere, al cuceririi inimilor prin lumina culturii”. Și asta a stârnit admirația egiptologului care a conferențiat în Oradea, aprilie 1924, despre Tut-Ankh-Amon, prof. Dr. Roeder, director al Muzeului din Hanovra. Renumitul savant conferenția în România despre adevărurile închise în mormintele egiptene antice pe care le cercetase. El se interesa și admira istoria românilor care s-a adaptat în mod miraculos tuturor timpurilor, dar, cu toate acestea, „păstrează esența dacică”. Se mira tare cum, auzind în călătoriile cu trenul, de la Carei la Oradea funcționarii români salutau cu: „jó napot și agyon Isten”, deși ungurii vorbeau românește. Subscriem aprecierii sale că asemenea atitudine „e ca neghina care înăbușe grâul”. Și uite așa și după 75 de ani mai sunt dintre aceia, mulți cu rea voință, care răspund la orice întrebare: „ném tudok románul”.

Cu tâlc a rămas și povestioara lui Ion Agârbiceanu, „Om de nărav”, ce-l avea ca personaj pe bădicul Pavel, nedespărțit de cârja ce-o cumpărase pe vremea cătăniei sale în regimentele de honvezi. Cu nărav aprins, românul bădic Pavel, după un pahar de vin, se năpustea, ca aprins, pe jandarmii cu pene de cocoș, fapt pentru care a stat de trei ori câte cinci săptămâni la temniță, dar s-a întors și mai înțepat la adresa lor. De pe vreme cătăniei bădicul Pavel învățaseră câteva vorbe ungurește, și era tare țanțoș a se etala cu ele, mai ales când, prin sat se rătăcea câte vreo notabilitate ce o rupea în limba română. Atunci se băga musai în vorbă. Întrebat de unde știe ungurește el replica: „toți sunt datori să știe limba statului”, cu aluzie la vreme când a servit la honvezi, și continua: „limba statului e acum cea românească iar dumneavoastră bolborosiți ceva de neînțeles. Și astfel ne-ați vândut, numai Dumnezeu știe de câte ori!”[23]. Ajuns după război printre primii în sat, bădicul Pavel se situase în fruntea acelora care-și prinse în cap să împartă hambarul evreului și pământul grofului ungur. Numai că odată ce văzură făcută unirea l-a cuprins mila față de cei ce „tremurau în fața situației” și i-a convins pe toți că era suficientă răzbunarea sorții și că stăpânii de ieri „trebuie să învețe și ei limba românească a statului român”.

În lumea intelectualilor rasați, după Pacea din 1920, lucrurile evoluau într-o direcție bună printre artiști, poeți și scriitori. După reluarea cursurilor, în 1924, de la Vălenii de Munte, de pildă, au fost prezenți printre participanți și profesori unguri dintre care câteva nume de frunte pomenim: Fr. Báthory, profesor din Oradea, cu o conferință cu titlul: Călătoriile mele în țara Laponiei, Arpad Bittay, de la Cluj, ca autor al unei istorii a literaturii române scrisă în ungurește, care a vorbit despre literatura maghiară la Văleni. Dr. Iuliu Hoványi, jurist din Oradea, a răspuns la mesajul de deschidere al Regelui din partea minorităților. Au mai fost prezenți: din Salonta Bela Kovács, Roth Otto, reprezentant al sașilor, și alții, din diferite centre culturale din Ardeal, după relatarea lui Gheorghe Sofronie[24].

Atmosfera gândurilor reunite a fost însă tulburată de presa ungurească, care se apucase să critice inițiativa apropiaților poetului Ady Endre, a cărei comemorare a fost săvârșită în satul său natal, unde încă îi mai trăiau părinții. Emil Isac, un apropiat a lui Ady, laudă pe cel care își făcuse cetățenia în „republica literelor ungare” și de care era legat cu o prietenie omenească. Ady fuseseră înainte de orice „un om, temperamental combativ, ironic și arțăgos, glumeț și trist un complex de iubire, ură și știință. Rafinat ca un abate francez, și totuși naiv ca un copil, încrezător în geniul luminii, pacifist în vremuri, când pacifismul ducea la beciurile umede de la Seghedin și Vaț, prieten al progresului, fără să calce pe trupul națiunii, un mare poet, un Baudelaire al ungurilor și totuși era: ungur”[25], îl caracteriza cu venerație prietenul său românul Emil Isac. Era poetul umanității rămas în memoria celor ce l-au cunoscut ca omul care a avut curajul să lupte pentru echilibru și să îmbălsămeze rănile românilor ardeleni. Poetul turanic, spunea Emil Isac, „uns cu mirul celui mai veritabil umanism, ca să mângâie nesfârșita mare a grâului, a vieții… Ady, omule, frate!”[26]. așadar reacții reciproce, convergente de erai gata să crezi că lumea nouă începea a se zidii.

Numai că în jurul comemorării morții lui Ady (27 ianuarie 1919), cum se zice „n-are liniște omul nici în mormânt”, la care a participat Octavian Goga, Ion Minulescu, ministru al Culturii și Artelor, s-a iscat o polemică de presă în Ungaria, în care s-au amestecat și unii jurnaliști unguri din Ardeal. Unii dintre unguri aruncau cu noroi și vorbe băloase în opera literară a marelui poet, născut în satul ce-i poartă numele: Ady Endre (județul Satu-Mare, de astăzi). Nici mai mult, nici mai puțin, poezia lui „este distrugătoare și grație spiritului ei a ajuns Ungaria în starea de astăzi”, iar ungurii de dincolo de Tisa îndemnați să nu admire poezia unui „biet bolnav”[27]. Prezența românilor la acea comemorare o tratau ca pe un semn de „mulțumire absurdă” adusă de defunct operei de alipire a Ardealului, scriau ungurii în bătaie de joc. Decizia lui Goga provine din resorturi lăuntrice numai de el știute. Dar mai cu seamă n-a fost uitat sprijinul moral pe care l-a primit de la Ady când poetul român era întemnițat la Seghedin de către autoritățile ungare, din cauza opțiunilor sale politice. Ady Endre publica atunci la Budapesta în ziarul „Vilag” un articol sub titlul „Robia lui Octavian Goga” în care nota: „Când ospitalitatea ungurească oficială îl trata pe Octavian Goga, marele poet al românilor în temnița de la Seghedin, i-am trimis salutul meu. Fratelui, salut de frate! Dragoste nobilului luptător! Salutul i l-am trimis atunci dintr-un sanatoriu unde profesorii Szabo și Zelosi, medici ai sanatoriului, m-au pus pe picioare. Acum, după atâtea și atâtea săptămâni, cu toată sănătatea mea, totuși mă întorc timid și-l invidiez pe Goga…”[28].

Este de notorietate relația lui Ady Endre și cu alți intelectuali români, pe vremea viețuirii sale la Paris. Acolo s-au întâlnit Ady Endre cu Otilia Marchiș, lângă Carei (acolo unde tatăl Otiliei ca protopop greco-catolic se afla în fruntea Partidului Național Român, delegat la Alba Iulia). Secretară literară (şi, probabil, iubita) a lui Anatole France, prietenă bună a familiei lui Auguste Rodin, Otilia este cea care îl descoperă pe tânărul Brâncuşi la Paris şi îl introduce în cercurile exclusiviste ale artei europene (Madam Pogany, se pare că era o tânără unguroaică, din Carei, prezentată de Otilia lui Brâncuși).

Este memorabil faptul că Otilia Cosmuţă (numele după primul soț) a scris primul articol în limba română de critică de artă dedicat sculptorului francez. Itóka, alintată de Ady, și Baba-dracului de către Brâncuși, ambii având admirație pentru femeia extraordinară și aventurile sale. Spiritul ei liber îşi caută altă patrie (deoarece a rămas o anonimă și în Ungaria și în România), pe care o va găsi la Paris, unde se va stabili în 1904. Acolo l-a cunoscut pe jurnalistul şi prozatorul Bölöni György (1882-1959), devenit ulterior cel mai autorizat biograf al poetului Ady Endre, căruia îi va dedica volumul monografic „Az igazi Ady” („Adevăratul Ady”), publicat în 1934. Destinul celor doi va deveni unul comun, iubirea pentru jurnalistul mai tânăr decât ea fiind o altă formă a libertăţii individuale asumate fără regret. Din prima căsătorie Otilia a avut un copil, Cornel Cosmuţă, viitorul model pentru renumitul „Prometeu” al lui Constantin Brâncuşi, viitor medic rezident la o clinică din Budapesta, unde va fi tratat și poetul Ady Endre, înainte de deces. Jucând un rol important în viaţa şi cariera unor mari figuri ale culturii europene: sculptorii Constantin Brâncuşi şi Auguste Rodin, scriitorii Anatole France şi Ady Endre, Otilia Marchiș a fost prima femeie din România care efectuaseră, la sfârşitul secolului al XIX-lea, o temerară călătorie în jurul lumii. Impresiile ei sunt consemnate într-un interesant jurnal şi în numeroasele note de călătorie, publicate în reviste din ţară şi din străinătate. Peste ani, avea să fie mândră de obârșia sa și să declare: ”Eu, doamna Bölöni, născută Otilia Marchiş, am văzut lumina zilei în 8 octombrie 1873, la Homorod, judeţul Satu-Mare. Sunt de origine română. Tatăl meu a fost protopop greco-catolic, iar mama, Iulia Vultur, se trăgea dintr-o familie bogată, cu neamuri alese în România”[29].

Sfârşitul război îi surprinde pe soţii Bölöni în Ungaria, ţară măcinată de revoluţia proletară, urmată de instaurarea Republicii Sovietelor Ungare, învinsă la rândul ei de puternicele armate române, în 1919. După predarea în 17 noiembrie 1919 a Budapestei, retragerea armatei române și instalarea la putere a regimul fascist al lui Horthy Miklos, Otilia avea să fie arestată, asemenea multor intelectuali pacifişti, în urma unui denunţ anonim. Otilia va fi închisă timp de şase săptămâni şi eliberată din lipsă de probe. Experienţa terifiantă a beciurilor, a carcerelor ungurești, a torturilor trupeşti şi sufleteşti, le va turna, ca în film, într-un roman cutremurător: „Cartea suferinţelor”, scrisă în 1920 şi publicată un an mai târziu, apărută și în limba franceză sub titlul „Sur la chemin des douleurs”, în 1924, carte prefaţată de Henri Barbusse.

Cam așa era tratată „cu înțelepciune ungurească” și interpretat apelul lui Ady, din noiembrie 1918 și peste ani de către „intelighenția maghiară”. Și ca tema relației armonioase a două personalități marcante, inspirate spirite creatoare, pe tărâm european, cu interacțiunea oamenilor proveniți din aceeași zonă, chiar la aniversarea centenarului nașterii lui Ady, și în amintirea prieteniei lor, s-a imortalizat un grup statuar, prezentându-i pe cei doi. Ofensă mare a fost adusă de chiar edilii orașului, în persoana primarului Eugen Kovacs, care lipsit de umor, a folosit în exclusivitate porecla de Itóka (ceea ce tradus înseamnă; bețivană, sugativă), dar nu cu tandrețea și eleganța întrebuințată de Ady, ca între prieteni, ci ca bășcălie la adresa unui român. Au fost de față și oameni cu pretenții: parlamentarii Kelemen Hunor, deputat în Parlamentul României şi preşedinte al U.D.M.R., senatorul Turos Lorand, deputaţii Erdei D. Istvan şi Magyar Lorand, conducerea judeţului, consilierii judeţeni şi subprefectul au legitimat prin prezenţa lor o manifestare la care nu au existat însemne româneşti ci doar maghiare. Apoi, cu afront, la adresa românilor prezenți (printre care și episcopul greco-catolic de Oradea, Virgil Bercea) și chiar al simbolurilor ce reprezentau cele două personaje, cu prilejul inaugurării grupului statuar, domnul Kovacs a uitat și că e primar și nu și-a pus eșarfa tricoloră, cum reglementează legea. Dar nici nu a afișat măcar un drapel românesc, pe ultima brazdă a românismului, în schimb a postat ostentativ, un copil pe post de „port-drapel” unguresc. Și ca să se scuze a motivat reporterului Mediafax „nu au fost steaguri româneşti, nici nu ştiu dacă trebuiau. Ce steaguri să fi fost la două statui, nu erau şefi de stat”[30]. Așa au otrăvit și alții în trecut, atmosfera plină de farmec și parfum franțuzesc în care Otilia și Ady și-au petrecut tinerețea.

Trecând, însă, peste cazul incident, referitor la cazul comemorării lui Ady Endre, revista „Cele trei Crișuri” pornea, de la 1 ianuarie 1925, un concurs cu premii pentru cele mai bune trei nuvele originale, traduse în limba maghiară, cu scopul apropierii celor două culturi. În ultimul număr pe 1924, Emil Isac, își amintea cum i-a trimis, copil fiind încă, lui Iosif Vulcan, singurul proprietar a unei reviste ce apărea în limba română la Oradea, prima sa poezie și care apreciind potențialul său talentul„ l-a căutat pe anonimul „Danubius” și l-a încurajat „cu focul unui minunat-dureros românism, iar sigiliul lui Iosif Vulcan a rămas pe plicul sufletului meu”, mărturisise Emil Isac, devoalând respectul său magnetic pentru cel ce simboliza și definea atât de patern … Familia. „Cele trei Crișuri” aveau la finele anului 1924 o bibliotecă cu peste 4.000 de volume și mai multe biblioteci în satele din Bihor, aspecte aduse la cunoștința lui Carol al II-lea cu prilejul vizitării redacției la 21 noiembrie 1924. Bogatul bilanț al acțiunilor culturale desfășurate de Reuniune și revistă „Cele trei Crișuri” au contribuit la ridicarea nivelului cultural al zonei, și la armonizarea raporturilor culturale interetnice.

„A fi român în ţara ungurească era o crimă în faţa cârmuitorilor acestei ţări, clădite, din veac, pe temelia fărădelegilor. Iar cel ce cuteza să dea glas credinţei sale românești fără sfială, purta pecetea trădătorului de patrie și era scris cu slove de osândă în catastifele negre ale stăpânirii. Și osânda cea mai grea căzuse asupra slujitorilor altarului, pentru că stăpânirea ungurească înţelesese că preoţii români au fost vestalele, care au ţinut pururea vie flacăra focului credinţei naţionale în sufletul poporului românesc”[31].

Fragment din: La spargerea lumii: complotul de la Oradea

Aranjament grafic - I.M.

-------------------------------------
[1] Cele trei Crișuri, nr. 4, 1923, p. 178. Revista a fost fondată de către colonelul George Bacaloglu, la Oradea, în 21 octombrie 1919. Pentru detalii privitoare la fondatorul revistei vezi: Constantin Moșincat, Cercul militar Oradea. Centenar: 1919-11 octombrie 2019, Oradea, Editura Primus, 2019
[2] Vezi detalii la prof. Dr. Gheorghe Constantin NIstoroiu, Reforma în transilvania, în Art-Emis, din 17 noiembrie 1919
[3] Cele trei Crișuri, nr. 4, 1923,, Pangermanismul și protecția minorităților, p. 179
[4] Ibidem
[5]  Idem, nr. 1 din ianuarie 1924, p. 2
[6]  Biserica și școala, nr. 43, 23 octombrie/5 noiembrie 1916, p. 318
[7]  Ibidem
[8]  Ibidem
[9] Biserica și școala, Anul XL, nr. 95 din 28 august (10 septemvrie) 1916. Miercuri 24 August (6 septemvrie). Semnatari ai actului de fidelitate, transmis primului ministru Stefan Tisza. Prezenţi au fost: P. S. S. Dnul Episcop diecezan Ioan I. Papp ca prezident, şi următorii asesori din cler: Roman Ciorogariu, Gheorghe Popoviciu, Vasilie Beleş, Cornel Lazar, Fabriţiu Manuilă, Mihaiu Păcăţian, Dr. Gheorghe Ciuhandu, Traian Văţian, Dimitrie Muscan, Mihaiu Lucuţa, iar mireni : Sava Raicu, Dr. Gheorghe Popa , Vasilie Goldiş, Petru Truţia, Gherasim Serb, Iosif Moldovan, Dr. Nestor Oprean, Aurel Petroviciu şi Dr. Cornel Iancu. La propunerea secretarului consistorial Vasilie Goldiş s-a adus cu unanimitate Manifestul de loialitate. Contele Ştefan Tisza la 14 septembrie anunţa că a luat cu recunoştinţă la cunoştinţă declaraţiunea patriotică a Consistoriului plenar şi că a „suşternut” (iscălit, recomandat) acest act patriotic. Drept urmare cu „vie mulțumire și preagrațioasă satisfacție împăratul” primea intronizarea ca Mitropolit a lui Mangra, stabilită pentru 16/29 octombrie 1916. (Idem, nr. 41, p. 310)
[10] Românul, nr. 85, 18/31 August, 1916
[11] Biserica și școala, nr. 36, din 4/17 septembrie 1916, p. 1
[12] Hajdu Győző, Către intelighenția maghiară, în Certitudinea, nr. 48, din 24 septembrie - 8 octombrie 2019. În acele timpuri, din inițiativa și sub patronajul Reuniunii Culturale Cele trei Crișuri, apărea revista bilingvă „Aurora” cu scopul apropierii culturale dintre români și unguri.
[13] Ibidem
[14] Cele trei Crișuri, nr. 1 din ianuarie 1924, p. 2
[15]  Românul, Nr. 121, miercuri, 5/18 iunie 1914, p. 3
[16] Ibidem, Vezi detalii la Constantin Moșincat, 1918 - drumul datoriei, Bihoreni la Alba Iulia, Editura Treira, Oradea, 2018
[17] Apud, Constantin Moșincat, Marșul spre marea unire. Războiul românilor ardeleni. Campania anului 1916 a Diviziei 11 infanterie, Editura Tipo MC, Oradea, 2018, p. 98
[18] Roman R. Ciorogariu, Zile trăite, Oradea, 1926, p. 16
[19] Apud, Constantin Moșincat, Sub clopotul marii uniri, Editura Treira, Oradea, 2018, p. 16
[20] Biserica și Şcoala, Anul XL Arad, 6/19 Noiembrie 1916, Nr. 44-45, p. 319-330. Dintre numeroasele telegrame de felicitare, ce le-a primit noul nostru mitropolit cu prilejul instalării sale reproducem următoarele: Cu prilejul instalării de azi cu încredere şi bucurie patriotică salut pe Excelenţa Voastră, plin de recunoştinţă faţă de providenţa divină, care în acestea zile epocale ale istoriei universale Va ridicat pe Excelenţa Voastră în fruntea biserici gr. or. române din Ungaria. Ştefan Tisza. *Salutându-te cu prilejul instalării Tale, cu părere de rău Te anunţ, că nu pot da urmare invitării Tale cordiale, Khuen Hedervdry. *Primiţi Excelenţa Voastră cu prilejul instalării de azi sincerele mele urări de bine. Spre părerea mea părere de rău la festivitate nu pot participa, căci fiind în călătorie, preţioasa Excelenţei Voastre invitare am primit-o prea târziu. Baronul Josika, prezidentul casei magnaţilor.*Te salut din inimă cu prilejul instalării. Cu sufletul sunt între voi şi implor binecuvântarea lui Dumnezeu asupra activităţii Tale de arhipăstor. llosvay Lajos, secretar de stat. *Pe fiul credincios al patriei, pe conducătorul vrednic al bisericii sale, în ziua sărbătorească a instalării Sale, cu sincer respect şi cu cea mai mare căldură îl salută şi imploră binecuvântarea bogată a lui Dumnezeu asupra activităţii Tale de arhipăstor. Nemethy Karoly, secretar de stat. * Cu prilejul instalării sărbătoreşti de mâne implor binecuvântarea divină asupra activităţii Tale patriotice, cu adânc respect. Lukdcs Gydrgy, fost ministru.
[21]  Ibidem
[22] Ibidem
[23] Cele trei Crișuri, nr. 4, 1924, p. 52
[24] Idem, nr. 8, p. 120. Vălenii de Munte centru cultural
[25]  Ibidem, p. 120
[26] Ibidem, p. 121
[27] www.muzeuloctaviangoga.ro Octavian Goga, poetul român cu care Ady Endre a fost în trainice și profunde relaţii de prietenie intelectuală. După moartea lui Ady Endre, văduva de 25 se ani a acestuia, în anul 1920 a vândut contra sumei de 280.000 de coroane poetului român domeniul moștenit de la Ciucea. Goga argumenta această opţiune printr-o atitudine de superioară recunoștinţă morală: O văduvă nu se refuză, și când acea văduvă este văduva lui Ady Endre, cumpăr proprietatea chiar dacă ar fi s-o dăruiesc cuiva!
[28] Al. Florin Țene, Poetul Ady Endre simbol al prieteniei dintre poeții români și maghiari – 100 de ani de la trecerea în eternitate
[29] Vasile Andreica, Otilia Marchiş din Homorod l-a lansat pe Brâncuşi în lumea bună a artelor la Paris, în Informația zilei, Satu Mare, 21 mai 2017, p. 1
[30] buletindecarei.ro Primarul Kovacs consideră că steagul naţional se impune a fi scos la vedere doar în cazul vizitei unui şef de stat! Aşa se explică de ce primarul nu arborează niciodată drapelul românesc şi nici nu poartă eşarfa la întâlnirile cu oficiali din guvernul de la Budapesta aflaţi în vizită oficială la Carei.
[31] Sebastian Stanca (1878- 1947), preot dr., participant pe front în armata austro-ungară. Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii române din Ardeal la războiul pentru întregirea neamului (1916-1919). Ediţie, studiu introductiv, note și indici de Mihai-Octavian Groza și Mircea-Gheorghe Abrudan, Ed. Argonaut, Ed. Episcopiei Devei și Hunedoarei, Cluj-Napoca, Deva, 2015, p. 39