Necesitatea coordonării acestui sistem informativ piramidal, a obţinerii rapide, a centralizării şi prelucrării informaţiilor, au impus crearea unui Serviciu Special de Informaţii, paralel cu structurile informative departamentale, care a fost condus personal de Domnitor. La aceasta a recurs şi din cauza abuzurilor unor funcţionari şi a dezinformării practicate de unii agenţi „nesiguri". Menirea sa a fost să servească la imprimarea rigurozităţii întregii activităţi informative, dar în acelaşi timp, să semnaleze şi fisurile sistemului informativ, adică să desfăşoare o puternică activitate contra-informativă. Acest Serviciu Special, născut din necesitatea controlului total al informaţiilor cu relevanţă pentru siguranţa statului, a fost creat legendat, în cadrul Ministerului de Interne pe structura instituţiei Telegrafului - ca mijloc tehnic de transmitere rapidă, dar şi de control a informaţiilor. În acest context, în februarie 1859 Alexandru Ioan Cuza l-a chemat de la Iaşi pe specialistul în telegrafie, belgianul Cezar Librecht[1], pentru a prelua conducerea Telegrafului. La scurt timp a fost luat în evidenţa oştirii, iar în martie 1859 a fost numit şi inspector de telegraf în Ţara Românească. Acesta a devenit oficial „Inspector general şi responsabil al administraţiilor de telegraf din Ţara Românească şi Moldova"[2]. Astfel, Telegraful a fost prima instituţie unificată formal, fapt ce a permis un control riguros al tuturor informaţiilor vehiculate prin acest mijloc modern de comunicare.

La puţin timp s-au deschis cursuri pentru telegrafie, s-a elaborat statutul, instituţia a fost militarizată, iar portul uniformei pentru salariaţi a devenit obligatorie. Astfel, principalele ministere - Interne, Externe, Război, Justiţie - au beneficiat din plin de sprijinul Telegrafului pentru a pune la dispoziţie informaţii. Este important de menţionat că titularii acestora au fost schimbaţi şi în funcţie de aportul informativ, iar guvernele s-au menţinut şi în funcţie de capacitatea de a transforma informaţiile în decizii. Din acel moment, toate informaţiile din afara şi din interiorul ţării, necesare actului de decizie pentru Domnitor şi Cancelaria sa au fost astfel centralizate şi prelucrate prin acest sistem nou. Acest aparat informativ special, care a dublat sistemul de informaţii conceput în cadrul departamental, a avut menirea de a elucida şi a clarifica informaţiile mai deosebite, cu implicaţii profunde pentru siguranţa statului, de a asigura transmiterea operativă a acestora şi de a proteja propriile secrete în faţa „curiozităţii" tot mai agresive a agenţilor serviciilor de informaţii străine şi a forţelor ostile din interior. Noul aparat informativ, creat pe structura reţelei de telegraf, s-a transformat rapid într-un serviciu de informaţii şi contra-informaţii, care a preluat „din mers" misiunile încredinţate. În activitatea informativă au fost introduse tehnici şi procedee de lucru moderne, începând cu codificarea şi cifrarea informaţiilor destinate Domnitorului şi Cancelariei domneşti.

Sub îndrumarea personală a Domnitorului, belgianul Cezar Librecht, specialist în telegrafie, şi om cu „relaţii" între foştii membri ai Comisiei Europene a Dunări[3], a contribuit atât la impunerea unui strict control al statului asupra Telegrafului şi, mai târziu a Poştei, cât şi la crearea unui serviciu specializat de informare a autorităţii centrale de decizie cu problemele de interes pentru siguranţa statului român. Prin intrarea acestuia în rândul corpului ofiţeresc şi numirea sa ca adjutant domnesc[4], întregul circuit al informaţiilor destinate Domnitorului a trecut practic în subordinea Ministerului de Interne. Deşi oficial acesta a păstrat funcţia de ,,inspector general al telegrafului"[5], el a devenit, în fapt, şeful acestui serviciu original de informaţii subordonat direct Domnitorului. Astfel au fost eliminate verigile intermediare de transmitere a informaţiilor care au fost astfel ferite de ochii unor agenţi din organele poliţieneşti, aflaţi în „simpatii" faţă de boierii „reacţionari", ostili unirii şi favorabili unor interese străine. Sistemul informativ creat de Alexandru Ioan Cuza a dispus de toate componentele structurilor moderne de culegere, prelucrare şi transmitere de informaţii, desfăşurând activităţi specifice muncii cu agentura. Acesta a avut ca suport de transmitere şi centralizare a informaţiilor in vederea luării deciziilor politico-statale structura Telegrafului şi, mai târziu şi a Poştei. Telegraful a reprezentat în acele momente mijlocul cel mai rapid de informare dar şi de secretizare a informaţiilor necesare actului de decizie a puterii statale româneşti.

Cezar Librecht - un belgian în Principatele Unite - director al telegrafelor şi poştelor și şef al serviciului de informaţii secret

Cezar Librecht de origine belgiană, născut în Belgia, ajunge la un moment dat pe teritoriul Moldovei, cu ceva timp înainte de Unirea Principatelor[6]. În jurul motivelor pentru care Librecht ajuns în Moldova planează cel puţin două teorii distincte[7]. Există versiunea conform căreia Librecht a dezertat din armata belgiană şi a găsit refugiu în spaţiul moldovenesc[8]. Dezertarea ar fi fost rezultatul implicit a unei forme de acţiune indisciplinată a ceea ce era la vremea respectivă cadetul Librecht[9]. Datorită cunoştiinţelor sale vaste în domeniul lingvistic, germană, italiană, engleză, ar fi fost ulterior utilizat de armatele aliate pentru gestionarea de telegrafe pe câmpul de luptă în cadrul războiului Crimeei[10]. Există de asemenea versiunea conform căreia acelaşi Librecht a ajuns în Moldova ca urmare a materializării unei relaţii contractuale între părinţii lui şi un anume boier local în grija căruia a crescut[11]. Această a doua versiune pare mai credibila în sensul în care se crede că Librecht ar fi fost crescut de boier, educat de acesta, pus în serviciul său, iar mai apoi trimis la Galaţi pentru a lucra în cadrului serviciului telegrafic[12]. Dealtfel, aici Librecht l-ar fi cunoscut pentru prima dată pe Alexandru Ioan Cuza şi s-ar fi apropiat de acesta[13] în contextul în care Cuza era de fapt şi de drept prefect al Galaţiului[14]. În 1860, este avansat la gradul de sublocotenent. Ascensiunea militară a lui Librecht este una în jurul căreia planează în linii mari incertitudinea în aceeaşi măsură în care aceeaşi incertitudine planează în jurul felului în care acesta a ajuns în Moldova. Imediat după Unire, fiind în continuare la Galaţi, Librecht, deja apropiat al lui Cuza, este regăsit în anuarul militar ca fiind sublocotenent adjutant al Principelui[15], după ce, în trecut, purta doar gradul de soldat. Ascensiunea militară ce are în mod evident legătură cu relaţia sa cu Domnitorul Cuza este una spectaculoasă şi învăluită în mister în condiţiile în care Librecht sare peste aproximativ 14 grade militare în doar 3 zile[16]. În linii mari se presupune faptul că această avansare extraordinară se petrece ca urmare a „activităţii sale remarcabile pe frontul nevăzut al Partidei Naţionale Unioniste"[17]. Ulterior, în 1864, îl regăsim în funcţia de maior. Nu va mai fi avansat în grad în timpul domniei lui Cuza[18]. Merită observat faptul că Librecht primeşte ultima sa avansare în grad la 23 mai 1864, la numai 21 de zile de la lovitura de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. Desigur o astfel de coincidenţă are darul de a ne sugera în chip direct faptul că Librecht, déjà în fruntea serviciului de informaţii care răspundea numai domnitorului, a fost adânc implicat în orchestrarea loviturii. El nu este avansat în grad imediat după aceasta deoarece, putem bănui, Cuza a aşteptat un timp pentru a se asigura de informaţiile necesare pozitiei sale după acest eveniment politic delicat, informatii asigurate de Librecht în interiorul statului, care au securizat poziţia domnitorului.

Momentul intrării sale în corpul de ofiţeri al armatei a fost momentul în care i se încredinţează şi funcţia de „inspector general al Poştelor şi Telegrafelor din toată România"[19]. În anul 1863 va face prima convorbire telegrafică cu Serbia. Începând cu 29 august 1864, Librecht va deveni director general al poştelor şi telegrafelor[20]. În domeniul telegrafelor şi al poştelor Librecht este identificat de contemporanii săi ca fiind de drept organizatorul poştei şi a telegrafului modern în România şi ca având un rol determinant în funcţionarea acestuia[21]. În mod evident Librecht a fost cel care a contribuit de o manieră decisivă la „prima lege de organizare a ramurii de comunicaţii, purtând denumirea de Lege telegrafo-poştală ce a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1865, dată de la care a fost reglementată şi situaţia personalului, prin statut propriu"[22]. De altfel funcţia de şef al poştelor şi telegrafelor nu poate fi tradusă decât ca fiind pârghia principală de control a lui Librecht. Într-o perioadă lipsită de telefonie şi Internet, controlul singurelor surse de comunicaţii interne şi externe la distanţă reprezintă cheia acumulării unui volum considerabil de informaţii. Dealtfel telegraful precum şi controlarea sa deplină de către diverse instituţii române a fost, încă de dinainte de momentul Unirii, un element esenţial în realizarea politicii faptului împlinit şi un as în mânecă al decidenţilor politici români în controlul şi gestionarea eficientă şi oportună a traficului de informaţii în Principate dar mai ales în afara acestora[23]. Ca şef al serviciului de informaţii secret ce răspundea direct numai lui Cuza, Librecht avea acces la toate formele de corespondenţă posibilă între partidele româneşti, între membrii partidelor româneşti, între legaţiile diplomatice din spaţiul românesc şi centralele lor străine etc. Orice eveniment intern sau extern putea fi urmărit prin intermediul controlului telegrafului şi al poştei, iar Librecht avea acces neîngrădit în cadrul ambelor instituţii. De asemenea, Librecht putea juca şi pe frontul contrainformaţiilor folosindu-se de aceleaşi instituţii, ceea ce îi oferea acestuia un avantaj strategic remarcabil în gestionarea luptelor interne de putere[24]. Acesta este şi motivul pentru care, în încercarea de extindere a influenţei sale, „este organizat serviciul de poştă rurală, care asigura legătura între comune, prin curse de factori. Se înfiinţează câteva sute de circumscripţii rurale, grupate în jurul unor oficii poştale"[25]. Pentru o mai eficientă gestionare a informaţiilor poştale "în luna august (1865), se înfiinţează în Bucureşti încă patru birouri de poştă, sucursale ale biroului existent, noile birouri fiind amplasate în Calea Craiovei (Calea Rahovei), Calea Moşilor, Calea Mogoşoaiei (Calea Victoriei) şi Str. Belvedere"[26]. Librecht îşi eficientiza capacitatea de gestionare a informaţiei şi căuta, pe cât posibil, facilitarea accesului la serviciile poştei cât mai multor cetăţeni, sub pretextul credibil al consolidării poştei moderne în interiorul unui stat ce avea disperată nevoie de unitate. Nu este de mirare faptul că, încă de la vremea respectivă, Librecht este văzut de cei ce îl cunosc ca fiind un apropiat personal al lui Cuza şi ca fiind geniul malefic din spatele acţiunilor sale ce tindeau spre autoritarism[27].

Cezar Librecht, adjutant domnesc şi deţinător al informaţiilor secrete

I se reproşa domnitorului Alexandru Ioan Cuza de către adversarii politici - şi din păcate acest reproş era în parte fundamentat - că se înconjurase de o „camarilă", adică de o clică ce izbutise să-i câştige încrederea. Folosindu-se de aripa protectuare a domnitorului, „camarila" făcea trafic de influenţă şi se îmbogăţea, ceea ce a dus la dezamăgirea oamenilor de bună credinţă. În fruntea acestei „camarile" se găsea Cezar Librecht, directorul general al Poştelor şi Telegrafului, de origine belgian. Inteligent, abil şi curtean, Libreht a ştiut să se facă util domnitorului, ajungând să aibă o reală putere. El fusese avansat de Cuza de la soldat la sublocotenent, fiind detaşat cu acest grad la Statul Major. O dată cu avansarea sa la gradul de maior, Libreht a fost numit în funcţia de adjunct domnesc. Influenţa câştigată de belgian a fost datorată în primul rând rapidităţii cu care îl informa pe domnitor, graţie reţelei telegrafice şi a relaţiilor personale. Prin reţeaua de subalterni şi prin legăturile sale personale, Libreht furniza domnitorului informaţii despre prefecţi, şefii de instituţii, miniştrii şi chiar despre primul ministru. Există numeroase documente din arhiva personală a lui Cuza care s-au păstrat şi care demonstrează că Libreht nu se limita la a informa, ci, deseori, formula aprecieri ori sugera soluţii. Alteori intervenea în favoarea unor cunoscuţi, în schimbul unor comisioane, ceea ce însemna trafic de influenţă. Aşa se explică şi averea considerabilă pe care a reuşit să o dobândească în câţiva ani. O avere acumulată nu din salariu de funcţionar public, ci din câştiguri ilicit obţinute, folosind trecerea pe care o avea pe lângă şeful statului şi relaţiile sale cu miniştrii. Sesizând că se bucură de apreciere, oamenii politici din jurul lui Cuza au început să-l trateze pe Libreht cu mai multă atenţie şi în mod prevenitor. Cei din opoziţie ajunseseră însă să-l deteste. Nu este de mirare deci, că unul din cele dintâi acte, după abdicarea lui Cuza, a fost destituirea, urmată de arestarea şi trimiterea în judecată a lui Libreht, precum şi sechestrarea averii sale. Actele ce ni s-au păstrat ne arată că acest fruntaş al „camarilei" s-a amestecat şi în viaţa politică, în alegerile municipale ori chiar în numirile de primari.

În afară de Librecht, socotit pe drept cuvânt „vârf" sau „tip reprezentativ", opinia publică mai includea în „camarilă" alte rude ale lui Cuza, printre care Docan şi Cazarini, apoi pe locotenent-colonelul Pisoţchi, pe şeful cabinetului domnesc, Baligot de Bayne, pe prefectul Poliţiei Capitalei şi bunul camarad al lui Librecht în afaceri oculte, Nicolae Bibescu, pe fostul ministru de finanţe şi vechi prieten al lui Cuza, Al. Cantacuzino, în sfârşit, pe agentul României la Paris, Iancu Alecsandri. Acestora li se reproşa că utilizează situaţiile lor sau rudenia cu domnitorul spre a face afaceri şi a se îmbogăţi. Trebuie să recunoaştem că această goană după îmbogăţire nu era caracteristică numai „camarilei" lui Cuza, ea cuprinzându-i pe mulţi, mari şi mici din cei care reprezentau autoritatea de stat şi exercitau puterea. Este incontestabil că sub toate raporturile, „camarila" şi în primul rând vârful ei, Libreht, i-a făcut mult rău lui Cuza. Ea a format unul din temeiurile cele mai de efect ale propagandei adversarilor, adversari care aveau tot interesul să-o dezvăluie pentru a o compromite în faţa opiniei publice. Casa sompuoasă a lui Libreht stătea ca o permanentă sfidare în ochii mulţimii bucureştene, ca un „memento" al traficului de influenţă şi al afacerilor veroase. Dar această „camarilă" a iritat nu numai pe civili, ci deopotrivă şi pe militari, contribuind la coagularea „monstroasei coaliţii" şi deci la precipitarea deznodământului, respectiv înlocuirea lui Cuza. Am subliniat aceste aspecte întrucât se atestă că încă de la începuturile statului român modern avem de-a face cu un fenomen care, din nefericire, se va repeta aproape obsedant în instoria serviciilor secrete româneşti şi anume, faptul că pe lângă structurile informative instituţionalizate au funcţionat şi acele reţele paralele ale „camarilelor" de la Curte. Datorită intereselor personale ori de grup, prezenţa acestora a făcut ca cel puţin două principii fundamentale ale activităţii de informaţii să fie puse sub semnul întrebării: echidistanţa politică şi legalitatea.
------------------------------------
[1] Despre activitatea lui Cezar Librecht vezi şi Aurel David, Un episod puţin cunoscut din istoria serviciilor secrete româneşti: „Reformarea" lui Cezar Librecht, în Istoriografia în tranziţie, Editura INI, 1995, p.82-90.
[2] Nicolae Perciun, op. cit., în loc. cit., p. 43-44.
[3] C.C.Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza vodă, Bucureşti, 1966, p. 93.
[4] Idem., p. 356.
[5] Documente, I, nr. 161, p. 143; nr. 198, p. 179.
[6] Stoica Stan (coord.), Dicţionar biografic de istorie a României, Bucureşti, Editura Meronia, 2008.
[7] Dimitrie R. Rosetti, Dictionarul Contimporanilor 1800 1898, Bucureşti Editura Alfa, 2008, p. 117.
[8] Stoica Stan (coord.) - Dicţionar biografic de istorie a României, Bucureşti, Editura Meronia, 2008.
[9] R. Rosetti, Dictionarul Contimporanilor 18 00 1898", Editura Alfa, Bucureşti 2008, p. 117.
[10] Idem.
[11] Idem.
[12] Idem.
[13] Stoica Stan (coord.) - Dicţionar biografic de istorie a României, Bucureşti, Editura Meronia, 2008.
[14] Dimitrie R. Rosetti, Dictionarul Contimporanilor 1800 1898, Bucureşti, Editura Alfa, 2008, p. 117.
[15] Idem.
[16] Dimitrie R. Rosetti, Dictionarul Contimporanilor 1800 1898, Bucureşti, Editura Alfa, 2008, p. 117.
[17] Aurel David, Un episod puţin cunoscut din istoria serviciilor de informaţii româneşti: Reformarea lui Cezar Librecht , Sesiunea de comunicaţii ştiinţifice a Institutului Naţional de Informaţii, 1996, p.82.
[18] Stoica Stan (coord.) - Dicţionar biografic de istorie a României", Editura Meronia, Bucureşti, 2008.
[19] Dimitrie R. Rosetti, "Dictionarul Contimporanilor 1800 1898", Editura Alfa, Bucureşti 2008, p. 117.
[20] Stoica Stan (coord.) - Dicţionar biografic de istorie a României", Editura Meronia, Bucureşti, 2008.
[21] Dimitrie R. Rosetti, Dictionarul Contimporanilor 1800 1898", Editura Alfa, Bucureşti 2008, p. 117.
[22] Site-ul oficial al poştei române consultat în data de 10.04.2011 Site-ul oficial al poştei române consultat în data de 10.04.2011 http://www.posta-romana.ro/articles/istoria-postei_1
[23] Aurel V. David, Alexandru Ioan Cuza, fondatorul sistemului informativ al României, Revista anuală a Academie Dacoromâne, anul I, nr. 1, 2011, pp. 276-318.
[24] În mod evient, în istorie există numeroase exemple de control al corespondenţei în vederea gestionării unor situaţii interne considerate de regimul de la putere drept subversive. Pentru a cotrola activitatea fronturilor revoluţionare interne Alexandru al II-lea a format o poliţie secretă ce purta denumirea de Okhrana. Instituţia era recunoscută pentru capacitatea sa de a duplica orice tipde sigiliu oficial sau neoficial în vederea desfacerii, citirii şi apoi trimiterii mai departe a corespondenţei fără ca desinatarul sau expeditorul să cunoască faptul că plicul a fost deschis.
[25] Site-ul oficial al poştei române consultat în data de 10.04.2011 Site-ul oficial al poştei române consultat în data de 10.04.2011 http://www.posta-romana.ro/articles/istoria-postei_1
[26] Idem.
[27] Stoica Stan (coord.) - Dicţionar biografic de istorie a României, Bucureşti, Editura Meronia, 2008.